Moromete iernează la oraş, sufletul meu face Crăciunul la ţară!

Posted by Florin Glinta in D'ale mele | 5 comments

Pot să trec în calendar cu litere mari week-end-ul de acum 3 săptămâni: pentru mine are o încărcătură simbolică profundă, şi nu zic vorbă mare: l-am mutat la oraş pe tataie-meu (bunicul meu, în variantă literară) pentru a trece peste iarnă.
Am copilărit „la ţară”, primii 6 ani cu foarte mici pauze de „oraş”, apoi în vacanţe şi ori de câte ori am putut, m-am întors în casa cu carpete pe preţi, frumos cusute de bunică-mea, cu poze alb-negru rarissime în care eram eu copil, mic, negru, dar cu ochii foarte vii, cu doi meri în faţa casei şi un cais superb care a cedat până la urmă sub vremi, cu câţiva ari de vie bună în curte, din care şi acum sorb un pahar de vin, cu un câine (sau cu altul) mereu personajul principal, deşi sâcâit mai mereu de câteva pisici obraznice foc…ufff… cu atâtea şi atâtea minunăţii…Deşi am făcut atâţia ani de şcoală şi am trecut prin tot felul de sisteme de (de)formare, anii ăştia au fost cea mai solidă şi valoroasă experienţă de construire a mea ca om.
Locul acela…înşirat alături de alte sate pe drumul dintre Alexandria şi Piteşti, la mai puţin de 15 Km peste deal de Siliştea Gumeşti a Moromeţilor, este ceva absolut special în sufletul meu. Îl simt organic şi ceva în mine mai piere puţin odată cu moartea altui şi altui bătrân din sat, pe care îl cunoscusem sau doar auzisem de el din povestiri…E satul copilăriei mele, pătruns de civilizaţie, dar nu neapărat mai civilizat, îmbătrânit de timp, odată cu gospodăria în care am crescut, pe care am văzut-o devenind din ce în ce mai sărăcuţă, mai fără orătănii, din ce în ce mai liniştită, pentru a-i respecta liniştea lu’ nea Victor, al lu’ Mitică al lu’ Vârtej, adică bunicul meu.

Pentru mine el e…mi-e greu să spun ce, doar ştiu să simt, e ca un parfum ce vine cu tot cu amintiri, e un model de vitalitate cum puţini dintre noi cei de azi mai putem spera să apucăm: o minte foarte lucidă şi vioaie, pusă pe şotii, dar şi cu multe vorbe „grele” şi adânci, precum cutele de pe mâini sau de pe faţă; toate într-un corp încă puternic, mic şi îndesat, muncit, ars de soare, muşcat de ger, dar şi de boală, din păcate. Se mişcă greu, în două bastoane, dar cu tenacitate şi cu tot sufletul. Are deja privirea celui care nu mai vede, pentru că i-a cam rămas o zecime din cei doi ochi cu care încă se mai bucură de lumină, de culoare, de noi…

Am decis să nu îl mai lăsăm iarna aceasta acolo, să îl ducem „la oraş”, iar acest gest, oricât de banal şi firesc, are o semnificaţie de-a dreptul „cosmică” pentru mine, pentru el, pentru cei care l-au cunoscut…Pentru mine: deşi ştiu că îi va fi mai comod, ştiu că nu îi va fi mai bine; oamenii ăştia născuţi şi trăiţi acolo, se simt ca o sălbăticiune în captivitate, când îi pui să trăiască la „oraş”, iar plecarea lui de acolo e ca un fel de capitulare în faţa loviturilor neobosite ale timpului. Pentru el…ufffff… doar pot să presupun ce o fi în mintea şi în sufletul lui. Ştiu că suferă, deşi l-am „cunoscut” mai degrabă ca un om închis, sau o face în tăcere dintr-un incredibil, neverosimil bun simţ. Nu cred că am cunoscut un om cu un mai mare bun simţ decât bunicul meu, până şi suferinţa o ascunde ca să nu te rănească; evident până îl biruie puţin, şi răbufneşte scurt…Mă gândesc că mie îmi vine greu să ştiu că el pleacă de acolo, să văd cum moare satul etc.…dar ce poate fi în sufletul lui, care ştie tot în acel loc, fiecare petic de pământ, pe majoritatea oamenilor…ştiu că se gândeşte că e posibil să nu se mai întoarcă NICIODATĂ viu acolo, ştiu că chiar se poate întâmpla, dar îmi doresc al naibii să îl duc la primăvară înapoi, încă în stare să simtă mirosul de iarbă crudă şi să audă ceva ciripituri, şi măcar să întrezărească ceva flori roz de măr…
Pentru ceilalţi…Nea Marin, unul dintre personajele emblematice din copilăria, adolescenţa şi viaţa mea de la ţară, fost pădurar, om puternic, vecin cu noi, a rămas să „vadă” de casă şi să îl hrănească pe Lăbuş. Dintre toţi câinii pe care i-am avut, probabil e cel mai ghinionist: a rămas singur într-o gospodărie lipsită de viaţă. Cine nu cunoaşte ce înseamnă asta pentru un câine, aflaţi că e greu al naibii. Câinii ăştia simpli de la ţară, fără pedigree, cu o viaţă destul de mizerabilă într-un lanţ de 3-4 metri, dezvoltă totuşi un simţ al datoriei şi al loialităţii incredibil. Nu am găsit pe nimeni suficient de departe să îl dăm pe Lăbuş: oriunde ar fi fost, în sat sau la câteva sate depărtare, ar fi scăpat şi s-ar fi întors rupând totul în cale numai să intre în gospodăria care e teritoriul lui de pază. Acum a rămas acolo, aşteptând, cu o tenacitate uluitoare, să se deschidă uşa cu un scârţâit anemic şi să îl vadă de bunică-meu venind încet cu oala cu puţină mâncare. A urlat incredibil când am plecat cu toţii; de obicei face aşa, acum a fost ceva altfel… Nea Marin, ditamai omu’, a izbucnit în plâns: pentru nea Victor, vecinul şi prietenul lui de multe zeci de ani, pentru câine, pentru gestul în sine, pentru ideea de plecare, pentru moartea satului: „să veniţi taică p’aici, că e frumos rău la primăvară…”.

Şi DA, îmi doresc al naibii să mai vin pe acolo, să îi mai văd la un pahar de ţuică, să mai învârtim politica, aşa, ca în Poiana lu’ Iocan, să mai aud poveşti vânătoreşti sau pur şi simplu de tinereţe. Vreau să cred că Lăbuş va avea răbdare, în singurătatea lui, că nea Marin va fi sănătos, şi finu’ Victor, şi că, mai ales, bunicul meu va fi sănătos şi va mai putea să se bucure de încă o primăvară…
Şi ştiu că, chiar dacă oamenii vor continua să moară (anul acesta am pierdut doi bătrânei tare dragi mine – tuşa Tatiana şi unchiu’ Sande), chiar dacă gardurile vor întra încet încet în pământ, iar locurile se vor schimba, o bucată mare din sufletul meu se va întoarce mereu acolo, găsind aceleaşi mirosuri de acasă şi aceleaşi raze calde de soare. De vreo 2-3 ani îmi lipseşte al naibii de mult Crăciunul petrecut la ţară, cu ai mei şi cu tăiatul porcului, şi obiceiurile (şi ele din ce în ce mai puţine). De acum, Crăciunul la ţară rămâne un deliciu pe care mi-l voi rezerva mai mult în planul imaginaţiei, dar voi fi mereu cu sufletul acolo.
E locul copilăriei mele, şi nu se uită niciodată!!

Campania de colectare selectiva a deşeurilor: un prilej să mai obţinem măcar o notă de trecere la Integrare Europeană

Posted by Florin Glinta in D'ale mele, Noi vs. ei | 2 comments

Am aflat şi am găsit ca fiind foarte interesant şi de apreciat: colectează selectiv, o iniţiativă a Ecorom, de responsabilizare a românilor faţă de un aspect aparent banal dar din ce în ce mai important în lumea de azi – ecologizarea prin curăţenie de gunoaie şi colectarea selectivă a acestora. Evident, la noi modelul este iarăşi coana Europa, care, spre norocul nostru, agită ameninţător o mică nuieluşă pentru plesnit peste degeţele pe cei iresponsabili în  gestionarea gunoaielor.

Dacă sunteţi dintre puţinii mei cititori şi vă place, spuneţi mai departe de colectează selectiv, scrieţi mai departe pe bloguri, faceţi zgomot şi fum să alungăm şi să exorcizăm nesimţirea pentru a face loc comportamentului responsabil. Şi pentru că faceţi o faptă bună, ea nu va rămâne nerăsplătită: e vorba şi de un concurs pentru blogeri, din care vă puteţi alege de-a dreptul cu o bicicletă!!

Pe lângă că este o chestiune de bun simţ, colectarea selectivă devine şi una practică, o mică „întreprindere” de-a dreptul rentabilă la un moment dat. Au înţeles-o ţările europene „avansate”, de care încă ne despart ani frumuşei şi la acest capitol. O iniţiativă cum este colectează selectiv trage un semnal care sper să răsune în urechile tuturor: de la vecinul leneş care îşi lasă sacul cu resturi menajere amestecate să fiarbă încetişor pe scara blocului, sub nasul meu, până la onor guvernanţii, care ar trebui să răsplătească şi să favorizeze comportamentele responsabile social, printr-un cadru legislativ adecvat.

Sigur că nu e uşor să schimbi o mentalitate: încă suntem la stadiul în care mulţi dintre ai noştri bravi concetăţeni aruncă absolut imperturbabili pet-ul de plastic din goana maşinii, oriunde s-ar afla, sau gunoiul pe geamul locuinţei, student style, transformând pomii de dedesubt în picturi suprarealiste ale nesimţirii. E drum lung să îl faci pe om să ajungă la sortarea gunoiului şi depozitarea lui în locuri special amenajate, lucru pentru care ar trebui să îşi mişte fundul, culmea, afară din casă!

Pe unii îi responsabilizează ideea că vor o lume curată pentru copiii lor, pe alţii pur şi simplu faptul că le pasă de resursele limitate ale răbdătoarei planete; pe alţii îi impresionează exemplul de curăţenie şi disciplină oferit de ţările avansate (Belgia ar fi unul dintre cele mai grozave de avut în minte). Iar pe alţii, cred că pe majoritatea, i-ar putea atrage unele mici sau mai mari avantaje (ori pedepse) stabilite de existenţa unui cadru legal, organizat, care să răsplătească practica de colectare selectivă şi să taxeze serios iresponsabilitatea sau lenea în acest domeniu.

Se pare că, la acest ultim lucru, iniţiativa ministrului Borbely este exact contribuţia decisivă de care e nevoie. Provocarea va fi să o vedem trecând de la stadiul de interviuri in presă la sistem practic implementat şi funcţional, şi pe românaşi trecând strada pentru a pune sticla la sticlă şi plasticul la plastic! Deocamdată sunt puţine locuri unde se poate face colectarea selectivă, de amenzi sau stimulente eu nu am auzit, însă încet-încet sper să ne trezim într-o bună dimineaţă într-o ţară mai curată şi mai responsabilă social.

Vuvuzela, o tâmpenie isterică ridicată la rang de simbol al unui eveniment mondial

Posted by Florin Glinta in D'ale mele, Noi vs. ei | 2 comments

Aţi văzut ceva meciuri la FIFA World Cup 2010? Cum vi s-au părut? Mie mi se pare, deocamdată, un campionat slăbuţ, la capitolul calitate a meciurilor. Cu unele excepţii, desigur; şi cu speranţa că echipele se vor încălzi, până la urmă, şi vor juca ceva mai interesant. Pe mine unul, însă, mă deranjează extrem de tare prostia de vuvuzelă, care mă calcă pe nervi şi tinde să rămână asociată ca timbrul pe scrisoare de acest campionat de fotbal.

Sunt un critic înverşunat al vuvuzelei; mi se pare un semn de barbarism prostesc şi de incultură a fotbalului (încercaţi să treceţi peste tentaţia de a-mi spune ca fotbal + cultură nu înseamnă love; cei care se pricep la fotbal ştiu despre ce vorbesc). Mi se pare o deturnare a atenţiei de la fotbal spre zgomot şi spre pseudotradiţia africană. Nu mă interesează să văd pe un stadion de fotbal o manifestare de tip zulu a câtorva zeci de mii de sărmani necunoscători prinşi în mirajul mulţimii şi imitatori jalnici ai unor băştinaşi care asta au făcut toată viaţa: să sufle in vuvuzelă. Cei care au scris despre psihologia maselor şi au afirmat că mulţimea nivelează în jos IQ-ul şi cultura membrilor săi, adevărat au grăit.

Mi se pare evident că mare parte dintre băştinaşii africani nu dau doi bani pe fotbal; în spiritul culturii lor generos de simpliste, ei vin la stadion să se bucure de spectacolul mulţimii: culoare plus zgomot infernal; ce fac băieţii ăia 22 plus ăia 3-4 în negru, e treaba lor şi nu e aşa de important. Bine că ne „simtem” bine suflând ca nişte tembeli într-un ceva ridicat brusc la rangul de nu-ştiu-ce cultural. Mai nasol e că vin băieţii din lumea veche, din lumea fotbalului, şi evident că, în loc să abată atenţia către fotbal, se apucă să facă ceea ce orice maimuţă idioată ar face: să imite suflând şi ei mai vârtos în vuvuzelă.

Sunt mulţi comentatori care critică zgomotul tembel; sunt mulţi jucători care spun că nu se pot concentra şi nu pot juca la adevărata lor valoare (lucrul are un suport concret şi adevărat în psihologie, pentru că stresul imens produs de zgomot diminuează serios puterea de concentrare şi creşte iritabilitatea oamenilor). Văd că chiar există oameni de fotbal care par să fie tentaţi de ideea de a interzice instrumentul cretin pe stadion. Pe de altă parte, sunt voci care spun că ce interesant ar fi dacă s-ar comercializa vuvuzela şi pe la noi, şi am începe să suflăm toţi ca tembelii (mi se pare incredibil, dar având în vedere că nimic nu mai e raţional pe această direcţie, orice e posibil).

Mi-a plăcea ca oamenii de fotbal adevărat să ia atitudine, şi să interzică încă un element de prostie din preajma fotbalului, şi aşa sufocat de tot felul de cretinisme. Mă îndoiesc, însă, că tentaţia comercială ar putea fi învinsă de bunul simţ.

Vreau să văd fotbal cu comentariu şi cu o coloană sonoră de tribună care cântă, fiecare pe limba ei, specifică ţării şi fotbalului, şi cu jucători care sunt purtaţi pe aripi de galerie, nu stresaţi de zgomotul infernal şi idiot. Iar africanii nu au decât să se ducă în deşertul lor şi să sufle în goarne până nu mai pot. Din punctul meu de vedere, următorul campionat mondial organizat în Africa ar trebui să fie nu mai devreme de 2500. Păcat de efortul şi realizările tehnice prin care s-au pus la punct impecabil nişte stadioane superbe Aici jos cu pălăria, Africa de Sud!

Hai ai noştri!!

The Pacific, un serial incredibil despre ceva inimaginabil!!

Posted by Florin Glinta in D'ale mele | 1 comment

Am reuşit să îmi fac o seară foarte încărcată emoţional. E un complex de împrejurări. Decisiv e Hans Zimmer care sună absolut dumnezeiesc din soundtrack-ul de la Pacific. Am văzut ultimul episod, cu o lacrimă furişată în colţul ochilor. De la emoţia creată genial de autori, dar şi de la emoţia despărţirii de personaje. E o senzaţie asemănătoare trăită ca atunci când, mai adolescent fiind, am sfârşit ultima carte de Sven Hassel. Se pare că sunt impresionabil, printre altele, pe tema războiului; mi-am dat seama şi de ce anume din ea: de ideea simplă că oamenii ăia au luptat, majoritatea covârşitoare a timpului, să îşi apere camaradul de lângă şi să îşi salveze viaţa unul altuia. Mult mai simplu şi mult mai generos uman decât „idealurile” false din spatele scenei.

Pacific a fost, este, un serial excelent, cu un sunet absolut copleşitor, mai ales ca muzică. Muzica asta, plus vântul tembel care bate de 3 zile în Bucureşti, îmi creează o stare de zen şi de filozofare (sunt şi foarte obosit, poate că d’aia se adună toate).

Dacă punem la socoteală (cam) aceeaşi echipă de producţie din Band of Brothers, Steven Spielberg şi Tom Hanks, reţeta e garantată. De la Saving Private Ryan, filmele de război au fost cu totul altfel: din ce în ce mai realiste, din ce în ce mai înnebunitoare.

Iar intervenţiile cu acei moşneguţi, faţă de care îţi scoţi pălăria, mut, veterani de război, te fac pur şi simplu să ai o incursiune parcă reală în acele locuri şi vremuri omeneşte aparent insuportabile. Mă întrebam şi eu, poate diferit de cum se întreba Eugene Sledge, unul dintre cele trei personaje principale: cum şi de ce scapă cei care scapă de acolo? Pur şi simplu avem privilegiul să stăm de vorbă cu nişte cazuri statistice de limită? Poate că da, sau poate că e şi un amestec de noroc plus abilitatea încrâncenată de a supravieţui…

Cât de rău este / a fost războiul? Cred că numai efortul acesta în stil pur american, de atenţie bolnavă dar extrem de profesionistă către detaliu, ne poate face să înţelegem. Aveţi aici un scurt documentar despre cum s-a făcut serialul. Documentarul însuşi e un model în sine, un exemplu de cum să faci totul ca la carte, în stil ştiinţific, dar generând şi emoţie.

httpv://www.youtube.com/watch?v=94et1Bb53mw

Şi acum…?

E aceeaşi tentaţie de a mă întreba, ca şi soldaţii lăsaţi la vatră: şi acum ce mă fac, că s-a terminat serialul…. Păi cred că o să văd şi eu, în sfârşit, Band of Brothers, aşa cum am văzut Pacific. Sar’naaa pentru cine m-a convins, se ştie…

Hmmm, şi o să scriu un post pe blog…

O plăcere Infiniti: primul meu drive test

Posted by Florin Glinta in D'ale mele | 0 comments

Azi mă voi lăuda într-o manieră manelistico – mitocănească. Acum mai multe luni am primit, pe LinkedIn, un fel de Newsletter de la Infiniti, care m-a făcut curios: am intrat la ei pe site, m-am impresionat de site, care e extrem de bine făcut, mi-au căzut plombele văzând maşinile şi am solicitat un drive test, mai mult „la mişto”. Au trecut, cred, vreo 2-3 săptămâni şi m-a sunat un nene, drăguţ şi care s-a dovedit foarte răbdător cu fiţele mele de om ocupat. După mai multe rânduri de „reveniţi” (chiar sunt un om ocupat) şi „nu pot săptămâna asta”, azi am putut.

M-am „dat” cu un Infiniti G37 Sedan, o maşină absolut bestiala de 328 de cai, prima cu cutie automată pe care am condus-o in viaţa vieţilor mele. Prima impresie când am văzut-o live a fost mâncaaaaaa-ţi-aş!. A doua, când am deschis-o şi am urcat la volan a fost mâncaaaaaa-ţi-aş! din nou. Au urma o serie de senzaţii excelente legate de dotări  şi de comportarea bestiei la pişcarea acceleraţiei. Şi omul de la Infiniti mi-a plăcut: agreabil, plin de informaţii etc. Culmea geniului meu şoferistic: nu l-am dat deloc cu capul de bord prin apăsarea cu stângul a frânei aşa cum ar fi fost de aşteptat la prima conducere de cutie automată; mi-am dat o bilă albă.

Singura frustrare: Bucureştiul îmbâcsit şi cu un trafic infernal, care nu mi-a permis să văd ce poate bestia. Ne-am promis că o să o încercăm şi pe afară. Dacă o cumpăr? Hmmmm, aş vrea eu…Aştept o sponsorizare şi promit să devin idolul femeilor