Câştigătorul concursului este un domn, Gabriel Trăistaru, angajat, de fapt middle-manager in Enel. Nu am absolut nimic personal cu dl Trăistaru, chiar îl felicit şi îmi scot pălăria pentru traiectul de carieră pe care l-a avut până în prezent, şi îi urez un drum la fel de plin de realizări şi mai departe. Singurul lucru pe care vreau să îl spun şi comentez un pic este că acest concurs nu s-a câştigat cu un eseu, ci cu un CV povestit, care poate fi orice, numai eseu NU. Si nu este vina participantului câştigător, pentru că a avut îndrumări foarte precise, pe care le-a urmat îndeaproape, emiţând chiar idei bune.

Nu ştiu dacă este o lipsă de informare şi de pricepere a organizatorilor concursului, referitoare la ce înseamnă un eseu, şi nici nu aş vrea să merg pe ideea că pur şi simplu a fost o ediţie de concurs închinată promovării Enel. Ideea este că ceea ce am citit ca fiind câştigătorul unui concurs de eseuri, nu este un eseu. Este o practică frecventă şi supărătoare în ultima vreme, pe care am întâlnit-o mult la evenimente dedicate discutării pe o temă ce ţine de dezvoltarea carierei, şi nu numai: vorbitorii nu sunt capabili să se ridice de la nivelul de povestitor al propriei experienţe la cel de sinteză a experienţei şi prezentare a ei într-o manieră suficient de generalizată şi decantată. Un eseu nu este o povestire a unui caz, nu este un studiu de caz, ci este o sumă de idei cu un grad suficient de generalitate care să permită adoptarea lor de către diverşi cititori, sau extragerea unor idei aplicabile unei categorii mai largi, şi nu unui singur om. Prea des văd la conferinţe scenarii de genul:

Întrebare (sau temă): Care sunt barierele decizionale în carieră şi cum se pot depăşi?

Răspuns: Când eu am ajuns în situaţia X, am luat decizia Y, iar când am ajuns în situaţia Z, am luat decizia T. A fost greu, dar am reuşut!

Discuţia nu este doar despre ce ai făcut TU într-o anumită situaţie; este extrem de puţin probabil ca cineva din auditoriu va mai ajunge vreodată într-o conjunctură care să semene aproximativ cu situaţia în care ai fost tu: aceeaşi firmă, aceeaşi cale de intrare, acelaşi job plus alte detalii ce pot fi decisive. Ceea ce l-ar ajuta pe „învăţăcelul” din mulţime ar fi nişte structuri de gândire, nişte strategii care să treacă dincolo de un context particular, să fie adaptabile şi la o posibilă situaţie pe care o va întâlni. Trecerea de la particular la general necesită anumite abilităţi de abstractizare, generalizare şi raţionament inductiv care nu sunt, din păcate, la îndemâna oricui, se pare. Este foarte atrăgător şi la îndemână să povesteşti ce ai făcut la un moment dat, nici nu necesită un mare efort, dar ştiţi care e senzaţia celui care stă şi te ascultă fascinat, cu gura căscată? După ce se risipeşte vraja, o să plece de acolo cu amărăciunea că nu a avut şi el „norocul” sau ocazia să se întâlnească cu o situaţie ca cele de care a auzit povestindu-se, şi, vai, sunt şanse la fel de mici să se întâlnească mai departe cu aşa ceva.

Îl ascult pe un absolvent de politehnică, dezamăgit de perspectivele slabe oferite de o carieră în domeniul său; decide să intre în zona de consultanţă financiară pe proiecte cu componentă tehnică (ce ar fi să îl consiliez pe un investitor ce vrea să cumpere elicoptere, comisionul la o singură astfel de „bijuterie” e enorm), şi devine un om de succes. Ce mă fac eu, că nu sunt nici inginer, nici nu mă pricep la elicoptere etc.…Nu înseamnă că sunt pierdut, trebuie să înţeleg care e tâlcul situaţiei, şi ideea gen fir roşu care va fi regăsită şi în alte poveşti asemănătoare. Pe aşa ceva se clădeşte un eseu, trebuie să tragi concluzia şi nu să prezinţi o înşiruire de fapte.

Să nu fiu înţeles greşit: am scris împotriva felului în care organizatorii au înţeles să premieze un eseu, care nu pare eseu, în opinia mea, ci este o scriere ce a respectat fidel ideile sugerate de Redacţie, devenind o autobiografie profesională interesantă. Nu minimizez faptele prezentate în acel material, şi nici personajul principal. Punct.

De când am un contact strâns cu lumea studenţească mă încearcă nişte sentimente oarecum contradictorii: sunt foarte bucuros, pe de-o parte. Din motive diverse: oamenii sunt realmente frumoşi foc, mai ales ele, studentele. Şi deştepţi foc, şi plini de viaţă, cu multe iniţiative, idealuri şi dorinţa de a face lumea românească în care trăim să arate mai bine.

Pe de altă parte, resimt frustrare dacă mă compar cu ei, pe mine cel de acum 10 – 12 ani: am avut o facultate cenuşie, zăvorâtă în spatele unor uşi bine ferecate, într-o lume care abia ieşea din comunism, în care, încă la acea vreme, prea mulţi actori principali erau comunişti sau jandarmi. Mie mi se promitea atunci că voi găsi mega laboratoare de limbi străine, şi lucram cu un Uher cu banda, de 4-5 kile. Ei, cei de azi, au Facebook şi Twitter, cunosc o limbă străină încă din liceu şi au internet intr-un smarphone de buzunar. Eu eram „motivat” prin expresii de genul dacă nu faci asta, o să mai vezi Gara de Nord în poze, ei se plimbă liberi prin toată lumea, au burse de studiu şi stagii de internship în companii multinaţionale (una din premiatele galei a refuzat gingaş o superofertă de vară pe motiv că „sunt plecată în San Francisco”).

O lume absolut generoasă, dar care este, evident, numai pentru studenţii valoroşi şi serioşi. Din fericire am văzut şi cunoscut o mulţime de când lucrez cu Talent Gate, iar asta îmi dă realmente un suflu de optimism pentru Romanika. Am auzit un apel interesant venit din partea unui reprezentant al Ziarului Financiar: ceva de genul veniţi înapoi în ţară, chiar dacă veţi studia afară, şi luaţi-vă locul în posturile importante, pentru că nimeni dintre cei rămaşi sau dintre cei vechi nu o sa vi-l cedeze de bunăvoie.

Destul de mult adevăr, dar încă mi-e frică de mărimea şi parşivenia caracatiţei politice, şi de îngustimea şi de inerţia mentalităţii dâmboviţene – balcanice: ele sunt capabile să sufoce o mare parte din generaţia asta, pe care, dacă nu vrem să o pierdem pur şi simplu, trebuie să o sprijinim prin complicitatea noastră reală la construirea unei lumi româneşti a meritocraţiei.

Să nu fie vorbe goale, avem cu cine, să facem un efort, să învestim energie; sunt convins, văzându-i, că vom avea un ROI imens, exponenţial.

Într-una dintre dimineţi am scos nerăbdător din rucsac revista HR Manager, pentru că vânasem eu un articol care mi s-a părut interesant şi abia aşteptam să văd ce e înăuntru. Articolul se cheamă Din „vânat” în dezvoltator de talente”, un interviu cu Dl Vladimir Bog, Director of Talent, Capability and Culture in HR Vodafone. Am început lectura salivând, am terminat-o cu o mare dezamăgire. Partea consistentă a fost acolo unde s-a descris cariera Dlui Bog, începând cu JTI, trecând prin Coca Cola şi acum, în Vodafone. Dacă asta ar fi fost intenţia articolului, nimic de zis, şi-a atins scopul, dar trebuia scurtat cu o pagină plină. Pe mine această ultimă pagină mă interesa mult, pentru că ea conţinea mai multe întrebări la care Talent Gate-ul din mine aştepta cu mare interes răspunsurile de la un asemenea specialist.

Dar vai.. dezamăgire cruntă! Bla Bla fără nicio legătură cu întrebările, de parcă aş fi citit un interviu cu un om din vreun partid politic. Exemple:

Întrebare: Ce planuri de dezvoltare aveţi pentru angajaţii Vodafone în 2010?

Răspuns: ….bla bla…o organizaţie fascinantă etc…”planurile noastre sunt îndreptate către a-i ajuta pe cei care vor cu adevărat să se dezvolte să o facă în mod structurat….”; adânc de tot!

Î: Aţi observat în rândul angajaţilor „puncte nevralgice” în materie de dezvoltare şi training?

R: …” în permanenţă dorim să facem lucrurile mai bine şi mai simplu”…” în Vodafone sunt măsurate nu numai calităţile profesionale cât şi cele umane…”… si atât, asta e tot…!!

Î: Cum atrageţi noi talente din piaţă? – aici am holbat ochii, să vad ce spune şi ce face un mare specialist într-un domeniu de interes…

R: ….”Vodafone este un brand global atractiv….într-o industrie în plină mişcare şi foarte cool. Dorim să atragem şi să reţinem talentele…”… şi iarăşi gata; adică, suntem prea mişto bah, vine talentele singure la noi, că suntem cool, cam asta ar fi strategia… Şi, în sfârşit, o estimare a evoluţiei pieţei de profil, de la un specialist:

Î: Cum anticipaţi că vor evolua lucrurile pe piaţa muncii în 2010?

R: „sunt multe provocări care ne aşteaptă…Rămâne să vedem cum vor evolua lucrurile…”. Genial, acu mi-e clar!! Iar viaţa e complexă şi prezintă multe aspecte.

Uite aşa am pierdut o dimineaţă în care puteam să citesc ceva în metrou. Nu e o tragedie, evident. Am “dat” pe Google şi am găsit un fragment din acelaşi interviu pe siteul Hipo în care se promova „Angajatori de Top” din 30 Octombrie 2009. Deci cei care au cules interviul s-au gândit vreo 4 luni înainte să îl publice, şi au decis că e demn să apară într-o publicaţie bilunară, deci e foarte dens ca informaţie.

Nu m-am decis ce m-a dezamăgit mai mult: maniera de (non)răspuns la întrebări, sau pur şi simplu decizia de a include, totuşi, aşa ceva într-o revistă care are un public mai de nişă. Cred că a doua variantă m-a scos mai mult din sărite: adică, Dl Bog poate să răspundă cum vrea, cât de politic şi „aburitor” poate, doar nu o să divulge nu ştiu ce strategii secrete ale Vodafone (nici nu mă aşteptam, de altfel, dar vroiam mai multă consistenţă, pentru că par nişte răspunsuri date unui intervievator student copleşit de simpla apariţie). Însă decizia de a umple 4 pagini într-o asemenea publicaţie aparţine mai multora, iar asta m-a făcut să muşc momeala şi să mă dezamăgesc în urma unor false aşteptări.

Nu fac un caz din asta; voi continua să citesc HR Manager pentru că am găsit acolo şi lucruri foarte bune, însă, oricine are urechi de auzit, poate să audă: o publicaţie de nişă care se adresează unor presupuşi specialişti o dată la două luni nu ar trebui să îşi permită nici un rând scris aiurea, promiţând fals un conţinut interesant, şi oferind un bla bla ieftin. Pur şi simplu e o chestiune de standard. Iar un specialist tare într-un domeniu, chiar şi când abureşte, ar trebui să lase nişte firimituri consistente, aşa, de dragul auditorilor săi de orice fel, şi pentru a-şi justifica blazonul oferit de piaţă.

Există şi speranţă în mediul nostru organizaţional, chiar dacă exemplul pe care vi-l dau vine dinspre zona non profit: tinerii învaţă de la cei mai experimentaţi şi adoptă modele de organizare moderne.

În calitate de echipier Talent Gate, am fost invitat la o Adunare specială a VIP (Voluntari pentru Idei şi Proiecte), în care noilor membri li s-au prezentat viziunea, structura şi oamenii de bază, alumni, care susţin efortul acestei merituoase organizaţii studenţeşti. Mi-a plăcut felul în care aceşti alumni sunt preocupaţi pentru a insufla viziune şi motivaţie noilor membri, discursurile lor (sper că sunt dublate şi de practică) sunând foarte a lideri transformaţionali. Şi mi-a plăcut în mod deosebit ideea lor de a transmite din generaţie în generaţie cunoştinţe utile pentru proiectele pe care le derulează această organizaţie studenţească extrem de vie şi plină de idei. Conştienţi de volatilitatea acestor cunoştinţe, dublată de volatilitatea membrilor VIP pur şi simplu, şi-au propus să activeze din postura unui Board of Advisors care să menţină coerenţa strategică a organizaţiei să nu permită derapaje necontrolate date de avântul lesne de înţeles al vreunui „Executiv” în scurtul său mandat.

Îmi doresc foarte mult ca bunele intenţii ale lor să fie puse în practică în mod coerent şi eficient. Apreciez în mod deosebit oportunitatea pe care o au aceşti tineri de a lua contact de foarte timpuriu cu principii şi mecanisme organizaţionale moderne, care, multe dintre ele, nu cred că sunt cunoscute în mare parte din companiile din România, darămite să fie puse în practică. Şi sper ca bunele idei să nu se stingă brusc la intrarea în mediul corporatist concurenţial, orientat agresiv spre profit şi spre valorificarea la maxim a timpului.

Din cât mă pricep să îmi dau cu părerea, CMG poate fi considerată una dintre cele mai avansate metode de evaluare a competenţelor de business si management, dar şi de training în acest domeniu; practic este structurată ca un „test situaţional” deosebit de complex, care, spre deosebire de celelalte, are potenţialul de a creşte prin interacţiunea dintre competitori. În acelaşi timp, beneficiază de un istoric bogat, de expertiză serioasă şi de validare pe piaţa reală, pentru că multe dintre soluţiile virtuale au ieşit de pe www pentru a ajunge soluţii pentru companii reale.

Derularea acestei competiţii presupune un fel de Liga Campionilor in business: se constituie grupe, pe criterii geografice, apoi, pe măsură ce „cad capete” în urma eliminării, se ajunge la finala naţională şi la competiţia internaţionala propriu-zisă, care are loc în Siberia – Rusia, în mai – 2010. Nu râdeţi, ultima ediţie a fost câştigată de echipa din Rusia, pe locul 2 clasându-se Polonia, iar noi pe 7 (locul 2 printre ţările UE!). E un pic tragi-comic faptul că Europa de Est şi fostul lagăr comunist domină o competiţie (chiar şi virtuală) de management strategic de cea mai pură esenţă capitalistă. Cât mi-aş dori să mai avem locuri 7 în cât mai multe domenii economice !!

Foarte simplist descrisă, competiţia Global Management Challenge se derulează cam aşa: fiecare echipă va conduce o companie virtuală, care are un istoric şi anumiţi parametri de business. Trebuie să stabilească o strategie a companiei, pe o piaţă virtuală, să ia decizii de management strategic şi operaţional şi să le încarce în simulator, pe internet. Simulatorul analizează deciziile, generează rapoarte de management şi hotărăşte ce „companie” merită să meargă mai departe. Câştigă echipa a cărei companie are cel mai crescut preţ per acţiune, ceea ce înseamnă multiple influenţe de luat în calcul.

Adresându-se deopotrivă managerilor dar şi tinerilor studenţi şi masteranzi, competiţia nu putea să nu atragă atenţia Talent Gate, din care, vă reamintesc, face parte şi subsemnatul, moi.  Ne-am decis să susţinem o echipă de studenţi, în care o vom infiltra-o pe Alina, colega noastră la fel de studentă şi talentată aşa cum ne place să credem că sunt majoritatea celor aflaţi pe platforma online a Talent Gate.

Nu mă pot abţine să nu îi invidiez, din nou, pe studenţii de azi: câte posibilităţi, câte prilejuri de a face lucruri interesante şi de a întâlni oameni deosebiţi. Unde văd potenţial şi zestre genetică, aproape că nu le mai găsesc nici o scuză celor care nu dau rezultate: probabil că nu vor, trebuie să umble la motivaţie şi să găsească adevăratul sens în care ar fi bine să îşi direcţioneze efortul.

În acelaşi timp nu mă pot abţine să nu gândesc că, aceeaşi societate contemporană care, iată, oferă atâtea oportunităţi de dezvoltare şi informare, nu prea e capabilă să ofere modele de oameni adevăraţi, care să fie adoptate de tinerii noştri pentru a-şi putea dori ceea ce e mai bun pentru ei. Problema urâtă nu e că aceşti oameni ce pot fi modele valoroase nu există, problema e că sunt scoase în faţă şi mediatizate non valorile, de parcă marketingul nostru social s-ar fi sclerozat total. Păcat, dar sper încă într-o redresare, sau în dezvoltarea unor insule mai mari de adevărată valoare într-un ocean imens de subcultură şi neamprostie.

Am stat la Hotel Onix, „aripa de 3 stele”; un hotel destul de fain, curat, cu căldură şi apă caldă aproape instant (lucru bun, pe la Romanika noastră), cu un mic dejun destul de consistent (am păpat pâine prăjită în ou, aşa cum numai mama îmi făcea când eram copil). Mi-am facut cadou o cină absolut bestială la restaurantul Ciuleandra, la subsolul hotelului vecin, Western Topaz: după o primă zi de târg, în care aveam absolut febră la mandibulă de atâta vorbit, venind din plin viscol, am găsit o sală de mese care avea în mijloc o vatră ţărănească, unde se lăfăia un buştean arzând. Nebunie totală, mai tare nu se putea; la asta adăugaţi o ciorbă de fasole cu ciolan şi o ţuică de Zetea, şi puteţi obţine o zi de Târg perfectă.

A propos de Târg. Mi-a plăcut contrastul între sala rece şi austeră pe care am găsit-o în prima dimineaţă, şi forfota caldă de pe la orele prânzului, când era traficul cel mai mare cu tineri veniţi să admire standurile decorate şi avide de CV-uri. Mi-a mai plăcut căldura şi disponibilitatea celorlalţi „colegi” expozanţi; probabil aerul de oraş mai mic, altul decât dezumanizantul Bucureşti, plus bunul simţ ardelenesc au dus la numeroasele schimburi de impresii şi cărţi de vizită.

Am avut circa 350 – 400 de vizitatori în fiecare zi. Dintre ei, am văzut luminiţa în vreo 15 – 20 de perechi de ochi; ei au părut nu doar că au înţeles mesajul Talent Gate, ci şi că au apreciat foarte mult iniţiativa şi i-au descoperit adevăratul rost. Au mai fost vreo 70 – 80 % care au părut că înţeleg ce e cu noi pe lumea asta, însă au sărit pe noi cu o abordare extrem de pragmatică: aveţi sau nu aveţi un job ACUM?! Nu aveam, nu in Cluj. Restul, au fost din alte categorii: oameni care nu au înţeles sau destul de mulţi disperaţi de vârste diverse, care îşi căutau de lucru (pentru acest aspect, un târg de job-uri te încarcă negativ destul de intens, e multă lume amărâtă şi disperată).

Mi-a mai plăcut de cei care au organizat: veseli, deşteptuţi, cu o echipă evident cu fete frumoase, destul de atipici (e de bine) şi decişi să îşi atingă scopul. Mi-a plăcut în mod deosebit clubul Janis Stuf, de lângă Capitolina, în care am încercat să sudăm relaţiile dintre expozanţi. Un loc extrem de plin, în mijlocul săptămânii, cu muzică bună şi o miniformaţie excelentă (solista, un nume pe care l-am uitat, în bunul meu obicei prost, dar o voce foarte aparte, dublată fericit de pian).

Nu mi-a plăcut, la Târgul de Cariere de la Cluj, modul în care mulţi dintre tineri au înţeles să abordeze un asemenea „eveniment”. Dăteau impresia că, dacă au făcut efortul să îşi printeze un CV, gata, angajatorii trebuie să fie la picioarele lor. Vin direct cu întrebarea (şi cu o faţă….) că „ce îmi oferi.. huh…hai ce mai stai, zi-mi ce job-uri ai, lasă vrăjeala”. Da, poate fi numită o abordare extrem, dar extrem, de pragmatică. Însă are multe hibe. Pe lângă că foarte vecină cu impoliteţea, abordarea lor pare una făcută spontan (în sensul rău, de lipsită de plan). Politeţea ar fi cerut un minim de informaţie despre tine, atunci când vii la un stand şi îl iei de guler pe expozant să îţi dea un job: dă-i la schimb măcar numele tău, într-o primă fază. Sau ai putea să începi cu o frază de genul: sunt X, am terminat facultatea Y, şi am specializarea Z. Ce ziceţi, aveţi ceva care mi s-ar putea potrivi?”. E un ice-breaker excelent, şi lasă loc de o grămadă de discuţii utile.

Ideal ar fi, ca student sau proaspăt absolvent, să vii de acasă pregătit cu o strategie de a-ţi căuta de lucru. Să te documentezi un pic despre cine va expune la târg, să înţelegi dacă un anumit angajator are sau nu ce să îţi ofere, mai întâi ca brand şi organizaţie, pe urmă ca posturi efective. Ai putea să îţi compui mai multe CV-uri, diferite ca stil şi conţinut, în funcţie de tipuri de angajatori către care vrei să aplici; şi ai putea chiar să compui ceva scrisori de intenţie: nu garantează deloc succesul, dar pot face diferenţa într-un noian de hârtii nepersonalizate.

Fără o minimă pregătire, chiar şi cel mai mic succes la un asemenea Târg nu poate fi decât rodul unei întâmplări (pe care, evident, trebuie să o utilizezi la maxim). Şi dacă tot ajungi acolo, decent şi înţelept e să asculţi ce au de zis expozanţii, şi să încerci să îi inciţi la discuţii „deştepte”, pentru a scoate maxim din timpul petrecut.

În altă ordine de idei, da, Clujul rămâne un oraş extrem de frumos şi viu, în care oamenii par a avea un aer mai de normalitate decât în mega-stresatul şi aglomeratul Bucureşti. Cu Blue Air sau alt zbor, poţi sa schimbi între cele două lumi în numai 45 de minute. A naibii tehnologia.

Un om diferit fata de media celor întâlniţi in ultima vreme. Si o femeie foarte frumoasa, mai ales când găseşte ceva pentru care sa zâmbească. Diferit asta se traduce printr-o prezenta si preocupări foarte din sfera autenticului: e genul de om cu care ai ce sa discuţi, fără să fie nevoie să spui platitudini. N’are rost să o laud eu: faptele vorbesc si vor vorbi de la sine. Ultima isprava, una extrem de inspirată şi bine „executată”: Şcoala Vocaţională “A treia Cafea” (ce e cu a treia…o să vă las plăcerea să descoperiţi singurei, Google e mare).

Am avut privilegiul să particip şi onoarea să fiu chiar printre „cuvântătorii” de la şcoala vocaţională, alături de colega mea,  Anda, în calitate de reprezentanţi ai Talent Gate, compania de orientare în carieră pentru tinerii cu studii superioare aflaţi la „entry level”.

Sunt câteva impresii cu care am rămas de acolo, majoritatea covârşitoare pozitive.

În primul rând, de două ori excelenta idee: odată pentru că se iniţiază, chiar şi la scară extrem de mică, un gen de servicii care la noi există mai mult pe hârtie sau in planul bugetar cârpit al vreunei universităţi: consilierea de carieră, vocaţională.  Este ceea ce a început să facă Talent Gate, cu alte mijloace şi la o scară mai mare. Foamea e nepotolită  pentru astfel de lucruri, e încă loc de mai multe. Şi a doua oară excelentă pentru strategia aleasă ca punct de plecare: să aducă tinerilor oameni diverşi care să le vorbească despre ce înseamnă să urmezi o vocaţie şi să faci o decizie de carieră. Nu doar corporatişti, ci şi oameni „adevăraţi”, care au reuşit ceva, la rândul lor, şi sunt capabili să susţină un discurs motivator autentic, sau să spună curajos că, în afară de muncă, sau împreună cu ea, există şi viaţă, spiritualitate şi pasiune.

Sunt câteva aspecte mai deosebite, după părerea mea, care s-au auzit la „a treia cafea”.  În dezvoltarea carierei, de la alegere începând, e bine să fii tu însuţi, folosindu-ţi toate darurile, chiar şi cele care par nişte dezavantaje în raport cu cea ce e valorizat majoritar la un moment dat, iar asta dă o grămada de anxietate şi presiune (George Ivaşcu – regret că nu am apucat să îl aud); este înţelept să nu fii căpos fără rost, şi să ştii să renunţi când dai de o fundătură sau, mai important, când simţi că inima ta nu mai e acolo (Cătălin Mitulescu); să îţi construieşti cu atenţie propria imagine în piaţă şi în viaţă, să o şlefuieşti şi să o promovezi ca pe un brand personal (jos cu pălăria faţă de doamna Daniela Fugaru; un mic amendament insa: as relua şi la nivel personal avertismentul lui Simon Asholt, parintele sintagmei “brand de ţară”. Acesta atrăgea atenţia, de curând,  asupra tentaţiei de a îţi construi un brand de ţară prin strategii comerciale, prin marketing şi promovare. Ideea centrală, cu atât mai aplicabilă pentru un tânăr, este că nu trebuie să acţionezi ca un produs, pentru că vei deveni un produs. O ţară, dar şi un om, trebuie să îşi construiască un renume, o reputaţie, susţinute prin fapte şi o creştere de valoare autentică şi printr-o contribuţie concretă, utilă, la comunitatea din care face parte. Doar  o strategie comercială, neacoperita de valoare, este o minciună frumos cosmetizată, care va avea picioare scurte. Pentru un tânăr, primii paşi în carieră îndeosebi trebuie să fie susţinuţi de sintagma building an ever expanding portofolio, iar asta se face prin realizări şi nu prin reclame; acestea din urmă sunt utile numai când chiar ai ce să comunici).

Alte idei de la Şcoala Vocaţională: să te mişti în piaţă, să faci lucruri diverse, să „probezi costume din garderoba destinului” (o idee vehiculată şi de teoria modernă a haosului aplicată la dezvoltarea carierei, însă îmbrăcată în haine de gală de Monica Brânduşescu – mi-a plăcut mult capacitatea sa de a vorbi liber şi de improviza inspirat); să fii conştient că, în carieră, alegerile nu sunt doar raţionale şi previzibile, şi că neprevăzutul „planificat” este un concept cu sens când e vorba să valorifici la maxim conjuncturile – asta am spus-o noi, invitându-i printr-o ofertă concretă pe tinerii prezenţi să ne caute pentru o discuţie serioasă despre viitorul lor, aşa cum ne place să spunem.

Ce mi-a plăcut mai puţin? Insistenţa cu care unii vorbitori au accentuat istoria lor personală ca reţetă pentru ceilalţi. Sau să o numesc nepriceperea de a sintetiza şi decanta în câteva idei mai generale pe care să le poate utiliza mai mulţi. Istoriile personale mi se par aşa de irepetabile; cred că toţi vorbitorii invitaţi pe oriunde ar fi să prezinte câte ceva de genul acesta ar trebui să studieze puţin metoda incidentelor critice a lui Flanagan: să afle că povestea unei istorii rămâne o simplă poveste repede uitată dacă nu e însoţită de „învăţăminte” sau de morala ce se pot extrage de acolo…

Ar fi nedrept să îi neglijez, în acest post, chiar pe actorii principali, pe ei, tinerii prezenţi acolo: nu au fost mulţi, însă de calitate, fiecare cu luminiţele sale în priviri, fiecare cu întrebări deştepte şi cu calităţi aparte. „Copii” deştepţi, bag mâna în foc, nu neapărat în sens psihometric, dar şi aşa, ci prin motivaţia lor de a-şi creşte potenţialul, de a nu se lăsa dominaţi de ignoranţă şi de a asculta cu răbdare şi perseverenţă oameni care aveau ceva interesant de spus.

E foarte simpatic şi interesant să asculţi problemele şi planurile lor. Cel mai prost lucru pe care îl poţi face e să priveşti superficial şi superior „fleacurile” care îi „deranjează” pe aceşti copii frumoşi. Pot fi fleacuri pentru adultul serios, copleşit de cotidianul cenuşiu, însă sunt probleme importante, esenţiale chiar la „scara lor”, pentru că le vor determina viitorul, dacă ar fi să credem in „the butterfly effect”.

Am rămas cu un gust tare plăcut din cele două zile de cafele vocaţionale. Le invidiez tinereţea şi gama largă de posibilităţi care li se deschid în faţa ochilor. Nu invidiez perioada grea in care îşi fac începutul în carieră. Nu invidiez deloc faptul că evenimentul acesta şi toate străduinţele noastre au loc simultan cu o criză economică şi una gata să izbucnească, politică. Oamenii mari se pare că nu dau mulţi bani pe viitorul copiilor acestei ţări, cearta pe ciolan e mult mai pasională. Ruşine vouă, bocilor,  geoanilor, băseştilor, nicilor, andronestilor, vangheliilor si celorlalte specimene asemănătoare.

Sper ca această criza să ajute la despărţirea grâului de neghină. Sper ca oameni ăştia frumoşi şi tineri să mai rămână pe plaiurile noastre, pentru a nu ne scufunda de tot.