Muşcat de microbul curselor de anduranţă, pe care, recunosc cu mâna pe inimă, mi l-a inoculat Lucică, olteanul cel nebun şi inimos, anul acesta mi-a fost presărat cu experienţe deosebite, în care am intrat în lumea maratoanelor montane şi am cunoscut oameni deosebiţi. Pe final de sezon, fiindcă, îmi place sau nu, sunt cetăţean al urbei de pe Dâmboviţa, am mers şi la Maratonul Internaţional Bucureşti (MIB), dându-mă cu mândrie echipier Flo Adventure. Fiind proaspăt alergat la regina probelor de profil din România, Maratonul Piatra Craiului, care s-a desfăşurat cu numai o săptămână înainte, nu sunt aşa de bun încât să mă recuperez complet, plus că nu aş fi vreun mare campion, aşa că mi-am văzut lungul nasului şi m-am înscris cuminte la proba de semimaraton, şi bine am făcut.

MIB a fost organizat anul acesta în cartierul în care locuiesc, în jurul Pieţei Alba Iulia, o schimbare de ultima oră, forțată de evenimente politice internaționale. e o cursă altfel faţă de maratoanele montane; e în mijlocul civilizaţiei, are sponsori puternici, beneficiază de o grămadă de campanii de promovare si e mult mai marketat (a propos de marketing: o dublă greşeală prostească şi mai mult decât elementară la Adidas: au avut o campanie în magazinele lor, prin care, dacă cumpărai o pereche de pantofi de alergare, te puteai înscrie cu bonul la MIB, fără să mai plăteşti nimic; ei bine, pe site-ul Maratonului nu scria nimic din toate acestea, ceea ce mi se pare o prostie imensă…dacă nu am văzut eu, scuzele mele în avans faţă de Adidas. În plus de asta, celebra firmă nu şi-a mişcat fundul până în Piaţa Alba Iulia decât cu o expoziţie inutilă, fără vânzare, cu maxim 5-6 sortimente, care nici măcar nu erau vârfurile de gamă în running. Cineva pe acolo prin marketing cam arde gazul degeaba, părerea mea…).

Pachetul de start a fost unul generos şi mai valoros decât taxa de participare, ceea ce e jos cu pălăria. Comunicarea cu organizatorii a fost una excelentă, iar zona de start/finish a fost amenajată cu destulă căldură, astfel încât am regăsit-o cu emoţie şi cu plăcere, în ciuda frigului şi a ploii mocăneşti care a murat primele ore ale cursei. Vorba lu’ Lucică, asta nu putea fi decât în avantajul nostru: ăştia montaniarzii, obişnuiţi cu asemenea vreme, eram în elementul nostru.

Lume multă, multe figuri cunoscute din probele de munte (să zic doar de Adi Bostan şi surorile David), dar şi alţi colegi şi prieteni, de care m-am bucurat că i-am întâlnit sau că i-am văzut alergând chiar.

Mă uit împrejur şi văd alergători serioşi, sportivi profesionişti, picioare lungi şi puternice, siluete subţiri, musculoase, inclusiv fete extrem de drăguţe ca apariţie, dar cu care ştiu că nu am nicio şansă să mă pun la fugă. Am trecut demult de faza de subevaluare a celorlalţi…Sunt şi sportivi de culoare, din Etiopia şi Kenia cei mai mulţi, incredibil de uşori, cu pielea ca abanosul şi fără pic de grăsime pe ei, adevărate maşini de alergat!

Mă regăsesc cu grupul select format din Lucică, Doctoru’ Cristi, Puiu şi alţi doi prieteni. După o scurtă sesiune de poze şi o încălzire rapidă, sorb jumătatea de apă cu Cell FX, produsul de la PRO Nutrition care m-a ajutat atât de mult în traversarea Făgărașilor, plus ceva energizant de hidratare de la Isostar.

Ne ducem spre locul de start într-o mare de oameni, apoi ne punem în mişcare cu plutonul, cam înghesuiţi într-o primă etapă; emoționant și impresionant efortul celor aflați în cărucioare, unii dintre ei dezvoltând cu mâinile viteze care îi ajută să ne depășească pe cei care alergam pe picioarele noastre…

Cam după al doilea semafor, cel de la Nerva Traian, puhoiul se mai dispersează și începem să alergăm mai serios prin apa care bălteşte pe asfalt, sub o ploaie rece de octombrie, dar nu atât de rece şi deasă încât să fie supărătoare. Mi se face cald şi leg de mine jacheta de vânt Salomon, ceea ce îmi aduce un spor de ventilaţie, astfel încât abia de mai transpir; mă gândesc râzând la buretele inutil primit în kitul de concurs – vremea îşi făcea treaba şi ne uda din belşug…

Cristi e drăguţ şi aleargă în ritm cu mine, deşi îl ştiu mai bun… mai schimbăm câteva glume şi calculăm banii de taxi economisiţi pe kilometrii parcurşi.. apoi încet încet cheful de vorbă se stinge şi mă concentrez pe alergat. Se merge destul de tare, iar pe întoarcerea din dreptul străzii Nerva Traian văd un alergător de culoare într-un fuleu formidabil, aflat deja în a doua tură: eu apucasem să fac circa 6 km, el avea 12 deja şi mergea fenomenal, parcă era motorizat; apoi a apărut toată gașca, precum o turmă de gazele imposibil de întrecut…

Cam pe la kilometrul 8 începe să scadă durerea din muşchii gambelor, care mă cam chinuise până atunci, probabil din lipsă de încălzire adecvată şi datorită contactului dur cu asfaltul. În schimb, contactul cu mulţimea de spectatori adunaţi în jurul zonei Piaţa Alba Iulia îmi face foarte bine şi îmi transmite energie. Nea Ilie Roșu, cu steagurile lui celebre, smulge aplauzele celor de pe margine.

După prima tură mă uit la cronometru şi îmi vine greu să cred: sunt pe la 50 de minute făcute pe 10 km şi ceva, e un ritm bun pentru mine, un pic mai rapid decât cel pe care mă antrenez, numai că în parc mă cam opream după cei 10 km, şi eram destul de sfârşit… aşa că… voi mai rezista încă o tură pe ritmul ăsta? Adrenalina îşi face efectul, şi trag de mine de rup, deşi încep să simt efortul, atât la picioare cât şi pe respiraţie. În sfârşit, Doctoru’ îşi vede de treaba lui şi se duce înainte, pe ritmul propriu; va ajunge cu „doar” 3 minute înaintea mea, și cred că nu a avut o zi prea bună, sau poate eu am prins o formă bună…

De pe la Piaţa Unirii încep să lucrez din cap și minte pentru a mări ritmul, şi încep uşor uşor să depăşesc. Deja după Mihai Bravu (nu eram cu metroul) trec pe modul automat şi animalul competitiv din mine începe să mârâie: depăşesc încet dar sigur pe sectorul în care alerg, mai ales după ce, la unul din punctele de revitalizare, unde încetinesc 10 secunde să beau un pahar de energizant, trece de mine cineva care nu vroiam în ruptul capului să fie înainte (îmi ia cel puţin 1 km să recuperez cele 10 secunde). Drumul începe să meargă într-o rampă uşoară, care se simte însă, şi iau chestia ca pe un avantaj, gândindu-mă la urcuşul de pe Diana pe care îmi scuipasem plămânii cu o săptămâna înainte. Accelerez în rampă, văzând că cei din jurul meu nu pot mai mult, şi depăşesc un grup mic peste pasajul Mărăşeşti. Deja lumea din jurul meu dispare încet și mă afund în discuția cu vocea interioară care mă încurajează și mă îndeamnă să țin pasul; mi-e tot mai greu să îmi păstrez ritmul regulat al respiraţiei, dar mă străduiesc din răsputeri. Mai am numai 5 km, dar ştiu că vor trece foarte greu, şi îi simt şi pe ceilalţi că măresc ritmul, pe măsură ce freamătul din jurul finish-ului creşte în intensitate. Deja în zona Pieţei alerg de rup, la întoarcerea de pe Burebista era să cad de la viteză şi de la asfaltul ud.. apoi mă reped spre ultimele două linii drepte repetându-mi mereu că mai e puţin şi nu pot să cedez chiar acum (simt câteva tentative de crampe și le ignor cu grație). Cu coada ochiului îl vă pe omul în roşu care nu vroiam să mă depăşească şi aproape sprintez, la cât mai puteam după cei 20 de km. Pe ultima linie dreaptă, în faţa mea, la circa 60 de m, tropăie de rupe o fată, şi ea devine următoare victimă care îmi motivează goana …mă face pe mine o femeie măh…(m-au „făcut” o grămadă, evident, dar aveam nevoie de orice cârlig cu care să mai scot ceva energie și viteză).

Trec, în sfârşit, linia de sosire şi mi se pare incredibil că pe cronometru scrie 1h 38 min şi ceva mărunţiş! E mult sub ce anticipasem eu, e de bine, probabil lipsa de experienţă pe asfalt mă făcuse să mă subevaluez binişor. Îmi tremură picioarele şi nu ştiu dacă e doar de la efort ori şi de la frigul pe care încep să îl simt. După câteva ture prin mulţime regăsesc ”echipa” de suport zgribulită, mov si drăguță, dar şi pe Lucică, cu gura până la urechi, foarte mulţumit de cum s-a descurcat…pe când Puiu resimte deja efectele cursei.

Mai băgăm câteva poze tremurate şi apoi o tăiem spre căldurică şi un duş cald, după care revenim la fix cât să vedem festivitatea de premiere la maraton, în care scena s-a umplut, evident, de sportivi ciocolatii, uscaţi şi uşori ca fulgul. Dacă ar fi cunoscut personajul, cu siguranţă că şi africanii ar fi zis „un fleac…i-am ciuruit!!”. Bravo lor, deşi mama natura le-a creat ditamai avantajul…

Am avut locul 99 din 765, la general, la semimaraton, si locul 21 din 144 pe categoria mea de vârstă. Evident că nu am rupt norii, dar sunt foarte bucuros şi mândru pentru experienţa bucureşteană pe asfalt, cu atât mai mult cu cât am depăşit o grămadă de alergători din Ro Club Maraton, ceea ce m-a zgândărit plăcut la orgoliu, de ce să nu recunosc…

În final, câteva comparaţii, din ce am văzut eu, între maratonul montan şi cel de asfalt. Lucrurile îmi par mult diferite:

- pe munte, logistica de pregătit cere mai multă atenţie – fiindcă nu sunt dintre cei buni, îmi ia mai mult de 6 ore în pădure, iar instinctul meu de „supravieţuire” nu mă lasă să plec golaş: am mereu un rucsăcel cu o haină de vânt / ploaie, lucruri de frig, batoane şi geluri energizante, inclusiv briceag si ceva de aprins foc, pentru că nu se ştie niciodată… Pe asfalt, când mă gândesc la cele două sau patru ore, mă umflă râsul, iar dacă şi vremea e bună, nu mă obosesc să iau nimic în plus

- efortul de pe munte e unul mare, complex, în care foloseşti nu doar toţi muşchii de la picioare, ci chiar tot corpul, care participă la urcuşurile grele şi la coborârile periculoase. Partea bună e că ai timp să îţi tragi sufletul, paradoxal, fix pe urcările mai grele, şi nu ai viteza de deplasare de pe asfalt. La munte, genunchii suferă din greu la coborâri iar gleznele sunt în pericol la fiecare pas să cadă pradă luxaţiilor, pentru că terenul e accidentat, instabil, parşiv. Dincoace, pe asfalt, efortul e unul constant susţinut pe partea aerobă şi pe muşchii gambelor. Genunchii suferă pentru că se macină constant în contact cu suprafaţa dură, iar buba e că ritmul de dat din picioare e unul mult mai rapid, ceea ce devine epuizant

- mental, muntele solicită mult mai intens – de la a nu-ţi fi urât singur în pădure pe anumite pasaje din traseu, până la a nu te demoraliza în faţa unui urcuş de 500-700 de metri sau mai mult, mai ales când vine pe finalul cursei (prietenii Dianei ştiu despre ce vorbesc). Efortul de voinţă, iarăşi, e imens, trebuie să te setezi pentru termen lung şi să fii pregătit de orice, inclusiv de schimbări serioase de vreme. În schimb muntele te şi răsplăteşte prin aer, prin peisaj, prin spectacolul de lumină şi sunete, te energizează permanent, încât uneori uiţi şi de dureri. Asfaltul e monoton, te hipnotizează prin ritmicitatea şi constanţa paşilor, te toacă mărunt, te face să intri în transă sau să te plictiseşti groaznic. Peisajul e aşa cum e, depinde de oraş şi de zonă, în schimb contactul des cu spectatorii te umple de energie, te motivează, scoate ce e mai bun din tine. Efortul într-o probă de semimaraton în oraș trebuie să fie exploziv, trebuie să dai totul şi rapid, cu doar o mică dozare, dar departe de planificarea de pe munte

- încălţămintea de munte trebuie să fie cu talpă agresivă, aderentă, să îţi ţină glezna pe drum şi să îţi corecteze şovăielile, pentru a nu te luxa; nu e atât de mare nevoie de caracteristicile de sprint sau de amortizare, dar nici nu trebuie să fie total lipsită de ele. Asfaltul necesită altfel de tălpi, cu amortizare şi tehnologii de absorbţie a şocului, altfel înseamnă moarte pentru genunchi

Una peste alta, ambele sunt provocări deosebite, încercări pentru corp şi pentru minte, mai ales pentru minte, care e singura capabilă să preia mai departe din locul în care corpul ajunge la limitele normale. Dacă ar fi să aleg, iau clar şi fără să clipesc muntele, pentru că el căleşte altfel spiritul şi bucură ochiul prin tot ce are mai frumos. Şi nu mă pot abţine să nu mă bucur când văd că şi la noi prinde din ce în ce mai mulţi oameni în mrejele sale. Îi deplâng pe cei ce nu înțeleg din maratonul bucureștean, sau de oriunde, decât un prilej de nervi produși de închiderea temporară a traficului (tocmai atunci vroiau musai să meargă pe acolo cu mașina) și îi invit la un mic moment de reflecție, cu motorul oprit, pentru a încerca să treacă de condiția comodă de orășean ignorant și sedentar. Eventual să vină și să se uite, mai întâi…au fost zone, pe traseu, de o dezolantă goliciune, pur și simplu demotivantă, de parcă alergam într-un oraș pustiit; sunt sigur că efortul sincer, ”fără furăciune”, cum scria cineva, al celor care aleg calea ne-comodă, va mișca ceva și în inimile lor…

Iar dacă alergând şi scriind despre asta voi face un singur om să se apuce, la rândul său, de mişcare şi de evadat în natură, ar fi pentru mine o bucurie egală cu aceea simţită când mai trec o linie de sosire!

Mda, de la 1 Aprilie, fără păcăleală, am încheiat colaborarea cu TalentGate – Leadership Development Solutions. A fost o perioadă şi cu bune şi cu rele, şi nu vreau să sune a clişeu: chiar au fost chestii bune şi chiar au fost chestii rele.

Lucrurile bune ţin de faptul că am întâlnit oameni deosebiţi, şi cu câţiva rămân prieten pe viaţă, sper eu. Ceva, nu ştiu ce, sau ştiu, dar nu vreau să spun, a atras spre locul acela mai mulţi oameni de mare calitate. Tot ceva, şi iar nu spun ce, i-a alungat şi  răspândit care-ncotro, şi face ca provocarea de a ne reîntâlni periodic să fie şi mai mare. Lucruri bune au fost şi ce am realizat, iar aici conduce detaşat scufundarea în lumea frumoasă a lucrului cu „copiii” talentaţi şi valoroşi, aşa cum este (a fost… whatever…) publicul studenţesc al TalentGate. Sper să îmi rămână în continuare parfumul lor tineresc multă vreme, pentru că este realmente reconfortant, plăcut sufletului (şi ochiului) să ai de-a face cu asemenea oameni. Mi-am propus să fiu aproape de ei atâta vreme cât mă vor tolera prin preajmă; având în vedere stilul de viaţă pe care îl duc, cred că mă vor mai ţine şi bateriile multă vreme, aşa că… n-aţi scăpat de mine .

Lucrurile rele, de obicei, nu merită spuse decât dacă există cineva care să se aleagă cu ceva învăţăminte din asta. În cazul acesta există, ohoo, iar relele nu vor fi lăsate să zacă sub praful uitării, însă vor fi sigilate cu o cămaşă de oţel ca să nu mai producă efecte prin radiaţiile nocive. Toate la vremea lor. Una peste alta, au fost mai puţine decât cele bune, cred…deocamdată mai las timpul să decanteze.

Ce va fi? Păi am o săptămână relativ liberă, pe care aproape că nu ştiu cum să o gestionez, aşa de bine m-a spălat pe creier sistemul. Noroc că am ceva de muncă, doar sunt freelancer, nu? Pe urmă o să rămân mai mult lancer, că nu ştiu, zău, cum mai e şi cu libertatea asta, e aşa un lux că nu mai poţi nici să o recunoşti când ţi se întâmplă, darămite să te mai şi bucuri de ea.

Oricum, îmi doresc un pic mai mult timp să gândesc, să fac un reboot de sistem, să suflu praful de pe nişte rotiţe nefolosite o vreme, şi om mai vedea. Ceva aer curat merge la fix în tot mixul acesta, şi am început deja cu doze mari, cu o călătorie la Vf. Omu, despre care voi reveni rapid cu poze frumoase foc.

Până atunci, lăsaţi proiectele să vină la mine !!

Să mă explic un pic: la ceva timp după ce am scris, Cezar m-a găsit pe Facebook şi mi-a explicat de ce mi-a apărut atât de încruntat şi aparent lipsit de chef să facă vreo vânzare în acea zi. Nu era una dintre cele mai bune zile ale lui; sunt convins că au mai fost şi altele, şi mie mi se întâmplă. E interesant că am ajuns să ne simpatizăm, iar zilele trecute am fost din nou pe la magazin să îi strâng mâna live. E un tip mult mai cald şi prietenos când vrea, e exact genul de om pe care îl poţi întâlni pe munte, şi îţi va face plăcere să îl cunoşti. Acum aşteptăm momentul potrivit în orarul fiecăruia să ne întânim la un pahar de vorbă.

Pot fi o grămadă de motive pentru care vânzătorul Cezar nu se ridică (sau nu a făcut-o atunci) la înălţimea omului care pare să fie. Cu siguranţă că fiecare avem zile proaste şi zile bune. O singură zi nu ne defineşte în totalitate, deşi, teoretic, relaţia profesională, mai ales în vânzări, nu ar trebui să fie influenţată de pasa proastă în care ne aflăm la un moment dat, însă asta se poate întâmpla numai maşinilor, oamenii sunt supuşi emoţiilor. La fel am fost şi eu când m-am apucat să scriu, şi nu cred că aveam dreptul să fiu atât de acid.

Sper că vom avea ocazia să ne împrietenim şi mai bine, la acel pahar de vorbă, eu cu Cezar. Şi alţii au spus că au avut o interacţiune bună cu el – vedeţi aici. Iar Nootka nu e deloc un magazin rău, dacă reuşeşti să ajungi la el (are o locaţie destul de neinspirat aleasă, deşi foarte central). E singurul de până acum în care am văzut La Sportiva Nuptse, şi arată bestial, însă şi preţul m-a făcut să îmi cadă plombele. Şi multe altele, tot cu influenţă nasoală asupra plombelor mele. Pare să fie un pic mai scump, însă are şi unele lucruri diferite de alte magazine de profil din zona centrală. Iar Cezar, dacă îl prindeţi într-o zi bună, vă poate da cu adevărat explicaţii interesante.

Pe lângă că îmi place să merg cu el spre provocări diverse, îl admir pe Lucică pentru cât e e căpos şi eficient când vrea să realizeze ceva; şi pentru cum îi merge minte la „business-uri” diverse (nu vă gândiţi la prostii, omu’ chiar a muncit pe rupte să realizeze ce a realizat).

Printre multe realizări ale lui / lor (locul I e clar adjudecat de o zgâtie de fată drăguţă foc) este o gospodărie de toată frumuseţea în cartierul rezidenţial Pipera de langa Jollie Ville. Am ajuns să cunosc oarecum mica istorie, a lui Luci şi am înţeles doar parţial că, ceea ce a reuşit să construiască acolo nu e un cadou căzut din cer, ci urmarea multor ani de efort intens, de care olteanu’, ca orice oltean, e mândru tare. În afară de ospitalitatea unică a lui Lucică, stropită din belşug cu udături şi garnisită cu poveşti de munţi, m-am bucurat, la el în curte, de nişte apusuri frumoase, strecurate printre pomişorii plantaţi cu mult gust, şi care se străduiesc din răsputeri să crească.

De o vreme bună încoace însă, aceste apusuri sunt istorie. Prin locul pe unde altădată se vedea soarele în mii de nuanţe roşiatice, acum se holbează direct în living, hidos, un bloc înalt care închide toată perspectiva şi readuce în cartierul rezidenţial impresia de înghesuială de tip Drumul Taberei sau Militari. Pe altă latură a curţii, un alt bloc, şi mai înalt, trage cortina total, la o distanţă incredibil de mică faţă de casă. Fără să mă pricep, m-am întrebat atunci, când vedeam scheletele înălţându-se: Măh, ăştia au voie sa facă aşa ceva acolo? Evident că bunul simţ spune că nu ar fi avut voie, dar la noi, la nivel de primării şi alte organisme care dau asemenea autorizaţii de construcţii, orice alt interes, oricât de mărunt, primează în faţa bunului simţ şi chiar înaintea legii.

L-am văzut pe Luci extrem de supărat. Mă gândesc ce e în sufletul lui, să îşi vadă pur şi simplu curtea sufocată din două laturi de clădiri oribile, care nu au ce căuta acolo. Senzaţia mea de oaspete era că cineva parcă îmi tăia oxigenul, când dădeam ochii roată. Noroc cu pomişorii plantaţi care mai atenuează din impresia incredibil de apăsătoare lăsată de acele construcţii.

Nu e vorba doar de curtea unui om gospodar, e vorba de un vis al lui. Şi nu e vorba doar de Lucică, e vorba de noi toţi care putem să ne vedem sufocat până şi dreptul la a visa frumos. Şi ar fi păcat…

Scriu către cei care au urechi de auzit sau către oricine poate să facă ceva pentru a genera un curent suficient, de normalitate, care să pună la pământ mizeriile şi corupţia aflate, se pare, la orice nivel din mândra noastră țărișoară. Mizeria asta îi alungă pe oameni, mizeria asta pare să vrea să intre peste tot în vieţile noastre, şi cred că nici măcar un buncăr antiatomic nu o poate ţine afară dacă nu luam atitudine cât mai mulţi. Daţi şi voi mai departe, cine ştie…

Nu despre asta vroiam să vorbesc musai. Vroiam doar să subliniez surpriza plăcută făcută de cei de la Amazon prin serviciul lor de shopping online: după ce îmi spuseseră, foarte prompt, că o parte din comanda mea va ajunge pe 20-21 decembrie, iar cealaltă pe la Revelion, m-am trezit cu cărţile încă de săptămâna trecută, ceea ce m-a bucurat nespus. Jos cu pălăria faţă de viteza de reacţie. Chiar dacă nu şi-au respectat „promisiunea”, de data asta nu m-am supărat deloc. Iar cărţile arată bine, au preţuri comparabile cu ceea ce se găseşte pe aici, ba chiar mai ieftine.

Se pare că cei de la Amazon au şi un fel de serviciu de intelligence care îmi deduce preocupările din ceea ce citesc, şi îmi trimite alte oferte, dintr-o gamă care se potriveşte firesc: deja am început să primesc şi alte oferte, de genul bocanci de munte (arată chiar bine).

P.S. Am vrut să comand de pe Amazon.DE (Germania). A fost mai scump la capitolul preţ pe bucata de carte, şi ceva mai ieftin la transport, dar, una peste alta, nu mi-a convenit; plus că estimau o dată de trimitere mult mai departe de ceea ce vroiam eu, paradoxal, deşi sunt mai aproape.

Una peste alta, ca să aduc un pic de lumină despre Amazon: se poate cumpăra din România, şi lucrurile se pare că ajung foarte bine. Condiţia e să faceţi cont pe UK sau DE, iar apoi puteţi să vă bucuraţi de minunăţiile trimise. Poftă mare!

Pentru mine el e…mi-e greu să spun ce, doar ştiu să simt, e ca un parfum ce vine cu tot cu amintiri, e un model de vitalitate cum puţini dintre noi cei de azi mai putem spera să apucăm: o minte foarte lucidă şi vioaie, pusă pe şotii, dar şi cu multe vorbe „grele” şi adânci, precum cutele de pe mâini sau de pe faţă; toate într-un corp încă puternic, mic şi îndesat, muncit, ars de soare, muşcat de ger, dar şi de boală, din păcate. Se mişcă greu, în două bastoane, dar cu tenacitate şi cu tot sufletul. Are deja privirea celui care nu mai vede, pentru că i-a cam rămas o zecime din cei doi ochi cu care încă se mai bucură de lumină, de culoare, de noi…

Am decis să nu îl mai lăsăm iarna aceasta acolo, să îl ducem „la oraş”, iar acest gest, oricât de banal şi firesc, are o semnificaţie de-a dreptul „cosmică” pentru mine, pentru el, pentru cei care l-au cunoscut…Pentru mine: deşi ştiu că îi va fi mai comod, ştiu că nu îi va fi mai bine; oamenii ăştia născuţi şi trăiţi acolo, se simt ca o sălbăticiune în captivitate, când îi pui să trăiască la „oraş”, iar plecarea lui de acolo e ca un fel de capitulare în faţa loviturilor neobosite ale timpului. Pentru el…ufffff… doar pot să presupun ce o fi în mintea şi în sufletul lui. Ştiu că suferă, deşi l-am „cunoscut” mai degrabă ca un om închis, sau o face în tăcere dintr-un incredibil, neverosimil bun simţ. Nu cred că am cunoscut un om cu un mai mare bun simţ decât bunicul meu, până şi suferinţa o ascunde ca să nu te rănească; evident până îl biruie puţin, şi răbufneşte scurt…Mă gândesc că mie îmi vine greu să ştiu că el pleacă de acolo, să văd cum moare satul etc.…dar ce poate fi în sufletul lui, care ştie tot în acel loc, fiecare petic de pământ, pe majoritatea oamenilor…ştiu că se gândeşte că e posibil să nu se mai întoarcă NICIODATĂ viu acolo, ştiu că chiar se poate întâmpla, dar îmi doresc al naibii să îl duc la primăvară înapoi, încă în stare să simtă mirosul de iarbă crudă şi să audă ceva ciripituri, şi măcar să întrezărească ceva flori roz de măr…
Pentru ceilalţi…Nea Marin, unul dintre personajele emblematice din copilăria, adolescenţa şi viaţa mea de la ţară, fost pădurar, om puternic, vecin cu noi, a rămas să „vadă” de casă şi să îl hrănească pe Lăbuş. Dintre toţi câinii pe care i-am avut, probabil e cel mai ghinionist: a rămas singur într-o gospodărie lipsită de viaţă. Cine nu cunoaşte ce înseamnă asta pentru un câine, aflaţi că e greu al naibii. Câinii ăştia simpli de la ţară, fără pedigree, cu o viaţă destul de mizerabilă într-un lanţ de 3-4 metri, dezvoltă totuşi un simţ al datoriei şi al loialităţii incredibil. Nu am găsit pe nimeni suficient de departe să îl dăm pe Lăbuş: oriunde ar fi fost, în sat sau la câteva sate depărtare, ar fi scăpat şi s-ar fi întors rupând totul în cale numai să intre în gospodăria care e teritoriul lui de pază. Acum a rămas acolo, aşteptând, cu o tenacitate uluitoare, să se deschidă uşa cu un scârţâit anemic şi să îl vadă de bunică-meu venind încet cu oala cu puţină mâncare. A urlat incredibil când am plecat cu toţii; de obicei face aşa, acum a fost ceva altfel… Nea Marin, ditamai omu’, a izbucnit în plâns: pentru nea Victor, vecinul şi prietenul lui de multe zeci de ani, pentru câine, pentru gestul în sine, pentru ideea de plecare, pentru moartea satului: „să veniţi taică p’aici, că e frumos rău la primăvară…”.

Şi DA, îmi doresc al naibii să mai vin pe acolo, să îi mai văd la un pahar de ţuică, să mai învârtim politica, aşa, ca în Poiana lu’ Iocan, să mai aud poveşti vânătoreşti sau pur şi simplu de tinereţe. Vreau să cred că Lăbuş va avea răbdare, în singurătatea lui, că nea Marin va fi sănătos, şi finu’ Victor, şi că, mai ales, bunicul meu va fi sănătos şi va mai putea să se bucure de încă o primăvară…
Şi ştiu că, chiar dacă oamenii vor continua să moară (anul acesta am pierdut doi bătrânei tare dragi mine – tuşa Tatiana şi unchiu’ Sande), chiar dacă gardurile vor întra încet încet în pământ, iar locurile se vor schimba, o bucată mare din sufletul meu se va întoarce mereu acolo, găsind aceleaşi mirosuri de acasă şi aceleaşi raze calde de soare. De vreo 2-3 ani îmi lipseşte al naibii de mult Crăciunul petrecut la ţară, cu ai mei şi cu tăiatul porcului, şi obiceiurile (şi ele din ce în ce mai puţine). De acum, Crăciunul la ţară rămâne un deliciu pe care mi-l voi rezerva mai mult în planul imaginaţiei, dar voi fi mereu cu sufletul acolo.
E locul copilăriei mele, şi nu se uită niciodată!!

Dacă sunteţi dintre puţinii mei cititori şi vă place, spuneţi mai departe de colectează selectiv, scrieţi mai departe pe bloguri, faceţi zgomot şi fum să alungăm şi să exorcizăm nesimţirea pentru a face loc comportamentului responsabil. Şi pentru că faceţi o faptă bună, ea nu va rămâne nerăsplătită: e vorba şi de un concurs pentru blogeri, din care vă puteţi alege de-a dreptul cu o bicicletă!!

Pe lângă că este o chestiune de bun simţ, colectarea selectivă devine şi una practică, o mică „întreprindere” de-a dreptul rentabilă la un moment dat. Au înţeles-o ţările europene „avansate”, de care încă ne despart ani frumuşei şi la acest capitol. O iniţiativă cum este colectează selectiv trage un semnal care sper să răsune în urechile tuturor: de la vecinul leneş care îşi lasă sacul cu resturi menajere amestecate să fiarbă încetişor pe scara blocului, sub nasul meu, până la onor guvernanţii, care ar trebui să răsplătească şi să favorizeze comportamentele responsabile social, printr-un cadru legislativ adecvat.

Sigur că nu e uşor să schimbi o mentalitate: încă suntem la stadiul în care mulţi dintre ai noştri bravi concetăţeni aruncă absolut imperturbabili pet-ul de plastic din goana maşinii, oriunde s-ar afla, sau gunoiul pe geamul locuinţei, student style, transformând pomii de dedesubt în picturi suprarealiste ale nesimţirii. E drum lung să îl faci pe om să ajungă la sortarea gunoiului şi depozitarea lui în locuri special amenajate, lucru pentru care ar trebui să îşi mişte fundul, culmea, afară din casă!

Pe unii îi responsabilizează ideea că vor o lume curată pentru copiii lor, pe alţii pur şi simplu faptul că le pasă de resursele limitate ale răbdătoarei planete; pe alţii îi impresionează exemplul de curăţenie şi disciplină oferit de ţările avansate (Belgia ar fi unul dintre cele mai grozave de avut în minte). Iar pe alţii, cred că pe majoritatea, i-ar putea atrage unele mici sau mai mari avantaje (ori pedepse) stabilite de existenţa unui cadru legal, organizat, care să răsplătească practica de colectare selectivă şi să taxeze serios iresponsabilitatea sau lenea în acest domeniu.

Se pare că, la acest ultim lucru, iniţiativa ministrului Borbely este exact contribuţia decisivă de care e nevoie. Provocarea va fi să o vedem trecând de la stadiul de interviuri in presă la sistem practic implementat şi funcţional, şi pe românaşi trecând strada pentru a pune sticla la sticlă şi plasticul la plastic! Deocamdată sunt puţine locuri unde se poate face colectarea selectivă, de amenzi sau stimulente eu nu am auzit, însă încet-încet sper să ne trezim într-o bună dimineaţă într-o ţară mai curată şi mai responsabilă social.

Sunt un critic înverşunat al vuvuzelei; mi se pare un semn de barbarism prostesc şi de incultură a fotbalului (încercaţi să treceţi peste tentaţia de a-mi spune ca fotbal + cultură nu înseamnă love; cei care se pricep la fotbal ştiu despre ce vorbesc). Mi se pare o deturnare a atenţiei de la fotbal spre zgomot şi spre pseudotradiţia africană. Nu mă interesează să văd pe un stadion de fotbal o manifestare de tip zulu a câtorva zeci de mii de sărmani necunoscători prinşi în mirajul mulţimii şi imitatori jalnici ai unor băştinaşi care asta au făcut toată viaţa: să sufle in vuvuzelă. Cei care au scris despre psihologia maselor şi au afirmat că mulţimea nivelează în jos IQ-ul şi cultura membrilor săi, adevărat au grăit.

Mi se pare evident că mare parte dintre băştinaşii africani nu dau doi bani pe fotbal; în spiritul culturii lor generos de simpliste, ei vin la stadion să se bucure de spectacolul mulţimii: culoare plus zgomot infernal; ce fac băieţii ăia 22 plus ăia 3-4 în negru, e treaba lor şi nu e aşa de important. Bine că ne „simtem” bine suflând ca nişte tembeli într-un ceva ridicat brusc la rangul de nu-ştiu-ce cultural. Mai nasol e că vin băieţii din lumea veche, din lumea fotbalului, şi evident că, în loc să abată atenţia către fotbal, se apucă să facă ceea ce orice maimuţă idioată ar face: să imite suflând şi ei mai vârtos în vuvuzelă.

Sunt mulţi comentatori care critică zgomotul tembel; sunt mulţi jucători care spun că nu se pot concentra şi nu pot juca la adevărata lor valoare (lucrul are un suport concret şi adevărat în psihologie, pentru că stresul imens produs de zgomot diminuează serios puterea de concentrare şi creşte iritabilitatea oamenilor). Văd că chiar există oameni de fotbal care par să fie tentaţi de ideea de a interzice instrumentul cretin pe stadion. Pe de altă parte, sunt voci care spun că ce interesant ar fi dacă s-ar comercializa vuvuzela şi pe la noi, şi am începe să suflăm toţi ca tembelii (mi se pare incredibil, dar având în vedere că nimic nu mai e raţional pe această direcţie, orice e posibil).

Mi-a plăcea ca oamenii de fotbal adevărat să ia atitudine, şi să interzică încă un element de prostie din preajma fotbalului, şi aşa sufocat de tot felul de cretinisme. Mă îndoiesc, însă, că tentaţia comercială ar putea fi învinsă de bunul simţ.

Vreau să văd fotbal cu comentariu şi cu o coloană sonoră de tribună care cântă, fiecare pe limba ei, specifică ţării şi fotbalului, şi cu jucători care sunt purtaţi pe aripi de galerie, nu stresaţi de zgomotul infernal şi idiot. Iar africanii nu au decât să se ducă în deşertul lor şi să sufle în goarne până nu mai pot. Din punctul meu de vedere, următorul campionat mondial organizat în Africa ar trebui să fie nu mai devreme de 2500. Păcat de efortul şi realizările tehnice prin care s-au pus la punct impecabil nişte stadioane superbe Aici jos cu pălăria, Africa de Sud!

Hai ai noştri!!

Pacific a fost, este, un serial excelent, cu un sunet absolut copleşitor, mai ales ca muzică. Muzica asta, plus vântul tembel care bate de 3 zile în Bucureşti, îmi creează o stare de zen şi de filozofare (sunt şi foarte obosit, poate că d’aia se adună toate).

Dacă punem la socoteală (cam) aceeaşi echipă de producţie din Band of Brothers, Steven Spielberg şi Tom Hanks, reţeta e garantată. De la Saving Private Ryan, filmele de război au fost cu totul altfel: din ce în ce mai realiste, din ce în ce mai înnebunitoare.

Iar intervenţiile cu acei moşneguţi, faţă de care îţi scoţi pălăria, mut, veterani de război, te fac pur şi simplu să ai o incursiune parcă reală în acele locuri şi vremuri omeneşte aparent insuportabile. Mă întrebam şi eu, poate diferit de cum se întreba Eugene Sledge, unul dintre cele trei personaje principale: cum şi de ce scapă cei care scapă de acolo? Pur şi simplu avem privilegiul să stăm de vorbă cu nişte cazuri statistice de limită? Poate că da, sau poate că e şi un amestec de noroc plus abilitatea încrâncenată de a supravieţui…

Cât de rău este / a fost războiul? Cred că numai efortul acesta în stil pur american, de atenţie bolnavă dar extrem de profesionistă către detaliu, ne poate face să înţelegem. Aveţi aici un scurt documentar despre cum s-a făcut serialul. Documentarul însuşi e un model în sine, un exemplu de cum să faci totul ca la carte, în stil ştiinţific, dar generând şi emoţie.

httpv://www.youtube.com/watch?v=94et1Bb53mw

Şi acum…?

E aceeaşi tentaţie de a mă întreba, ca şi soldaţii lăsaţi la vatră: şi acum ce mă fac, că s-a terminat serialul…. Păi cred că o să văd şi eu, în sfârşit, Band of Brothers, aşa cum am văzut Pacific. Sar’naaa pentru cine m-a convins, se ştie…

Hmmm, şi o să scriu un post pe blog…

M-am „dat” cu un Infiniti G37 Sedan, o maşină absolut bestiala de 328 de cai, prima cu cutie automată pe care am condus-o in viaţa vieţilor mele. Prima impresie când am văzut-o live a fost mâncaaaaaa-ţi-aş!. A doua, când am deschis-o şi am urcat la volan a fost mâncaaaaaa-ţi-aş! din nou. Au urma o serie de senzaţii excelente legate de dotări  şi de comportarea bestiei la pişcarea acceleraţiei. Şi omul de la Infiniti mi-a plăcut: agreabil, plin de informaţii etc. Culmea geniului meu şoferistic: nu l-am dat deloc cu capul de bord prin apăsarea cu stângul a frânei aşa cum ar fi fost de aşteptat la prima conducere de cutie automată; mi-am dat o bilă albă.

Singura frustrare: Bucureştiul îmbâcsit şi cu un trafic infernal, care nu mi-a permis să văd ce poate bestia. Ne-am promis că o să o încercăm şi pe afară. Dacă o cumpăr? Hmmmm, aş vrea eu…Aştept o sponsorizare şi promit să devin idolul femeilor