Courmayeur Champex Chamonix – numai pentru cunoscători

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, maratoane, Munti | 1 comment

Pornit iarăşi din mintea neobosită a olteanului, un vis frumos pare pe cale să se împlinească: ne-am înscris şi am fost acceptaţi să participăm la una dintre cele mai celebre curse de ultramaraton montan din lume: Courmayeur – Champex – Chamonix, sau CCC® cum zic cei din branşă.
Este o cursă pornită ca o soră mai mică a mult mai celebrei Ultra Trail du Mont Blanc (UTMB®), dar devenită, încet încet, o încercare de sine stătătoare serioasă şi foarte dorită de atleţii din lumea întreagă. Câteva date merită amintite: 98 de km lungime, cu o diferenţă totală de altitudine de 5500 m, ceea ce organizatorii consideră că se poate realiza într-un timp maxim de 26 de ore. Şi se pare că se poate: timpul ultimului învingător…circa 11h 40 de minute. Horror, supraomenesc, greu de imaginat! Alte date interesante: se trece prin două puncte de înălţime măricică: unul ceva mai mare decât Negoiul nostru – Grand col Ferret (2537m), altul mai sus decât tot ce avem noi prin ţară: Tête de la Tronche (2584m).

Cursa este un spectacol total, începând de la mediatizarea extraordinară din jurul ei, continuând cu participarea unor atleţi incredibili, şi, fără a fi pe ultimul loc, prin peisajul absolut încântător în care se desfăşoară (cum unde, împrejurimile Mont Blanc, desigur…); toate astea deja ne fac să tremurăm de emoţie cu 8 luni înainte de startul propriu-zis; mda, mai e mult tare până departe…
Ce ne-a făcut să fim „eligibili”? Pai mă gândesc că vocea şi talentul nostru, adică cele câteva curse de anul trecut, culminând cu Maraton 7500 din Bucegi (care o şi întrece pe surata CCC prin dificultate). La genul acesta de competiţie, unde participarea din 2012, de exemplu, va fi de 1800 de persoane, înscrierea este un proces complex si riguros, care, iată, începe cu circa 9 luni înainte: numai cei ce dovedesc că au o valoare minimă rezonabilă sunt admişi. Si deci suntem acolo, yuhuuuuuuu…
Partea şi mai frumoasă este că anul acesta, în jurul fenomenului Ultra Trail du Mont Blanc vor fi, alături de noi, încă patru alergători din România, fiecare, la curse diferite.

La UTMB (cursa pentru „adevăraţi”) sunt Silviu Bălan şi Zsolt Kovacs. Printre cunoscători, băieţii nu mai au nevoie de prezentare: Silviu e un montaniard completcare face tot felul de nebuneli în cele mai dificile condiţii, iar lui Zsolt i se atribuie cea mai rapidă traversare a crestei principale a Făgăraşilor, de la Vest la Est: circa 15 ore  (aceeaşi cursă a fost făcută de mine şi de Lucică în vreo 42 de ore, cu tot cu somn, deci cred că înţelegeţi cu cine avem de-a face).
Pe ceilalţi doi băieţi de la cursa TDS (o chestie de numai vreo 110 km) nu îi cunosc, dar bănuiesc că sunt zdraveni al naibii. Una peste alta, compania va fi selectă, iar cele două obiective ale noastre (1. să terminăm, 2. să nu fim ultimii), capătă cu totul alte dimensiuni în acest context. Evident, după cum ne încurajăm adesea, avem ocazia să ne facem de baftă la scară internaţională, dar promitem să nu fim chiar cei mai terminaţi din curtea şcolii. Deja avem o ţară de reprezentat, trebuie să fim mai serioşi, ce naibii!!
Una peste alta, vorba lui Lucică, greul de-abia acum începe: va fi de tras mai serios la antrenamente şi de dus o viaţă mai organizată în afara lor. Am sărbătorit deja vestea cea bună cu o cursă scurtă, de 12 km, în pădurea Băneasa, pe prima zăpadă din iarna aceasta din Bucureşti, şi a fost absolut superb, si de-a dreptul dificil de înaintat prin stratul apos care s-a aşternut.
Aştept cu mare interes revederea cu Chamonix-ul, locul unde ziceam că mi-ar plăcea să trăiesc; am auzit că pur şi simplu dă în clocot cu prilejul evenimentelor. Şi geme de lume bună, de echipamente scumpe, de cafenele chic şi pline de musculoşi sau de extremi, şi priveşte mereu îndrăzneţ spre trufaşul Mont Blanc, trimiţând hoarde întregi de invadatori, cu complicitatea lui, desigur!!

Violenţa va naşte violenţă, iar frica nu înseamnă democraţie

Posted by Florin Glinta in Noi vs. ei | 3 comments

Ies de la serviciu fain frumos astă seară şi urc în luxosul autobuz 331bis. Urmărind mai toată ziua pe facebook şi prin alte canale ce se întâmplă cu fenomenul „Piaţa Universităţii”, mai că mă mânca să merg să văd cu ochii mei. Să încerc să mă dumiresc direct ce e pe acolo, şi nu prin intermediul a tot felul de mărturii din care mi-e greu ce să cred, tâmpit şi paranoizat de ani întregi de media plătită să jure strâmb.
Urc în autobuz deci, iar în spatele lui identific rapid un grup de 5-6 tineri (e cel mai neutru cuvânt care îmi vine în minte). Dacă ar fi să fiu emoţional, ba chiar pur şi simplu onest cu mine insumi, aş fi zis un grup de ţigănuşi şi golănaşi inculţi şi distruşi, răguşiţi şi cu ochii injectaţi de violenţă şi prostie. Dar nu sunt onest, sunt un finuţ, şi nu pot fi nici rasist, nici plin de prejudecăţi, pentru că aşa e bine să fii, nu? politically corect!.
Tinerii făceau ce face orice tânăr care iese de la muncă, după 8-9 ore de treabă: îşi exercitau dreptul la democraţie. Răcneau, se agitau, îşi băgau p***a în gura mare şi zdrăngăneau geamurile, erau plini de testosteron, însă, spre marea mea relaxare, am aflat că aveau o misiune deosebită, foarte nobilă de altfel: „ieşiţi băăăă.. români cocliţi, ieşiţi din case băăăă, nu mai staţi, că uite ce ne face garda (Jandarmii)”, şi, desigur adevărata misiune izbăvitoare…”mergem să ne batem pentru voi băăăă….”, „ăia de la magazine trebuie să ne dea băutură şi ţigări, că-mi bag şi p**a, că doar ne batem pentru ei” (logica e absolut irefutabilă, mai ales daca vorbim de un magazin proaspăt spart de actorii democraţiei, sunt convins că toţi angajaţii au ochii plini de lacrimi de recunoştinţă).
Pe lângă 331bis trece o coloană de maşini speciale ale Jandarmeriei. Băieţii mei sunt pe fază, jumătate ieşiţi pe geam: „Muiee băăăăăăă….uoooooooo…ia’uite băăăă câţi de duc.. hai băăăă.. că pierdem bătaia…uoooooo”, „chelule, unui jandarm dintr-o maşină, să vezi ce îţi sparg capu’ când ne-o întâlni la Universitate!!” „vezi bah că opreşte ăştia maşina şi ne dă jos…”, „ da’ ce băh, n-am voie să scot capu’ pe geam..?!!” etc. etc. Recunosc scandările de galerie de fotbal, recunosc scandările din galeria echipei Steaua, echipa cu care ţin, pentru care am plâns şi pentru care am ieşit tot acolo, la Universitate. Dar nu ăia sunt Steaua, nu ei reprezintă acel club, şi nu ei mă reprezintă pe mine!
Am coborât din autobuz convins ferm că nu vreau să mă (mai) duc la Universitate; de frică (recunosc, fără să clipesc), de silă, de dezgust, de lehamite, cu sentimentul că nu acesta e Bucureştiul în care vreau să trăiesc. NU VREAU SĂ LUPTE ĂIA PENTRU MINE! DACĂ VREAU CEVA PENTRU MINE, MĂ DUC ŞI LUPT EU! Deocamdată nu sunt convins că vreau să fiu acolo, deşi sunt de acord cu 95 % din tot ce strigă acolo oamenii NORMALI LA CAP. Nu sunt de acord cu violenţa, si nici cu acei oameni degeneraţi care ar trebui să fie internaţi undeva departe, şi nu lăsaţi liberi pe stradă. Violenţa va naşte violenţă, întotdeauna, iar frica nu poate fi baza nici unei orânduiri sociale şi nici unei puteri.
Simt nevoia să mă explic un pic mai mult: nu îmi (mai) place Băsescu de câţiva ani, dar mizerabila clasă politică românească nu a fost capabilă să ofere nimic mai bun la ultimele alegeri. Mă indignează atitudinea de superioritate idioată a unor politicieni cocoţaţi pe scaunul puterii, nu mai suport mitocănia fals cultă a unor şmecheri care se vântură pe la toate televiziunile. Nu mai apreciez demult algoritmul politic care decide numirea unor manageri incompetenţi, pe unicul criteriu că sunt de aceeaşi culoare politică cu cei de la care sug.
Însă violenţa şi devastarea nu sunt modul de a schimba autentic un regim. Cel ce va veni pe bază de violenţă, va dura fix până se vor găsi alţii cu muşchii mai umflaţi, la momentul potrivit.
Sper ca aceşti nimeni să nu fie nici mulţi, sper ca aceşti pierde-vară să se dizolve, să dispară, şi să rămână numai vocile celor care demonstrează normal, decent, ferm, corect. Care ştiu ce vor, ştiu pe ce lume se află, ştiu cine e preşedinte, nu sunt beţi, nici idioţi, nici nu acceptă 10 lei pe zi să strige orice li se dictează, pentru că să aibă din ce să îşi bea tăria ieftina la final de zi. Din păcate aceşti terminaţi sunt mai mulţi decât mi-aş fi dorit, sunt mai mediatizaţi decât merită (mult mai mediatizaţi decât merită), iar dacă o demonstraţie naţională trebuie făcută, ar fi împotriva mojiciei de doi bani care tinde să devină din ce în ce mai vocală şi să se instaureze drept cultură dominantă.
Că suntem săraci, da, aşa e; că Băsescu şi clasa politică se comportă atât de cinic de la o vreme (dar nu mai mult decât au făcut-o PSD-ul la vremea lor) ca şi cum ar avea de-a face cu o masă inertă şi îndobitocită, iarăşi da; că gaşca de partid şi înhăitarea golănească tind să înlocuiască din ce în ce mai mult competenţa, iarăşi da, din păcate. Toate astea trebuie să înceteze. Şi trebuie făcut ferm acest lucru, pentru că evident că ei nu vor ceda de bună voie.
Dar nu cu genul acesta de violenţă, nu prin lepre care nu au ce face acasă, nu cu oameni care ar striga orice pentru câţiva lei, nu cu specimene pentru care violenţa e un mod de viaţă, înscrisă în ADN. Dacă ăştia sunt agenţii schimbării, aşteptaţi-vă să schimbăm des, pentru că ei sunt instabili, pentru că pacea nu e mediul lor natural, pentru că incoerenţa este modul lor de viaţă. Şi încercaţi, măcar puţin, să staţi cu ei la masa discuţiilor, să va bazaţi pe promisiunea lor, şi pe capacitatea de a vedea dincolo de potolul şi beuturica din seara de astăzi…
Sper din toată inima ca revolta aceasta, atât de legitimă cât este, să nu mai fie confiscata de oportunişti, de mitocani, de violenţii cu gura mare, şi să conducă firesc la un exerciţiu normal de democraţie: la un vot pozitiv. Din păcate, nici perspectiva nu e prea roză: dispare Băsescu, dispare PDL, cine dracu vine în locul lor? Care e oferta? Dacă vom avea din nou de ales între mai mulţi incompetenţi şi corupţi, cine e dispus să achite nota de plată a unor violenţe care distrug bunuri, provoacă haos şi fac o imagine de ţară nesigură, cu aromă înecăcioasă de război civil?
Nu vreau să lupte ei pentru mine! Nu vreau violenţa lor, nu asta mă reprezintă! Îmi pasă, şi o să ies din casă când mă voi convinge că nu mă alătur unei mulţimi în care domină hoarde de descreieraţi! Tot respectul pentru oamenii decenţi, mi-aş dori să fim majoritari! Şi, deşi mai toate raţionamentele mă duc înspre fundături, încă refuz să plec de aici, mai există speranţă!