Startul, fugăreala, lupta cu timpul şi kilometrii la Maraton 7500

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 1 comment

Trezirea şi ritualul de pregătire dinaintea cursei (încălzire, mâncare, hidratare, vitamine, prafuri, aminoacizi – eram ca nişte mici drogaţi) s-au întâmplat în ritm trepidant şi iată că mă dezmeticesc pe linia de start, încă mestecând la o ultimă pătrăţică de macaroane cu brânză. Îmbucătura îmi rămâne în gât de emoţie, pe boxe urlă Carmina Burana şi deja în sânge începe să picure adrenalină, împreună cu fiorii specifici pe şira spinării. Toţi sunt ca nişte motoare ambalate, ochii strălucesc, se dau ultimele îmbărbătări, Lucica filmeaza, echipierii îşi trimit încurajările spuse şi nespuse, vine numărătoarea inversă şi se pleacă în fluierături, piuituri şi zgomote de talangă. Gataaa, chiar se întâmplă, suntem în cursă, de acum toată concentrarea e la a înghiţi kilometri, şi avem în faţă ditamai porţia.

Mergem pe o prima bucată împreună cu SIS Adventure Team şi Adi Bostan, pe care îl întreb, la mişto, dacă mai poate …Ne ţinem de ei câţiva kilometri, până vine un urcuş mai abrupt, loc unde încetăm să ne mai punem cu nebunii, întrebându-ne în barba (mai ales în legătură cu surorile) …cum dracu merg ăştia aşa frate…

Ritmul e tare, aerul e tare, iarba înaltă e udă fleaşcă şi în curând aşa sunt si ciorapii mei, ceea ce mă face să înţeleg că am făcut prima greşeală: m-am încălţat cu pantofii fără Goretex, pe care aveam de gând să îi schimb mai târziu, în vederea drumurilor pe Omu. Prea târziu: merg, mă ud şi mă usuc de la mers, însă la Valea Dorului după vreo 7 km, deja simt că încep să apară unele bătături, incredibil de devreme. Oricum, încă am puterea să nici nu bag de seamă, ritmul e bun, începem coborârea; Lucică ştie o porţiune, cea de pârtie, eu pe cealaltă, spre stâncile Sfânta Ana şi spre Poiana Stânii, tăiem serpentine şi deja ne trezim că plutonul s-a lungit maxim, suntem cam singurei, şi reuşim să nu rătăcim traseul. Ajungem la Poiana Stânii, CP2, de unde începe o primă distracţie: urcarea spre Piatra Arsă, pe traseul pe care eu îl ştiu de „Pelişor”. Urcuşul e deja greu, ne cam depăşesc echipe, evident mă enervează când trec fete pe lângă noi. Ţinem un ritm cât de cât bun; cei din faţă sunt mult în faţă (facem mişto şi ne întrebăm dacă au terminat deja, încă nu ne dăm seama exact ce avans uriaş pot să ia ne-oamenii ăştia pe numai 15  km). Bătăturile încep să îşi cam facă de cap, dar ştiu că pe urcare le pot gestiona uşor, coborârea va fi însă cu distracţia maximă…

Lucică începe să pufăie ca o locomotivă, anunţând cu tupeu că gata, a terminat benzina!!. Evident că nu îl bag în seamă şi începe arsenalul de miştouri: în gura mare îi cer părerea dacă e acum cazul să declanşăm sprintul final şi să scăpăm în câştigători, sau să mai aşteptăm un pic (mai aveam cam 75 de km …).

Pe acest fond, ajungem cătinel pe platou, vedem terenul de antrenament al celebrei baze olimpice, şi un tip de-a dreptul herculean băgând ture la bustul gol pe un vânt destul de tăios, pe pista de alergare. Trecem cu gurile căscate şi cu limbile atârnânde, şi ajungem printre jnepeniş la Piatra Arsă, unde stăm maxim 3 minute, ca profesioniştii, apoi ne năpustim în jos spre Jepii Mici. Zăbovesc vreo 5 minute să îmi pun primii plasturi (Lucică ia un avans bunicel, trag tare să îl ajung din urmă şi reuşesc abia după 1-2 km), iar evaluarea pagubelor nu e deloc liniştitoare, dar nici timp de văicăreală nu e.

Timpul are valori şi semnificaţii nebănuite într-o astfel de întrecere: pe de-o parte, ai tentaţia să zici că nu e nici un necaz dacă pierzi pe undeva 10 de minute, pentru că, la scara întregului traseu nu par foarte importante. Pe de altă parte, când stai pe loc şi alţii trec pe lângă tine, ai un sentiment clar de frustrare, de urgenţă, trebuie să pleci, că uite, ăilalţi se tot duc, şi e incredibil de greu să recuperezi, să prinzi din urmă pe cineva care te-a depăşit, mai ales în condiţii de valori apropiate. Reglarea vitezei şi a ritmului e o altă provocare mare: e foarte greu să te fereşti de dorinţa de a da totul încă de la început, de a ţine pasul cu fruntaşii, pentru că descărcarea de adrenalină e mare şi spiritul de competiţie se smuceşte nărăvaş la început. Începătorii ce fac greşeala să menţină ritmul cu cei buni înţeleg rapid că e o alegere nefericită: diferenţa e imensă, abia dacă reuşeşti să ţii pasul câţiva km, dacă e ceva de capul tău, dar pentru asta aproape că îţi consumi toată energia, pe când pe ăia din frunte îi doare în bască, aşa rapid merg ei în mod natural, ei mai au rezerve, în schimb tu eşti cu limba scoasă şi rămâi în praf riscând să nici nu termini. Devenind mai „bătrânei”, am reuşit să ne înfrânăm pornirile competitive, însă tot am menţinut un ritm cam prea tare pentru valoarea noastră. Am mers pe Jepii Mari în jos ca o avalanşă, am tras tare, cu depăşiri şi ţopăieli, până ce mai întâi durerile, apoi raţiunea, au învins: am lăsat-o mai moale, altfel riscam să abandonăm prematur.

La punctul de control aflat la intersecţia Jepilor, aveam 25 de km şi aproape 5 ore de mers, picioarele mele erau piftie de la coborâre, cu dureri şi tot tacâmul, în timp ce Lucică părea să sufle cam greu, dar se ţinea bine cu genunchii şi nu avea treabă cu bătăturile. Am zăbovit cam 10 minute, timp în care am aflat că mai multe echipe abandonaseră deja, iar în spate mai erau vreo 20. Ne simţeam de-a dreptul buni, pentru nivelul nostru, deşi orgoliul de mascul era răscolit serios de cele câteva echipe de fete şi de mixt care trecuseră ca acceleratul pe lângă noi.

Bem apă că nişte cămile, mai băgăm ceva prafuri şi începem prima urcare cu adevărat dificilă: Jepii Mici. Din acel moment încep să înţeleg că sunt mai pregătit decât am fost vreodată, şi asta mai ales din punct de vedere mental: cel mai mult până la momentul maratonului, în Bucegi, făcusem o urcare şi o coborâre în aceeaşi zi, pe Jepii Mici până sus de tot, împreună cu Iunia. Ne-a luat o zi lumină, până spre noapte, şi am ajuns cu genunchii praf, aproape incapabili să ne mai mişcăm. Acum, în ziua 1 a ultra-maratonului, începeam să urc Jepii după ce deja aveam 25 de km mai degrabă alergaţi, picioarele praf şi perspectiva că, în cel mai rău caz, trebuia să mai facem un drum până pe Omu plus coborârea criminala de la Valea Cerbului. Şi nici nu clipeam la această perspectivă…

După primii paşi, timp în care am vorbit cu Cireşarii, ce se apropiau, cu trenul, îmi dau seamă că stau foarte bine cu energia iar picioarele răspund mai bine pe urcare. Merg alert, cu bucăţi de alergare uşoară, şi îl ajung din urmă pe Lucică, gâfâind pe potecă şi arătând destul de obosit. După câteva vorbe de verificare a situaţiei, în care mi-am dat seama că olteanu era departe de a fi terminat benzina, dar avea nevoie de un ritm mai lent, merg mai înainte pentru că brusc aveam un obiectiv foarte important: mă răscolea de circa o oră o cogeamite defecarea, ca să folosesc termenul din atlas (scuzaţi poezia, dar şi maratoniştilor li se întâmplă, nu-i aşa?), iar muntele gemea de lume, pe poteca îngustă. Când deja mă apucase disperarea, găsesc gură de torent în sus, pe care caţăr vreo 10 m, până la un colţ unde „m-am simţit bine”, ca alpiniştii, în sprait. Cu puterile revenite şi mai uşor, o tulesc iar la fugă. Una peste alta, Jepii au scos viaţa din noi, picătură cu picătură. Am reuşit un timp cam de 2 h si 45 până la Babele, ceea ce nu e mare realizare, în comparaţie cu ăştia bunii, dar a fost binişor pentru noi. Preţul măricel totuşi: genunchii solicitaţi reacţionează cu disperare la începutul coborârii spre Peştera. În plus de asta, o iritaţie de toată frumuseţea începe să mă roadă fix între cei doi obrăjori de la spate. Merg de parcă mă întorceam din Vietnam, parcă îmi calc pe ouă. Lucică înviază la vale, iar glasul lui şi porcăriile pe care le spune mă mai ţin şi pe mine în viaţă, împreună cu Bengayul nostru cel de toate zilele. Spre Peştera întâlnim un coleg de suferinţă care avea un genunchi complet rigid, de parcă era ghipsat; se ducea cu demnitate să abandoneze, ca şi Stelu de altfel, care se chinuise pe Jepi ca pe dealul Golgotei. Partenerul lui cel haios a continuat cursa până la final, terminând şi el ca un erou. L-am prins şi depăşit la Salvamont Bran, şi avea un genunchi tare neascultător.

Amândoi cu ţinută, dornici să facă o impresie bună măcar spre final, cu spirit de luptător admirabil. La momentul acela m-am întrebat unde avea să îmi vină rândul şi mie, însă apropierea de tabăra de bază m-a revigorat brusc.

Mai revigorante au fost cele 20 de minute petrecute acolo: macaroanele lui Lucică, revederea cu Cireşarii Iunia şi Tătărel, care ciripeau veseli şi plini de sprijin (masaj, ketonal gel, încurajări, poze etc.) şi sucurile de fructe stoarse din seara dinainte au făcut cu adevărat minuni. Şedinţa tehnică cu Lucică a decis să rămânem la Gura Diham peste noapte, pentru că eram destul de afectaţi, aşa încât am rezervat telefonic o cameră, ca boierii, având mereu în minte ideea că, dacă ne simţim în formă, să continuăm.

O luăm spre Omu destul de vioi, cu adidaşi, şosete şi plasturi noi (ce vers, mânca-ţi-aş). Pe drum întâlnim echipa Alin – Zsolt, abandonaţi din cauza accidentării lui Alin; ne strângem, la un moment dat, o gaşcă destul de numeroasă, care însă avea un ritm mediu mai susţinut, şi ne lăsa în urmă cam la vreo 10 minute. Nu m-a deranjat deloc, era primul traseu pe care nu mai fusesem în Bucegi şi mi s-a părut de-a dreptul relaxant să îi admir frumuseţea în lumina din ce în ce mai moale dată de apropierea apusului. Ultimele 30 de minute de urcuş au fost susţinute, ca la balamuc; a urmat prima trecere pe la cabană, unde am şi întâlnit o echipă care era deja la a doua tură. Incredibil, în 12 ore de la start aveau un avans, faţă de noi, de aproape 20 de km!! Şi nu erau ei primii!!

Stăm extrem de puţin, şi o tulim în jos pe Valea Cerbului, gemând şi văcărindu-ne la fiecare pas, chinuiţi de genunchii care încă nu se adaptaseră coborârii. Frişca pe tort: amândoi suntem opăriţi în nişte zone foarte gingaşe, iar soluţia se impune natural: eu renunţ la chiloţi, iar Lucică  brevetează un nou tip de echipament, cu vedere la buci: alerg pur şi simplu distrus de râs, horcăind la fiecare 20 de m când îl văd tropăind la vale cu pantalonii în vine.

Durerile trec ca prin farmec şi prindem viteză bunicică, ajungând din urmă câteva echipe. După o bâjbâială scurtă  nimerim scurtătura şi, cu o oră jumătate înainte de timpul planificat de noi, eram deja la Gura Diham, în mijlocul hărmălaiei.

Ce a urmat nu prea face parte din maraton, ci din farmecuil vieţii, pentru că aşa am ales noi să se întâmple. Raţionamentul a fost simplu: mai aveam energie, dar probabil că, dacă am fi forţat Bucşoiu la 12 noaptea am fi ajuns la Omu mult spre dimineaţă, obosiţi muci, fără să vedem nimic şi cu perspectiva de a dormi ca nişte aurolaci în sala de mese, deloc atrăgătoare. Aşa că am luat o decizie matură şi responsabilă şi am făcut ceea ce ne pricepem cel puţin la fel de bine să facem: am băgat două beri şi câte o ceafă cu cartofi prăjiţi, făcând masă mare de maratonişti. În timp ce noi ne retrăgeam spre cameră, ceilalţi au plecat mai departe (am admirat în gura mare determinarea lor, curajul fetelor şi tăria de a lua în piept, în toiul nopţii, probabil cea mai grea porţiune din traseu; singura consolare a noastră a fost că erau un grup mai numeros şi se puteau ajuta unii pe alţii). De aici încolo ştiam că am cam rămas ultimii şi că doar pe noi doi trebuia să ne mai bazăm.

Dup duş şi oblojeli pe la picioare, am dormit în aşternuturi curate, ca doi bebeluşi, cu credinţa fermă că am luat o decizie corectă. În toiul nopţii au mai sosit două echipe, dintre care una a dormit la Poiana Izvoarelor, iar cu a doua am pornit la drum, absolut din pură coincidenţă, dimineaţa următoare, după circa 5 ore de somn.

Treziţi la 4, după ritualul de vitaminizare, pornim împreună cu echipa pe care am găsit-o pregătindu-se de drum, în parcare. Bucuroşi că nu suntem singuri, tragem tare şi ne distanţăm, în cele din urmă, simţindu-ne de-a dreptul fresh. Prindem din urmă şi echipa de la Poiana Izvoarelor, iar pe la 7 salutăm mutrele somnoroase ale celor 3 curajoşi care populau cortul de la Prepeleac.

Pe drum începem să primi mesaje de la Cireşarii, care păreau că bagă forjă la greu: suntem la Omu, … apoi…suspect de repede, …suntem la Gura Diham…Juniorii parcă păpaseră jeratic, însă noi încă nu ştiam că ritmul bun şi aplombul cu care alergau tocmai primiseră o lovitură destul de nasoală, în persoana gleznei lui Tătărel, sărită de pe fix la un pas greşit. Pentru ei era începutul unei lungi chinuieli, care a transformat cursa lor anonimă, de mijlocul plutonului, într-una plină de eroism de-a dreptul, terminată târziu în noapte, pe un celebru ultim loc, cu preţul unui efort fizic şi mai ales de voinţă imens. O să le dau cuvântul direct Cireşarilor, într-un episod următor, pentru a transmite senzaţii direct de la sursă.

A urmat Bucşoiu, premieră, din nou, pentru mine, pe urcare. Traseul mi-a plăcut de-a dreptul, deşi, mai ales pe prima parte, e un amestec infernal de ierburi, pământ umed, rădăcini şi jnepeni enervanţi, care vor cu toţii, parcă, să te agaţe de mâini şi de picioare, să te dea jos, de parcă poteca foarte abruptă nu ar fi fost îndeajuns. Am înţeles că a fost porţiunea suspinelor pentru majoritatea, unde mulţi au abandonat. Învăţaţi totuşi cu traseele dificile şi odihniţi după somn, nu ni s-a părut aşa de dificilă, mai ales că peisajul, odată ieşiţi în creastă, era unul rupător de frumos, şi ne hrănea cu energie.

Sus pe vârf, lângă indicatorul cu lanternă semnalizatoare, privim cu grijă şaua destul de adâncă în care trebuia să coborâm pentru a urca din nou la Omu.

Ultima porţiune ne cam solicită răbdarea, apoi iată-ne ajunşi pentru a doua oară pe cel mai înalt punct al Bucegilor, după aproape 5 ore de la plecarea din Gura Diham. Eram la 28 ore de la pornire (incluzându-le pe cele cam 7-8 „pierdute” în scop de odihna la Gura Diham), şi după aproape 60 de km de mers. La Vf. Omu, fojgăială mare, unele echipe ajungeau pentru a 3-a oară, turiştii „obişnuiţi” făceau ochi şi se puneam în mişcare etc. Păpăm ciorbă şi cabanoşi, pentru că simţeam nevoia de proteine, apoi plecăm să coborâm spre Ciobotea, împovăraţi un pic de impresiile deloc pozitive ale celor care trecuseră pe acolo (dar nu prea văzuseră nimic, după calculele noastre; iar noaptea, toate pisicile sunt negre).

Despre metoda olteneasca de pregatire a unui ultramaraton 7500

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Deschid foiletonul în 4 părţi dedicat cursei propriu-zise din Maratonul 7500 Bucegi 2011. În prima parte se va vedea cum pregătirea e mama maratonului. În partea a 2-a veţi fi martori la goana noastră împotriva timpului şi kilometrilor – nebunia de a ne încadra în timpul maxim permis la jumătatea cursei, obligatoriu pentru a avea voie să continuăm până la sfârşit. În partea a 3-a veţi urmări echipele de Cutezători şi Cireşari cum se târăsc cu demnitate spre finish! Iar ultima parte va fi dedicată festivităţii de premiere, apoi voi ceda microfonul şi tastatura echipierilor Cireşari, care vor încununa cursa de ultra trail cu mărturisirile lor emoţionante şi autentice. Deci, să fie partea I – Pregătirea…

Nu suntem noi mega aşi la alergat curse montane, dar la pregătire nu ne bate nimeni, evident în stilul nostru. Dacă am fi concurat numai la capitolul pregătire, eram sigur pe podium.

Am plecat spre Padina cu super Kangoo-ul lui Lucică, pentru că aveam informaţii oarecum alarmiste despre calitatea drumului; am mers deci pe varianta Târgovişte – Moroeni – Sanatoriu – Bolboci. Drumul de la Moroeni până la sanatoriu, mai ales primii 2-3 km, printre casele de amărăşteni (majoritatea ţigani) de la margine, pare un fel de ghetou al plângerii, un fel de fund de lume părăsit de civilizaţie. Mă rog, e treaba lor…

Alegerea variantei Moroeni s-a dovedit cam neinspirată în final; drumul e foarte lung si presărat cu hopuri şi gropi care parcă vor să desfacă maşina din încheieturi. Am aflat, la întoarcere, că pe Dichiu se asfaltase de curând, şi am mers pe acolo ca pe un adevărat drum austriac, cu asfalt nou şi peisaje superbe.

Ne-am mai înveselit la Bolboci, la baraj. Locul este superb, de venit pentru plimbat şi respirat aer curat. Ca şi prima dată când am văzut lacul, m-a lăsat cu gura căscată culoarea de un turcoaz nefiresc, ceva ce trebuie doar văzut pentru a fi crezut.

Am regăsit zona Peştera – Padina cu bucurie (nu mai fusesem de ani buni pe acolo). Sus, la telecabină, unde era cartierul general al maratonului, am găsit deja câteva corturi precum şi locurile oficiale unde se făcea înscrierea. Ne-am instalat la repezeală cortul şi am început să ne gospodărim, în lipsa oricărei alte echipe de sprijin. Lucică se pregătise în stil mare, m-a lăsat cu gura căscată: în Kangoo am descoperit o tavă plină cu macaroane cu brânză, delicioase (sar’na la mama cea olteancă), apoi mâncare şi citrice pe care ni le-am preparat sub formă de sucuri gata pregătite să fie sorbite de alergătorii osteniţi (în speţă noi doi, dar şi Cireşarii ce aveau să vină a doua zi). Dacă mai punem şi prafurile trimise de Flo (mulţumim deci, şi-au făcut treaba), eram aşa de dotaţi de parcă ar fi urmat să hrănim o haită de maratonişti. Ce e ciudat e că toate alea au dispărut în zilele concursului aşa de repede de parcă le aruncam într-o gură de canal: consumul e neînchipuit de mare, nevoile, pe măsură.

Pe măsură ce s-au strâns concurenţii, au mai sosit şi dintre cei „grei”, pe care am început să îi cunoaştem de la celelalte maratoane, „obişnuite”. Spre deosebire de publicul pestriţ şi concurenţii de-a dreptul diversificaţi de la întreceri gen Moieciu sau Herculane (la acesta din urmă au fost mai puţini şi mai buni), pe platoul de la Peştera păreau să fie numai unu’ şi unu’. Măsuram din priviri pe furiş sau pe faţă, cu speranţa să îi identificăm pe ăia care să ne ajute să bifăm obiectivul nr.2: Să nu fim ultimii. Cum care era obiectivul nr. 1? Să termină cursa, evident .După ce i-am văzut la treabă pe băieţi şi pe fete, la alte concursuri, nu era loc de iluzii că am putea să terminăm prea în faţă. Şi nu am venit cu gândul să tragem de noi ca nişte câini (deşi, încet-încet, am ajuns să cam facem asta pe unele porţiuni, prinşi în mreaja şi adrenalina competiţiei).

Strategia cursei era adânc gândită, pentru nivelul nostru, şi avea două variante, în funcţie de cum ne simţeam pe parcurs: în prima, cea optimistă, ne gândeam să ajungem la Omu, la a doua urcare, şi acolo să ne odihnim (somn) după cei 60 de km. Pentru noi ar fi fost o etapă de mare eroism şi de tras ca la galere. În a doua variantă, mai realistă, am fi ajuns să dormim la Gura Diham, după circa 48 de km, şi să o luăm la picior în toiul nopţii, peste Bucşoiu. Ambele păreau „rele”, dar ne gândeam la efortul incredibil al celor ce o fac dintr-o singură bucată, fără somn. Absolut supraomenesc, dar…mulţi au reuşit, bravo lor!!!

Lucică a continuat să îşi facă reclamă, remarcând siluetele slăbuţe, dar atletice, specifice alergătorilor de cursă lungă: Ce să fac tată, dacă eu aşa am fost încă de mic, mai purcel…!!”. La sfârşit, în timpul premierii, s-a declarat cu candoare „cel mai gras din toată poiana şi din toată cursa”, însă nu avea dreptate, văzusem cel puţin 3-4 inşi mai pufoşi decât el. Nu l-am contrazis vehement, să nu şi-o ia în cap şi să se lase de antrenament. Ţin minte însă că, pe la km 70 şi ceva, în stilul de mare băşcălie pe care l-am păstrat mereu, i-am spus că a făcut un fizic de fotomodel, lucru pe care, tot cu băşcălie, l-a acceptat ca fiind foarte motivator şi de-a dreptul activator, mai ceva ca un Sponser. Adevărul este că Lucică a făcut un progres incredibil (amândoi de fapt, la nivelul nostru), şi faptul că reuşeşte să îşi mişte bine fizicul mai de „bodyguard” pe atâţia kilometri, nu face decât să arate ce inimă mare are şi ce efort de voinţă incredibil e capabil să facă.

…Şedinţa tehnică a arătat, dacă mai era nevoie, că treaba e groasă, şi ca urma o cursă absolut nebună. Ca sa aveţi o imagine cât de cât, aici aveţi poza traseului. Bombonelele pe colivă urmau să fie câinii de la stânele programate să fie parcurse în cursul nopţii; urşii, de care se pare că Bucegii colcăie anul acesta, deja deveniseră o grijă secundară.

Ne-am salutat cu unii şi alţii, l-am reîntâlnit pe Stelu, iată, în nişte împrejurări la care cu greu mă puteam aştepta să ne revedem, i-am urat baftă lui Alin Tănase, felicitându-l pentru isprăvile trecute şi pentru talentul de povestitor pe blog.

Am băgat în noi de toate, ne-am hidratat şi ne-am pişat în disperare; niciun gram de alcool, total necaracteristic pentru noi (chiar mă uitam cu jind la nişte vecini clujeni care erau veşnic cu câte o cutie de bere în mână; ne-am tăiat poftele cât am putut, să vedem dacă merge mai bine decât cu tradiţionalul vin roşu dinaintea celorlalte curse). Ne-am făcut rucsăceii pentru alergătură, cu echipamentul obligatoriu, şi am mers la somnic ca nişte copii cuminţi şi atipici.

Am dormit puţin, de la un amestec de emoţie şi aşteptare nerăbdătoare, dar şi fiindcă au continuat să vină toată noaptea concurenţi, să pună corturi şi să vorbească vesel, a revedere.

Maraton 7500 – aproape am urcat un 8 miar!

Posted by Florin Glinta in Munti | 4 comments

Când am decis, undeva in februarie, să particip la primul maraton montan, am făcut-o cu gândul că merită să încerc, şi pe urmă oi mai vedea. Gura cea bogată a lu’ Lucică m-a atras în această lume care, am înţeles puţin mai târziu, e populată cu oameni inimoşi dar şi cu supra-oameni, cu care pur şi simplu ştii că nu poţi să te pui.

A fost Moieciu şi a fost Herculane, fiecare cu farmecul său aparte, cu solicitări cât încape şi cu învăţăminte trase. Dar nimic nu se compară cu ce a fost weekendul trecut. Bucegi 7500 nu e un maraton propriu zis, şi nu datorită lungimii (oficial 90 de km şi 7500 m diferenţă de nivel, neoficial vreo 95-98 km şi circa 7800 m diferenţa de nivel). Bucegi 7500 e un ultra trail running (de fapt aleargă cine poate şi cât poate), e o cursă ce solicită la maxim corpul şi mintea, şi mai ales inima (nu în sensul de cord, care îşi vede de treaba lui, ci în sensul că trebuie să ai o inimă mare şi tare ca să termini, mai ales când nu te mai poţi baza pe picioare şi plămâni).

Maraton 7500 înseamnă în primul rând Atitudine: un amestec de încredere oarbă în propriile forţe şi în spiritul de echipă (se merge în doi – probabil elementul cel mai special care transformă egoismul efortului solitar într-un superb spirit de grija şi atenţie pentru ca celălalt să nu se rănească, să nu cedeze şi să nu risipească astfel toată energia imensă cheltuită până atunci); un amestec de efort pur fizic, până la limita epuizării, şi admiraţie estetică, sensibilă, faţă de frumuseţea locurilor prin care treci, cu atât mai emoţionantă când e văzută printre râurile de sudoare şi, adesea, printre lacrimile de durere fizică; un amestec de tupeu incredibil (să gândeşti că vei termina, deşi eşti epuizat după 50 de km şi ştii bine că mai ai în faţă încă aproape 50, mult mai grei) şi de sinceră umilinţă în faţa muntelui, a naturii, dar şi a celor din vârful clasamentului, care termină treaba cu o zi lumină înainte…

Călători osteniţi în Valea Gaura – pe a 3-a urcare la Omu

Ultra trail-ul te trece printr-o sumedenie de trăiri, şi asta într-un interval de timp foarte scurt; e ca şi cum ai avea o secvenţă de viaţă pe repede înainte, dar fără să ai sentimentul de risipă, ci, dimpotrivă, de câştigare a timpului, de ieşire din el, pentru că apuci să vezi şi să faci imens de multe, pe care altfel le-ai fi făcut într-o săptămână, eventual. Intensitatea cursei am simţit-o încă din săptămânile dinainte, când mă antrenam în limitele timpului şi stilului de viaţă de bucureştean corporatist. E un zumzet care creşte uşor cu fiecare zi ce trece spre momentul startului, şi care devine din ce în ce mai trepidant până la un vuiet hormonal şi de adrenalină ce se varsă odată cu ultimele acorduri de muzică şi cu numărătoarea inversă care dezleagă energiile.

Pe măsură ce ajungi să ştii cu cine pleci umăr la umăr în asemenea curse, emoţia e şi mai intensă, pentru că înţelegi că eşti printre cei mai buni. La început ştii că plata taxei de participare ţi-a procurat dreptul de a fi acolo; dar la sfârşit, când ai învins lupta cu durerea, oboseala şi tentaţia de a abandona, ştii că ţi-ai legitimat faptul de a fi fost acolo prin „luptă dreaptă”, iar sentimentul este unul copleşitor, până la lacrimi.

Plimbându-mă pe google, de cele mai multe ori am găsit „cronici” ale participanţilor care s-au situat undeva foarte sus în clasamente la maratoane. Unele cu ceva frustrări, altele mai tehnice, despre ce şi cum a fost, câteva mai cu impresii de suflet. Toate cu un fir roşu: lupta acerbă, dusă spre dincolo de limitele umane, împotriva timpului, a distanţei, a durerii etc., urmată de satisfacţia de a fi obţinut ceva preţios – un loc cât mai fruntaş. Prin valoarea mai modestă pe care o am, ca alergător de maratoane ce şi-a descoperit târziu pasiunea, am privilegiul de a nu descrie vreo luptă în care m-am  străduit să urc cât mai sus în clasament: mă pot concentra pe altceva-ul  care mă mână spre asemenea evenimente, spre partea mai „umană” a cursei, spre plăcerea „gratuită” pe care mi-o procur fiind acolo.

De ce am ales să alerg la maratoane montane sau curse de ultra trail? Alibiul estre că îmi place muntele, mobilul principal, probabil, este că încă mai caut să mă descopăr, să văd până unde mă pot întinde ca putere, energie, voinţă; iar alte motive sunt date de amestecul de frumuseţe a naturii şi de caracter cu totul special al oamenilor care vin la asemenea curse. Cu puţine şi accidentale excepţii, nu întâlneşti trişori, leneşi, sau nesimţiţi, de care, altminteri, e plină lumea. Ca să ai tupeul să începi asemenea cursă, cu gândul că o vei şi termina, şi chiar să reuşeşti, asta înseamnă o tărie de caracter şi un fel de ambiţie pe care le poţi întâlni la puţini oameni. Dacă blog-ul meu este intenţionat să scrie despre oameni, despre talente, atunci cu greu se poate găsi un subiect mai potrivit decât acest gen de curse. Sunt gesturi simple dar superbe prin umanitatea lor profundă, pe care le poţi vedea: faptul că întâlneşti pe cineva care şchioapătă vizibil, sau zace varză, pe marginea potecii, sau este deshidratat etc., şi te opreşti din mersul contra cronometru să îl întrebi dacă are nevoie de ajutor, şi i-l oferi când e cazul, uneori cu preţul renunţării la cursa şi la locul tău, e un efort de voinţă si un gest de suflet normal printre asemenea oameni, la acest nivel. Cine nu îl face, pare venit din altă lume…

Poţi veni la o asemenea încercare, cum este ultra-maratonul Bucegi 7500, cu diverse atitudini şi setări ale minţii:

- dacă eşti printre fruntaşi, vii să câştigi, eşti la capătul unui antrenament serios, constant, continuu; eşti dintre cei nebuni, capabili să alerge şi pe bucăţi de pante moderate în sus (nu aleargă nimeni tot drumul pe Jepii Mici spre Babele, dar ăştia buni merg într-un fel de parcă ar vrea să falimenteze Telecabina, le scapără picioarele, sunt incredibili). Dacă eşti chiar printre cei foarte buni, duşmanul şi preocuparea ta e timpul, inclusiv cel de anul trecut, concentrarea e maximă, nu ai timp să ocoleşti diverse obstacole din potecă, e mai uşor să le sari, iar de peisaj te ocupi altă dată…

- dacă concurezi la categoria „mai de la coadă”, găini cum ne spunem eu şi cu Lucică (dar găini cu moţ, nu orice fel de orătanie leşinată ), vii pentru plăcerea pură şi neînţeleasă de a fi acolo. Neînţeleasă pentru unii, care zic că, dacă tot nu ai nicio şansă, la ce să te mai duci!!?? Nimic mai greşit, lupta nu e cu ceilalţi, ci cu tine însuţi, acesta e motorul şi acesta e cel mai bun discurs motivaţional. Dacă toţi am vrea să fim cei mai buni, am rămâne o lume de frustraţi, din care cei mai slabi de înger s-ar sinucide pentru că nu pot să fie în frunte. Arta e să gestionezi normalitatea, să te străduieşti să devii mai bun decât ai fi în mod natural prin zestrea pe care o ai. Echilibrul înseamnă să recunoşti fără regret că există alţii nu doar mai buni, ci incredibil de mult mai buni decât tine, însă să ştii liniştit că, dacă scoţi tot ce e mai bun din tine, poţi să devii foarte valoros în micro-universul tău, pe care îl poţi influenţa. Cum se traduce asta în cursă…păi dai tot, atât cât poţi, te minunezi de propriul record, când reuşeşti să mai scazi din timp, apoi îţi reiei locul la coadă, liniştit, însă permanent la limita propriilor puteri, cu obiectivul „măreţ” de a termina cursa, de a sfârşi ce ai început, şi cu orgoliul, totuşi, de a nu o termina ultimul. Ai mai mult timp să admiri peisajul, îţi calculezi altfel etapele, ai timp de vorbit şi cu alţii, pe traseu, eşti acolo şi respiri muntele cu ceva multă veneraţie, aşa cum i se cuvine. Pentru mine, doar el, Muntele, e cel care mă face să duc la capăt cursa. Cred că pe asfalt aş avea infinit mai multe tentaţii de a abandona, pentru că lipseşte plăcerea estetică şi fiorul înălţimilor, care înseamnă atâtea…

Maiestuoşii Bucegi văzuţi dinspre Bran

- mi-e greu să îi înţeleg pe cei cârcotaşi, care vin să strâmbe din nas: că organizarea e proastă, că traseul nu e marcat suficient de clar, că la stânele din drum sunt câini prea fioroşi, că soarele e prea arzător, că traseul nu e bine ales şi ei l-ar fi făcut mult mai bun etc. etc. Mărturisesc cu mâna pe inimă că am încercat, pe parcursul cursei, momente în care am gândit exact la fel; oboseala extremă şi efortul de a gestiona durerea din ligamente, în primul rând, te pot transforma într-un bătrânel cârcotaş căruia nu îi mai place nimic. Dar nu acesta e spiritul cursei, ci astea reprezintă exact lucrurile pe care trebuie să înveţi să le domini mental. Şi, mai ales, nu cu ele trebuie să rămâi, în final: sunt infinit mai multe lucruri frumoase despre care să îţi aminteşti să despre care să scrii.

Ce se întâmplă când alergi în echipă…e ceva unic şi greu de descris. E mult mai intens decât în cursele individuale, pentru că te responsabilizează mai mult, la fel cum te şi încălzeşte la gândul că nu eşti singur şi că cineva e acolo să te sprijine când îţi e greu. În echipă ştii că ritmul e al celui mai slab, în echipă ştii că dacă cedezi, iroseşti şi efortul celuilalt, dar acest lucru te ajută să cedezi mult mai greu…Echipa respiră prin ambii colegi, trăieşte prin efortul lor, râde la glumele care se fac unul pe seama celuilalt, apoi amândoi pe seama altora, se îmbărbătează în mijlocul nopţii în pădurea plină de ochi lucitori şi foşnete ciudate. Pentru toate aceste motive, cred că o asemenea echipă, care are de înfruntat  nu doar muntele, ci şi timpul şi distanţele, are nevoie să se cunoască dinainte. Eu şi cu Lucică ne ştim bine puterile, obiceiurile, ne tolerăm tâmpeniile şi momentele dificile, ne spunem bancurile potrivite şi ştim când e cazul să lăsăm de-o parte atitudinea de sportivi şi să ne administrăm, împotriva regulamentului, o ceafă românească cu cartofi prăjiţi şi bere. Am privit cu emoţie şi cu un nod în gât podiumurile cu premianţii: fără excepţie, păreau că sunt echipe sudate, iar săruturile calde ale partenerilor de la „mixt” mi-au produs bucurie şi admiraţie pentru ce lucru greu au mai realizat împreună… Şi mai grozav e când ai o altă echipă, pe margine, care să te sprijine, încurajeze, să îţi dea un şut de îmbărbătare…; chiar şi un SMS primit în timp ce îţi bubuie inima în urechi de la urcare te face să te încarci cu energie, pentru că ştii că nu eşti singur, iar gândurile pozitive ale celorlalţi parcă sunt un gel energizant !!

Deci de ce alerg maratoane montane? Dacă l-aş parafraza pe unicul şi marele George Mallory, aş zice „pentru că există şi se organizează”. Pentru că îmi dau prilejul să fiu eu şi să scot maxim din mine; pentru că îmi dau adrenalină, pentru că îmi scot în cale oameni speciali, pentru că, iată, cum e ultra trailul Bucegilor, aproape că îmi dau prilejul să urc (şi încă ce rapid) în aerul tare al Everestului fără grija şi banii unei asemenea expediţii.

În episodul următor voi lăsa la o parte filozofarea, şi voi prezenta „faptele de arme” cele măreţe ale echipei Cutezătorii Flo Adventure, şi ale fraţilor mai mici, Cireşarii, aka Iunia şi Tătărel, care ne-au şi întrecut prin strângerea din dinţi şi efortul de voinţă.

Moieciu trail running de la primăvară la iarnă

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 5 comments

6:59:45,8 (6 ore, 59 de minute…) este timpul in care am parcurs 42 de km de poteca montana, cu o diferenţă de nivel totala de 2300 m, sâmbăta, pe 7 mai, la Eco-Marathon Moieciu 2011. Am plecat pe primăvară, am sosit pe o vreme de toamnă câinoasă, după ce, pe urcuşul repezit de pe Guţanu, m-a nins cu fulgi mari ca în poveşti, contrastând absolut încântător cu verdele crud al pomilor şi ierbii.

Sunt foarte mândru de „performanţa” mea, deşi nu total mulţumit, însă, fiind primul maraton montan, sigur e loc de mai bine. Datele care urmează nu par să vină în sprijinul mândriei mele, la prima vedere. La a doua însă, îmi dau seama că am pornit într-o cursă în care m-am măsurat cu super atleţi şi cu oameni dotaţi genetic să alerge aşa de bine.

Întâi câteva date, pe urmă povestea pe larg:

- cel mai bun timp: 3:58:15,3!! Doi băieţi au trecut simultan, umăr lângă umăr, din prietenie şi respect

- cea mai bine clasata femeie la general: locul 35, cu timpul 5:06:37,3!!

- imediat după mine, la circa 4 minute, a trecut o doamnă de la categoria 50-59 ani, pe care am depăşit-o cu greu pe ultimii 2 km, printr-un efort imens de voinţă + orgoliu şi pentru că genunchii ei au rezistat ceva mai puţin decât ai mei (iar eu am coborât cu vaiete şi dureri serioase). Fiul doamnei, Florin, a avut al 6-lea timp, la un sfert de oră de câştigători. Asta da moştenire genetică. Saru’mâna şi jos cu pălăria, Cornelia!!

- cel mai „slab” timp a fost de 9:10:41,3. Nici un chicot să nu aud, merită toate felicitările, a petrecut 2 ore în plus pe o lapoviţă din ce în ce mai rece

- prietenul Lucică, autorul moral al poveştii mele de la Moieciu, deja „veteran” de maratoane, şi-a îmbunătăţit timpul cu peste o oră, şi promite să se transforme din pufoşenie în panteră de munte

- Iunia a alergat crosul de 14 Km ca un om mare, atât de repede încât l-a surprins nepregătit pe cameramanul oficial al grupului vesel, pe Man, care apoi şi-a luat revanşa cu nişte cadre bine trase. Va fi promovată cel puţin la grupa semi-maraton.

- Lorena a tras de ea şi a terminat maratonul înainte de cele 9 ore limită. Bravoo, la mai mare.

- Galerie frumoasă şi răbdătoare, suporteri drăguţi, se ştieeee…

Si acum povestea…

Cartierul general: Cabana Ta, din satul Ciocanu, cu Viorel gazdă la fel de primitoare cum îl ştiam, cu un peisaj de poveste, între Bucegi şi Crai, cu flori în pomi şi iarbă verde vineri seara, apoi circa 6-7 cm de zăpadă viscolită sâmbătă seara.

Vineri seara, înainte de cursă: am ajuns cu capul bubuind de la sinuzită şi o voce venită parcă din canal, cu o stare de spirit proastă (atâta antrenament pierdut pe degeaba…) şi cu îndoieli mari că voi putea termina sau chiar începe cursa. Mobilizat de echipă şi revigorat de aerul tare, am plecat cu toţii spre şedinţa tehnică din Moieciu. Am găsit staţiunea cea cochetă trepidând de muşchi şi chiote de revedere ale celor care se ştiu deja de ceva vreme pe la astfel de evenimente. Am preluat tricoul, unul foarte fain şi chiar de calitate, am văzut pe scurt povestea traseului (brrr… lung al naibii, şi cu atâtea urcuşuri…), am cumpărat rapid ceva energizante, un gel, un activator (o chestie pe care ţi-o torni pe gât când simţi că te lasă puterile, şi îşi mai dă un impuls consistent pentru câţiva kilometri) şi am plecat înapoi zgribuliţi de cele 2-3 grade de afară. Papa uşoară, o inhalaţie cu ceai, doar-doar o slăbi durerea, şi apoi somn adânc dar cam scurt şi emoţionat de aşteptare.

Dimineaţa cursei: păpat la repezeală, mânaţi tare din urmă de imboldurile răcnite ale olteanului („hai tatăăăă…că întârzieeeem…”), apoi goană şi mai tare cu maşina până aproape de linia de start, unde, cu 15 minute înainte erau deja câteva sute de oameni fremătând, muzici, talăngi, încurajări, mişcări de încălzire …tot tacâmu’. Nu-i vedeam pe primii, era prea multă lume. Nici nu am apucat sa îi mai văd, decât la sfârşit şi din poze, pentru că s-a dat START-ul.

Iar Startul a însemnat ceva ce vezi la cursele de 200 sau 400 de m. Au rupt-o pur şi simplu la fugă, de parcă erau la o cursă de viteză. Durerea e că au fost câţiva care au tot ţinut-o într-un ritm absolut neomenesc, reuşind o medie de mai bine de 10 km/h timp de 4 ore!!

M-am turat încet, pe o alergare de circa 1.5 – 2 km de asfalt si drum forestier uşor înclinat. Am mers pe strategia de trag cât mă ţin sinusurile, iar atunci când cedează măcar să fiu cât mai departe de pornire. Şi am avut noroc, sau zeul maratonului a ţinut cu mine: m-am eliberat încet pe parcurs, şi iată-mă urcând în plină formă pe poteca îngustă şi şerpuită, e adevărat, cu nasul deseori trecut prin batistă. S-a mers tare în grupul compact în care eram, dar s-a mers infernal în grupul din faţă, de care nici nu mai eram conştient că face parte din cursă, aşa de departe s-au dus rapid.

Mă uit cum mă depăşesc tinerei pe urcare, zic că deh… asta e, privesc cum trec pe lângă mine fete hotărâte, cu pasul uşor, şi îmi cam sare boala şi orgoliul de mascul rănit, apoi înţeleg rapid că există diferenţe măricele de valoare în favoarea lor, şi încerc să mă consolez trăgând cu îndârjire de mine. Urmează coborârile, şi aici mi se vede piciorul de montaniard antrenat pe pietre instabile: alerg de rup la vale, ţopăind de uneori mă întreb şi eu pe ce am călcat, depăşind frenetic câte 3-4 odată, ahaaaa… şi pe fete…dar, urmează iarăşi urcuşuri…

Prima buclă, crosul, aproape că nu o simt. Nici nu am băut apă, am luat doar o felie de portocală de la ultimul punct de alimentare. Trec prima oară de poarta de Sosire (mai am de două ori) şi îmi acord 3 minute de răgaz la masa cu Sponsere, ceaiuri si fructe energizante. Gata, la drum, iar ultima îmbucătură de măr mi se opreşte în gât: urmează brusc şi aprig urcuşul din a doua buclă.

Urc în ritm alert, deja concurenţii au trecut printr-o primă selecţie. Peisajul e absolut superb, cu Bucegii înzăpeziţi uitându-se semeţi, dar parcă şi cu ceva respect, la efortul furnicilor harnice care străbat potecile de la poalele lor.

Urmează o coborâre solicitantă spre Cheile Grădiştei, un punct de alimentare in care ceaiul călduţ şi energizant mi se pare licoarea zeilor, şi apoi vine un adevărat chin pentru majoritatea alergătorilor: drumul forestier de circa 6 km care urcă lung şi monoton până la complexul turistic de la Fundata. Mă disperă fiecare noua curbă, faptul ca nu pot să îi văd capătul, zecile de maşini care trec pe lângă noi şi ne umplu de praf. Merg cât pot de alert, încerc chiar să alerg 40-50 m din când în când, însă alergatul la deal, după deja circa 20 de km de drum, începe să fie un lucru dificil. Mă mai revigorează norul extrem de ameninţător ce apare dinspre Bucegi, împreună cu o ceaţă rece care se strecoară printre dealuri; măcar e ceva nou în peisaj… Admir în treacăt complexul turistic (pare realmente de nivel european, într-un cadru natural absolut superb). Ajung, într-un final, la punctul de alimentare unde zăbovesc cel mai mult de pe tot parcursul: îmi acord circa 5 minute de ceaiuri, „sponsere”, felii de portocale, de caşcaval şi de banane. Arunc un ochi înapoi sperând să apară şi Lucică, apoi calculez că e deja cam la 15 minute în spate, şi nu mai pot să aştept; plec de-a dreptul ghiftuit, însă deja după primele sute de metri burta dispare ca prin minune şi motorul începe din nou să duduie. Urmează o coborâre lungă în care accelerez şi reuşesc să depăşesc chiar câteva persoane, motivat în plus de frumuseţea potecii de munte, o adevărată binecuvântare faţă de drumul forestier care îmi încercase din greu nervii (n-aş putea să fac maraton pe asfalt, mi se pare incredibil de dificil din punct de vedere mental). În pădure mă intersectez cu un grup de „suporteri” care cântă în stil de galerie de fotbal, inconfundabil, şi mă îmbie cu o gură bere „care o să mă ţină încă 10 km”.

Trecem deja printre case, sub câţiva stropi de ploaie, iar câte o gospodină ne încurajează cu simpatie şi căldură de mamă. După încă vreo 2-3 curbe începe să se audă „vocea” oficială a maratonului, prezentatoarea cea simpatică şi plină de vorbe de duh (îmi spune pe urmă „stafful tehnic”). Ajung iarăşi în zona de Start / Sosire care marchează sfârşitul buclei a doua. Mă revigorez cu ceaiuri şi ceva fructe uscate, apoi, simţind genunchii cam solicitaţi după coborârea lungă, îmi aplic un masaj cu Bengay, preventiv, ceea ce mă face să pierd pe moment vreo 4-5 minute, dar cred că mă face să câştig vreo 15 ulterior, când durerile vor  fi început să fie deja al naibii de intense.

Sinuzita e ca şi uitată, iar decizia e scurtă, nici nu încape vorbă: mă lansez în Bucla a treia, hrănindu-mă şi din încurajările publicului.

Starea de bine durează câteva sute de metri, pe urmă vine un urcuş abrupt tare, care ne taie gazu’ tuturora. E ciudat, mă simt în putere şi urc în forţă, depăşind la deal pe câţiva. Întreb de sănătate un coleg de suferinţă întins în iarbă şi cuprins de ameţeli; mă asigură că „e bine”, şi chiar mă conving mai târziu când mă depăşeşte pe o coborâre unde nişte bătături apărute crud mă chinuie ca într-o tortură medievală. Admir Bucegii care se apropie din ce în ce mai mult în această Buclă, respir peisajul incredibil, mă hrănesc din frumuseţea care mă înconjoară şi mă face să uit de durerile care încep să devină persistente. O prind din urmă şi o depăşesc pentru prima dată pe Cornelia; un pic mai sus, o bătrânică tare dulce şi simpatică ne serveşte, în vârful unui deal, cu apă rece (pe care o refuz politicos, pentru că îmi mai îngheţaseră o dată dinţii) şi îmi spune că mai avem 12 km şi îmi arată hăăăăt, departe, vârful unei culmi împădurite pe unde ar trebui să trecem. Mă frec la ochi şi îmi pare că glumeşte, plec rapid oarecum îngândurat dar convins că greşeşte, cel puţin în ceea ce priveşte distanţa rămasă. Nu greşeşte cu culmea împădurită: e Guţanu, cireaşa de pe tortul Maratonului de la Moieciu, după cum aveam să văd pe propria piele.

La ultimul punct de alimentare începe o ploaie foarte deasă, şi grea, rece la limita lapoviţei, ca să fie treaba bună. Pe interior simt un val de căldură la un deget şi apoi o usturime ascuţită; ştiu senzaţia – tocmai mi se spărsese o mare bătătură, şi e un detaliu cu care nu e de glumit. Mă retrag la adăpostul unui brad, mă descalţ şi pun plasturi cu o grabă febrilă, pentru că îi văd pe vreo 8-10 concurenţi trecând pe lângă mine. Spre satisfacţia mea, deşi am pierdut cam 5 minute, i-am depăşit ulterior aproape pe toţi, cu excepţia unei fete care părea inepuizabilă pe acel urcuş.

Guţanu se dovedeşte al naibii de abrupt. E timpul pentru activatorul păstrat pentru momentele dificile: gust nasol, dar efect rapid. Îmi golesc în sânge şi ultimele rezerve de voinţă, şi urc susţinut, mă şi mir de unde mai pot. Un kilometru sau doi mai departe, deja spre 1400 m, începe să ningă cu fulgi mari şi deşi, incredibil de frumos, făcând un peisaj de basm. Termin urcuşul şi aproape că dau nas în nas cu culmea Ţigăneştilor, nefiresc de aproape, respirând ger cu versantul ei plin de zăpadă. Un grup de Salvamontişti îndrumă concurenţii spre ultima bucată: urma o coborâre lungă – 6 km – şi extrem de frumoasă, care parcă invita la alergătură. Trag de mine realmente deja, coborârile repetate mi-au uzat genunchii iar inserţiile de ligamente ţiuie dureros; când alternez de la urcuş la coborâş distracţia e maximă, nu apuc să mă obişnuiesc cu un fel de durere că urmează celălalt, şi tot aşa. M-aş da cu Bengay din nou, însă nu mă mai rabdă inima să opresc nici măcar o secundă, pentru că simt răsuflarea câtorva concurenţi în ceafă. Cornelia găseşte, nu ştiu de unde, resursele să mă depăşească şi ţopăie enervant vreo 15 minute în faţa mea, făcându-mă să vorbesc singur „…cum dracu frate.. de unde mai poate… ia uite cine mă face, sa-mi fie ruşine…”. E cel mai bun şi eficient „iepure” pe care l-am avut vreodată, şi îi mulţumesc pentru cum m-a motivat, fără să o ştie.

Alerg deja mecanic, pe o pantă destul de dulce în jos, şi reuşesc să depăşesc destul de mulţi, fiara concurentă din mine ieşind la suprafaţă. Cu regret, cu respect, dar şi cu un rânjet orgolios reuşesc în sfârşit să o las în urmă pe Cornelia, pe care o chinuie genunchii mai tare decât pe mine. Mă apropii de „omul cu steagurile” (Ilie Roşu cel celebru, pe care se pare că l-am depăşit cu câteva secunde pe final, sau pur şi simplu sistemul de înregistrare a timpului s-a înşelat, eu fiind sigur că am ajuns un pic după el); deja începe ultima coborâre, abruptă şi rea, pe ploaie şi iarbă udă, lunecoasă. Genunchii protestează în gura mare, cobor ca un schior, cu ambele picioare odată şi sprijinit din greu în beţele de trekking, care se dovedesc o adevărată mană cerească. Se vede satul, se aude vocea de la microfon care îi felicită pe cei ce au ajuns deja, iar acest lucru îmi varsă în sânge ultimii stropi de adrenalină şi voinţă. Ştiu deja că voi fi şi eu acolo, pieptul mi se umflă de mândrie, apoi îmi muşc buzele de durere pentru că am îndrăznit un pas cam mare pentru picioarele mele slăbite.

Ajung în sfârşit pe teren plat, şi sunt gata să dau buzna prin pârăul rapid; cu lapoviţa de pe mine nu mai conta să mă ud la picioare, dar aleg totuşi să trec pe podeţul suspendat şi cam instabil, pe care îl trec atent, cu felicitările şi încurajările celor de pe margine: sunt la 50 de m de drumul asfaltat, şi la vreo 200 de m de final. Ies pe asfalt, fac câteva mişcări de „alergat cu genunchii sus şi cu călcâiele la spate”, pentru a îmi relaxa ligamentele, şi o rup la fugă de-a dreptul sprinten spre Finish. Îmi aduc aminte de emoţiile lui Lucică, povestite de la finalul din Piatra Craiului, şi simt aceleaşi lacrimi în colţul ochilor când îi vad pe oameni de pe margine aplaudând, încurajând şi cu zâmbete admirative. Sunt departe de performanţa câştigătorilor, care au terminat deja de 3 ore, însă e o categorie la care nu voi putea concura şi îmi admit cuminte limitele.

În schimb sunt foarte mulţumit de mine, mă strecor printre puştii încruntaţi care aşteaptă startul la maratonul copiilor şi două mâini apar de undeva din mulţime punându-mi medalia la gât. E gata, sunt 7 ore în cap de la plecare, sunt foarte obosit, dar nu epuizat, îmi dau seama că mai aveam resurse, însă uzura picioarelor m-a împiedicat să le scot din mine.

Apar prietenii, Man, Iunia, Silvia, plouă ca la balamuc, a belşug, aproape că nu îmi dau seama ce e cu mine; felicitări, poze, apoi chestiuni practice – trebuie să mă schimb, pentru că se lasă un frig pătrunzător. Până una alta, termină şi Lucică, cu dureri intense şi cârcei ca-n filme, care-l fac să scoată adevărate răcnete, încât o băbuţă îşi face cruce cu mâna la gură.

E nebunie? Suntem nebuni? Poate, dar îmi place de noi, şi de toţi ceilalţi nebuni care s-au strâns la Eco-maratonul Moieciu. E o ediţie care îmi va rămâne în minte, pentru că e prima mea încercare de genul acesta, pentru incredibila diferenţă de vreme dintre plecare şi sosire şi pentru că mi-a plăcut al naibii experienţa. Este un exerciţiu total de voinţă, forţă şi antrenament, de glezne flexibile şi genunchi tari. Nu sunt un începător în ale mersului pe munte, chiar nu consider acest maraton cea mai dificilă încercare montană a mea (cele 16 ore de marş forţat de pe Grossglockner au însemnat un efort de voinţă şi fizic mult mai mare). Însă o astfel de cursă te sleieşte prin distanţă şi prin lupta contra cronometru, iar performanţa celor ce îl termina între 4 şi 5 ore este absolut impresionantă. Câtă vreme ignor acest lucru şi mă ţin în lumea normală, pot să numesc cele 7 ore ale mele ca fiind o performanţă, dar ideea de bază rămâne că alerg să fiu sănătos şi să îmi depăşesc condiţia, oricât ar fi ea de micuţă şi mizerabilă.

Toţi ar trebui să încercăm asta, fiecare la nivelul lui.

EcoMarathon Moeciu, prima mea încercare la grupa mare

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 2 comments

Sub influenţa lui Lucică, ale cărui abilităţi de vânzare şi-au făcut iar treaba cu brio, m-am înscris, acum vreo două luni jumătate, la primul meu maraton montan – EcoMarathonul de la Moeciu. Am avut, iniţial, o oarecare îndoială dacă ar trebui sau nu să mă bag în aşa ceva; însă sporovăiala continuă a lui Luci, cu orice prilej, pasiunea cu care ne-a vorbit, dar şi viermişorul care rodea în mine parcă fără să ştiu, m-au făcut încet încet nu doar să trec de orice îndoială, ci să aştept cu nerăbdare şi emoţie ziua maratonului; şi până pe 7 Mai, iată, au mai rămas doar 6 zile. La toate astea, şi nu în cele din urmă, s-au adăugat şi pasiunea şi hotărârea Iuniei, care, evident, fiind mai mică, s-a înscris la proba mai mică, de cross (14 km), însă a făcut un tărăboi, o reclamă şi un efort cât pentru un ultra-maraton, iar creşterea ei a fost vizibilă.

Ieri am făcut ceea ce pot numi repetiţia generală: am parcurs (aproape toată) bucla de semi-maraton de la Ciucas, circa 20 de km în total, şi a fost un bun prilej de a-mi da seama că am făcut progrese şi sunt relativ în formă, dar şi că m-am băgat într-o chestiune super grea. Cu ocazia asta, mi-am adus aminte de urcuşul parca interminabil de pe Zăganu şi Gropşoarele, de acum câţiva ani buni. Ce diferenţă totuşi: atunci îmi urlau 10 trenuri în cap de la ţuica băută ca pe vin, cu o seară înainte, şi mă târam cu John ca ultimii sclavi, bătând record după record (negativ), bombăniţi de Cătălina, pe bună dreptate; acum am fost fresh, şi am făcut jumătate din timpul de pe indicatoare; chiar şi aia mika, semi-maratonista, s-a descurcat bine!

Ce înseamnă, foarte pe diagonală un maraton montan? Este o proba de trail running, cum sună termenul consacrat (alergare pe potecă, într-o traducere uşor stângace) de circa 42 de km! Fiind pe potecă, evident că există diferenţe de nivel (în medie cam 2100 – 2300 m), urci şi cobori de mai multe ori, în funcţie de caracteristicile traseului, iar asta iţi stoarce şi ultimele fărâme de energie mentală şi de vlagă fizică. Chiar şi cel mai lung antrenament pe care l-am făcut a însemnat aproape jumătate din toată cursa, şi mi-am dat seama că voi ajunge să trec dincolo de nişte limite ale durerii fizice, iar asta se va putea depăşi doar cu un efort de voinţă. Probabil din această cauză mă simt mai capabil acum de aşa ceva, decât aş fi fost la 25 de ani, când, probabil, corpul m-ar fi ajutat mai mult (nu e sigură treaba, după cum mă simt acum…).

Ce mai înseamnă maratonul montan: antrenament, alergare multă dar şi antrenament pentru braţe şi umeri, pentru că la acest efort participă întregul corp (de exemplu, după tura de Ciucaş, cea mai mare febră o am la umeri!). Mai înseamnă să-ţi ajuţi efortul fizic prin investiţie în pantofi buni, de trail running musai, altfel e auto-înşelătorie şi se poate lăsa cu accidente; investiţie în echipament uşor şi respirabil, apoi în ceva suplimente nutritive (nu merge doar natural, corpul este supus unui efort mult prea mare, la care nu este capabil să se echilibreze singur); investiţie în timp, efort şi voinţă, de la a strânge din dinţi la fiecare depăşire a propriei limite, în cursul antrenamentelor, până la a-ţi disciplina stilul de viaţă sau regimul alimentar (mai uşor cu alcoolul, oricât de greu mi-ar veni să o spun…)

Este interesantă tare discuţia despre timpul în care se parcurge o astfel de probă. Ei bine, la maratonul pe plat, pe asfalt (proba olimpică supremă), recordurile mondiale au plecat, la bărbaţi, de la aproape 3 ore, în 1908, şi au ajuns, iată, într-o sută de ani, la 2h si 4 minute!! La maraton montan, în România, unde tradiţia este, dacă nu mă înşel, de numai 5-6 ani, câştigătorii de astăzi se învârt în jurul a 4 ore (plus sau minus 10 minute)!! Nu cred că am pus suficiente semne de exclamaţie. Este greu să îţi dai seama ce înseamnă această performanţă dacă nu eşti un călător pasionat de potecile de munte. O medie de aproape 10 km/h timp de 4 ore este o nebunie curată, în condiţiie unor diferenţe de nivel de peste 2000 m. Eu, de exemplu, am reuşit 10 km în circa 1h 17 minute, pe plat, însă asta a fost toată cursa, iar mai departe am plecat ţinându-mă de balustrade!! Pare inuman, este rodul unei combinaţii fericite între un fond genetic valoros, mult antrenament, ceva tehnică bănuiesc, un mental robust şi o alimentaţie foarte atentă.

În timp ce ne dădeam seama de diferenţele între ei şi noi, am stabilit, cu Lucică, obiectivele pentru această cursă (care are oferit un timp limită maxim de 9 ore). Ele sunt, exact în această ordine:

1. Să terminăm
2. Să nu termină ultimii
3. Să terminăm sub 8 ore
4. Orice e în plus de aici încolo, e motiv de sărbătoare

Dacă se întreabă cineva, în aceste condiţii, „la ce bun”, am o grămadă de argumente: cel mai tare beneficiu personal, probabil, ţine de o creştere semnificativă a capacităţii de autodisciplină, chestie pe care lumea serioasă din toate timpurile a pus mult preţ. Apoi este o îmbunătăţire vizibilă şi extrem de revigorantă a stării de sănătate, dar şi o creştere parcă şi mai spectaculoasă a încrederii în sine şi a satisfacţiei legate de propria persoană. Maratonul nu este doar prilejul de a dona câţiva litri de transpiraţie, ci implică şi multă emoţie, atât în sfera proprie, cât şi în a o împărtăşi cu ceilalţi, cu oameni cu care găseşti că ai ceva foarte frumos în comun. Şi acesta ar fi un ultim mare beneficiu: să cunoşti oameni speciali, pe care poţi să îi invidiezi sau să îi înjuri în barbă pentru performanţele lor deosebite, dar nu poţi să nu îi admiri.

Deocamdată doar presupun ce va fi, însă după, o să revin cu mai multe impresii la cald. Nu uitaţi să vă ţineţi în mişcare; pentru oamenii obişnuiţi, contează măcar atitudinea, nu neapărat distanţa parcursă. Eu am decis să încerc la asta, dacă nu îmi iese, măcar ştiu cât să mă întind data viitoare!