Bărbătescu, Axintele, Valea Măcrişului, Grindaşi – iarna grea, omătul mare

Posted by Florin Glinta in D'ale mele, Loisiruri | 1 comment

Ideea ne-a încolţit cam pe la a doua bere, mie şi lui John. La a treia, deja gândeam pachetele şi detaliile. Adică dacă tot suntem „tineri” şi în putere, şi avem chef de umblat prin zăpadă, şi avem echipamentul potrivit, de ce să nu facem ceva util pentru nişte oameni aflaţi în suferinţă?

În plină isterie mass media legată de viscolul care a izolat de restul lumii sate din zona Ialomiţa, Buzău, Vrancea, ne-am gândit că ar fi excelent dacă am găsi un sătuc mai amărât, în care nu au sosit încă televiziunile şi armatele de salvatori, în care să ducem ceva alimente, cumpărate din ceea ce reuşim să strângem de la prieteni şi apropiaţi.

Misiunea ne-a ieşit parţial, pentru că ne-am confruntat din plin cu haosul şi lipsa de informaţii de la nivelul local al mai multor localităţi, sau chiar de la nivelul judeţean: comandamente de iarna incomplet informate, primării în care telefoanele sună degeaba, consilii judeţene care aruncă pisica spre comandamentul de iarnă, şi tot aşa. Pontul a venit de la un coleg de-al lui John: mergem în Bărbătescu, un sat micuţ şi îmbătrânit din comuna Axintele, judeţul Ialomiţa.

Tot căutând informaţii, şi nu zvonuri, am trecut de la „sat izolat de lume”, la „sat în care au mai venit ajutoare”, aşa că am mai căutat din om în om şi altă ţintă, mai ales că strânsul de bani a mers nesperat de bine, datorită unor oameni deosebiţi care au avut bunăvoinţa să contribuie. Şi aşa a apărut satul Grindaşi, ca a doua destinaţie. Deşi venite de la faţa locului, informaţiile s-au dovedit şi în acest caz exagerate, dovedind că subiectivitatea umană şi capacitatea de a exagera sunt nelimitate (mi s-a spus de 6 m de zăpadă etc. etc., dar nu era cazul, cum aveam să vedem).

Cu aproape 3000 de Ron strânşi, am reuşit să încropim peste 100 de pachete cu aproape o jumătate de tonă de alimente gen ulei, orez, conserve, macaroane, halva şi, desigur, pâine.

Aşa că, sâmbătă, dis-de-dimineaţă, îmbarcaţi în maşina lui John şi în cea a Silviei, am pornit spre cele doua destinaţii, după ce ne-am suflat viguros în pumni, în parcarea de la Metro unde am făcut pachetele, pe un ger pătrunzător. Codul galben de ceaţă era exact ce ne mai lipsea, dar l-am depăşit şi pe el, ajungând în Bărbătescu cam pe vremea când lumea ieşea de la biserică; drumul, fără peripeţii, a trecut printre câţiva pereţi de zăpadă de circa 2.5 m, unde părea că se muncise, nu glumă.

Am privit cu gura căscată cum cele 50 de pachete (porţia locală) au dispărut în 3-4 minute în coada de copii şi băbuţe, care ne urau „sănătate maică, că v-aţi gândit la noi, şi să v-ajute Dumnezeu”. Parţial, nu era exact ce îmi imaginasem. Nu eram un TIR la care să se pună la coadă tot satul, dar eram mulţumiţi că acolo erau chiar oameni nevoiaşi, pentru care micul nostru pachet putea să însemne ceva.

Veniţi hotărâţi să spargem nămeţii spre case izolate, am găsit doar un sat sărac în care lucrurile intrau încet încet în normalitate, chiar şi pentru nea Onuţ, un bătrân a cărui casă aproape fusese îngropată în zăpadă, şi pe care îl căutaseră mai multe televiziuni şi ziare.

Am acceptat cu bucurie şi cu inima plină masa de pomenire dată de omul nostru de „legătură” din sat: femeia mi-a mers la inimă prin stilul cald, simplu, şi prin bucuria cu care dăruia, amintindu-mi de câţiva oameni dragi din satul meu, inclusiv de bunica mea şi de mama. Jos cu pălăria în faţa ei, sper să putem onora invitaţia de a reveni la Bărbătescu la primăvară, când locul se va umple de verde şi de flori, așa cum ne-a spus.

Am plecat împărţind pe drum câteva pachete pe la case pe care le-am văzut mai amărâte, în Axintele. Pe drum, un bătrânel cu păr alb muncea cu lopată la a face o pârtie spre o fântână de la marginea drumului; de-abia se vedea dintre nămeți, dar avea o privire liniştită, foarte hotărâtă, lua lucrurile aşa cum erau şi făcea ce era firesc să facă. S-a mirat tare când am coborât din maşină să îi dăm ceva pâine…

Spre Valea Măcrişului şi Grindaşi drumul a mers ceva mai greu: kilometri întregi pe o singură bandă, alternativ, printre pereţi şi îngrămădiri de zăpadă. Şi acolo s-a muncit din greu. Mă gândesc cum ar fi arătat dacă, în loc de Piatra Mare, cu o săptămâna mai înainte, aş fi fost pe acolo…probabil ca în filmele cu multă zăpadă…

La destinaţie, fără om de legătură, ne-am apropiat ceva mai mult de ideea iniţială, de a duce pachete pe ici pe acolo, numai unde ni se părea că oamenii sunt mai amărâţi. Am găsit un om inimos care a făcut pe ghidul local, şi ne-a condus la casele unde erau oamenii cu mai multe greutăţi. Şi Doamne, ce de mai erau…băbuţe sau moşi, singuri sau în cuplu, oameni cu copii sau fără, cu toate bolile pământului sau cu zeci de ani în cârcă, nu aveau nevoie de nicio altă calamitate ca să fie aduşi la limita subzistenţei.

Uneori am avut impresia că unii dintre ei, sau ghidul nostru, prea făceau paradă de greutăţile şi necazurile lor (oricum reale), alteori nimic nu mai era de zis în faţa dramelor mute ce se derulau în faţa ochilor. Cu gospodăria plină de zăpadă, adesea până sub streaşina casei, cu ochii stinşi şi zâmbetul aproape uitat, oamenii ăia păreau că se află într-un veşnic exerciţiu de supravieţuire, pentru un scop nici de ei ştiut; orice ajutor era binevenit. Am intrat în acea transă de evitare a poveştilor triste, pe care le lăsam să treacă pe lângă mine agăţându-mă de orice îmi cădea la îndemână, şi mai ales, de animăluţele care mai colorau peisajul alb şi făceau o grămadă de gălăgie.

Copiii, cu jocul lor, păreau din altă lume, dar aduceau aerul de normalitate atât de necesar; ochișorii unora se mai umbreau câteodată, când reluau contactul cu realitatea…

Am plecat din sat când apusul era pe cale să înceapă. Eu, unul, cu un amestec de bucurie că am reuşit să aducem un mic ajutor unor oameni amărâţi, dar şi de gânduri că nu am fost la cei mai năpăstuiţi oameni din perioada asta: am ezitat îndelung dacă să rămân în continuare în zonă şi să mă alătur grupului organizat pe Carpaţi.org (merită un sincer Bravo pentru ce au făcut), pentru că venisem pregătit să iau rucsacul în spinare şi să merg la case la care se putea ajunge numai cu pasul…însă …în final, am apucat cu toţii drumul Bucureştilor, însoţiţi de un apus Dumnezeiesc, care părea că vrea să răsplătească efortul nostru, atât de micuţ cât a fost..

Zăpada şi avalanşele – mic manual de bun simţ

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Suntem în plin sezon, ne-a nins şi ne geruieşte de ne merg fulgii.

Ca şi pe mine, cred că şi pe tine, (măcar pe unii dintre voi), te mănâncă…Te mănâncă pe talpă să mergi pe munte; şi sper, ca şi pe mine, te frământă întrebarea Oare cât o fi de periculos? Dacă nu te preocupă întrebarea asta, ori eşti extrem de ignorant, ori eşti extrem de nebun, ori nu ai mai fost pe munte iarna, şi ai face bine să începi să te informezi; pentru că oricum ar fi, dacă vrei să pleci pe munte iarna şi habar nu ai cât e de mortal El în anotimpul acesta, eşti în mare pericol.

Pentru că avem o ţară în care „cultura mersului pe munte iarna” este ceva extrem de ezoteric, adică e cunoscută doar pentru câţiva iniţiaţi, mi-am propus cu forţele mele micuţe să mai aduc un pic de lumină în domeniu, cu atenţie mare la fenomenul avalanşelor. Nu sunt primul, cu siguranţă nici cel mai bun în domeniu, aşa că, dacă ştiţi şi pe alţii care au scris / spus lucruri de calitate pe tema zăpezii şi avalanşelor, vă rog să îi semnalaţi, aşa încât, omul care va vrea să meargă pe munte sus în timp de iarnă, să poată avea la îndemână câteva surse de încredere pentru a se informa.

Din ce ştiu eu până acum, avem cam o sursă de încredere, şi anume buletinul nivometeorologic, care se poate consulta aici: e o operă profesionistă, pe care cu mare probabilitate te poţi baza, însă buba lui este că acoperă doar două zone din munţii noştri – e adevărat, intens umblate, e vorba de Făgăraş şi Bucegi. Evident, chiar şi referitor la aceste zone, testele de avalanşă sunt făcute izolat, şi doar cu aproximaţie pot fi extinse la tot masivul sau, mai important, exact la zona în care te gândeşti să mergi tu.

Mai avem o sursă, dar care depinde de informaţiile date de alţii, mai mult sau mai puţin profesionişti: este un blog numit Avalanşe în Carpaţi, o iniţiativă lăudabilă şi cu o grămadă de informaţie utilă, dar cu postări extrem de rare, pentru ca sunt puțini cei care vor sau au cu ce să contribuie.

Majoritatea surselor bune sunt în limba engleză; iată doar câteva:

- http://www.fsavalanche.org/encyclopedia/index.htm – un excelent glosar de termeni, cu poze foarte sugestive

- http://www.meted.ucar.edu/afwa/avalanche/index.htm – un site interesant, educativ in domeniul meteorologiei

- http://www.avalanche.ca/cac/training/online-course – un excelent training de avalanșă online, realizat de Canadian Avalanche Centre

Cu toate sursele de informaţie disponibile, pe fondul unei ţări cu lipsă sistem de monitorizare risc de avalanşă bine coordonat, cel mai bine e să ştii să înţelegi singur pericolul potenţial la care te expui pe o anumită porţiune de traseu în funcţie de configuraţia lui şi de modul în care a fost vremea în ultimele zile; numai așa poți să iei cu probabilitatea cea mai mare decizia cea mai bună. Atenţie, frumuseţea muntelui iarna implică şi faptul că nu poţi evita niciodată complet riscul, de aceea e bine să fii mereu precaut şi atent.

Înainte să prezint orice altceva, ar fi bine să vorbim aceeaşi limbă, deci o să încep cu câţiva termeni din lumea avalanşelor de zăpadă. Pentru că majoritatea surselor de informație bune sunt în limba engleză, voi încerca să dau și termenii originali, cu speranța că nu voi deveni prea obositor

Avalanşele au loc, în mod normal, din timp în timp cam prin acelaşi loc, numit calea avalanşei (avalanche path) – o suprafaţă înclinată, un versant de munte etc. unde s-a adunat zăpada. Zona de rupere (release sau starting zone), sau de declanşare, este zona aflată în vârful pantei, de unde avalanşa porneşte, de obicei. Culoarul (track) propriu zis este partea de mijloc unde are loc o accelerare (masa de zăpadă prinde viteză), iar la capătul lui este zona de depozitare (deposition zone), mai puţin înclinată, unde avalanşa încetineşte şi depune toată masa de zăpadă adunată pe drum.

Devine evidentă Regula nr 1. Pentru a te feri de avalanşă: stai departe de zona de rupere!!

Avalanşele pot fi foarte mici, de câţiva metri, fără pericol deosebit, sau foarte mari, de milioane de tone de materie care pot devasta un versant întreg sau pot îngropa o aşezare omenească; ele pot fi de suprafaţă, când antrenează doar un strat superficial de zăpadă, sau de adâncime, când pot implica întregul strat de zăpadă, până la pământ.

Sunt mai multe tipuri de avalanşe, dar cele mai des menţionate sunt:

1. Avalanşa de zăpadă proaspătă (loose snow avalanche): se declanșează de la un anumit punct, pe un strat de zăpadă proaspătă, care nu a apucat să devină coezivă. Se propagă în jos dislocând succesiv cantități tot mai mari de zăpadă, devenind, de obicei, mai lată pe măsură ce coboară. Se comportă ca nisipul uscat.
2. Avalanșă de placă (slab avalanche). Se declanșează pe o zonă de rupere mare, în condițiile existenței unui strat compact, coeziv, care însă nu este legat suficient de puternic de un alt strat, aflat dedesubt. Între ele se află ceea ce se numește, de obicei, o linie de fractură.
3. Avalanșa apoasă (wet avalanche). Antrenează cantități mai mari de apă aflate în și între straturile de zăpadă. De obicei se mișcă mai lent și urmează conturul terenului pe care se deplasează. Antrenează cantități mari de stânci, pământ sau alte materiale. Uneori o avalanșă pornită din zăpadă uscată, dar care călătorește mult și repede, datorită frecării poate deveni apoasă, pentru ca, apoi, să înghețe atunci când se depozitează, ceea ce o face extrem de periculoasă.
4. Avalanșă pudră sau praf (powder avalanche). Constă din particule mici de zăpadă foarte fină, care se mișcă rapid, uneori formând un nor care o precede cu viteză foarte mare, și poate provoca pagube însemnate. Foarte periculoasă pentru om, deoarece cristalele de zăpadă fină pot pătrunde în plămâni blocând respirația.
5. Avalanșa de gheață. Are loc mai ales în munții care conțin ghețari, atunci când se rup bucăți din acestea, dar adesea, vântul puternic, combinat cu soare și apoi cu îngheț, pot forma plăci de gheață care sunt antrenate în avalanșă. Deosebit de periculoasă, rupe și sfârtecă tot ce iese în cale.
6. Avalanșa de cornișă. Are loc atunci când cornișele formate pe marginea crestelor se rup și o iau la vale. Cornișele sunt un fenomen foarte înșelător pentru că, în lipsa unor cunoștințe temeinice ale configurației crestei pe timp de vară, este extrem de dificil să îți dai seama unde se termină pământul și unde te afli suspendat pe puntea de zăpadă construită de vânt.

Buuuun, acum înarmați cu cele câteva cunoștințe, să mergem mai departe în descifrarea mecanismelor care duc la formarea avalanșelor.

Courmayeur Champex Chamonix – numai pentru cunoscători

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, maratoane, Munti | 2 comments

Pornit iarăşi din mintea neobosită a olteanului, un vis frumos pare pe cale să se împlinească: ne-am înscris şi am fost acceptaţi să participăm la una dintre cele mai celebre curse de ultramaraton montan din lume: Courmayeur – Champex – Chamonix, sau CCC® cum zic cei din branşă.
Este o cursă pornită ca o soră mai mică a mult mai celebrei Ultra Trail du Mont Blanc (UTMB®), dar devenită, încet încet, o încercare de sine stătătoare serioasă şi foarte dorită de atleţii din lumea întreagă. Câteva date merită amintite: 98 de km lungime, cu o diferenţă totală de altitudine de 5500 m, ceea ce organizatorii consideră că se poate realiza într-un timp maxim de 26 de ore. Şi se pare că se poate: timpul ultimului învingător…circa 11h 40 de minute. Horror, supraomenesc, greu de imaginat! Alte date interesante: se trece prin două puncte de înălţime măricică: unul ceva mai mare decât Negoiul nostru – Grand col Ferret (2537m), altul mai sus decât tot ce avem noi prin ţară: Tête de la Tronche (2584m).

Cursa este un spectacol total, începând de la mediatizarea extraordinară din jurul ei, continuând cu participarea unor atleţi incredibili, şi, fără a fi pe ultimul loc, prin peisajul absolut încântător în care se desfăşoară (cum unde, împrejurimile Mont Blanc, desigur…); toate astea deja ne fac să tremurăm de emoţie cu 8 luni înainte de startul propriu-zis; mda, mai e mult tare până departe…
Ce ne-a făcut să fim „eligibili”? Pai mă gândesc că vocea şi talentul nostru, adică cele câteva curse de anul trecut, culminând cu Maraton 7500 din Bucegi (care o şi întrece pe surata CCC prin dificultate). La genul acesta de competiţie, unde participarea din 2012, de exemplu, va fi de 1800 de persoane, înscrierea este un proces complex si riguros, care, iată, începe cu circa 9 luni înainte: numai cei ce dovedesc că au o valoare minimă rezonabilă sunt admişi. Si deci suntem acolo, yuhuuuuuuu…
Partea şi mai frumoasă este că anul acesta, în jurul fenomenului Ultra Trail du Mont Blanc vor fi, alături de noi, încă patru alergători din România, fiecare, la curse diferite.

La UTMB (cursa pentru „adevăraţi”) sunt Silviu Bălan şi Zsolt Kovacs. Printre cunoscători, băieţii nu mai au nevoie de prezentare: Silviu e un montaniard completcare face tot felul de nebuneli în cele mai dificile condiţii, iar lui Zsolt i se atribuie cea mai rapidă traversare a crestei principale a Făgăraşilor, de la Vest la Est: circa 15 ore  (aceeaşi cursă a fost făcută de mine şi de Lucică în vreo 42 de ore, cu tot cu somn, deci cred că înţelegeţi cu cine avem de-a face).
Pe ceilalţi doi băieţi de la cursa TDS (o chestie de numai vreo 110 km) nu îi cunosc, dar bănuiesc că sunt zdraveni al naibii. Una peste alta, compania va fi selectă, iar cele două obiective ale noastre (1. să terminăm, 2. să nu fim ultimii), capătă cu totul alte dimensiuni în acest context. Evident, după cum ne încurajăm adesea, avem ocazia să ne facem de baftă la scară internaţională, dar promitem să nu fim chiar cei mai terminaţi din curtea şcolii. Deja avem o ţară de reprezentat, trebuie să fim mai serioşi, ce naibii!!
Una peste alta, vorba lui Lucică, greul de-abia acum începe: va fi de tras mai serios la antrenamente şi de dus o viaţă mai organizată în afara lor. Am sărbătorit deja vestea cea bună cu o cursă scurtă, de 12 km, în pădurea Băneasa, pe prima zăpadă din iarna aceasta din Bucureşti, şi a fost absolut superb, si de-a dreptul dificil de înaintat prin stratul apos care s-a aşternut.
Aştept cu mare interes revederea cu Chamonix-ul, locul unde ziceam că mi-ar plăcea să trăiesc; am auzit că pur şi simplu dă în clocot cu prilejul evenimentelor. Şi geme de lume bună, de echipamente scumpe, de cafenele chic şi pline de musculoşi sau de extremi, şi priveşte mereu îndrăzneţ spre trufaşul Mont Blanc, trimiţând hoarde întregi de invadatori, cu complicitatea lui, desigur!!

Maratonul Internaţional Bucureşti 2011: prima experienţă pe asfalt

Posted by Florin Glinta in D'ale mele, Loisiruri | 2 comments

Probabil că sunt la finalul unui an „competiţional” cum n-a mai fost altul în viaţa mea…, mai ales ca e si primul

Muşcat de microbul curselor de anduranţă, pe care, recunosc cu mâna pe inimă, mi l-a inoculat Lucică, olteanul cel nebun şi inimos, anul acesta mi-a fost presărat cu experienţe deosebite, în care am intrat în lumea maratoanelor montane şi am cunoscut oameni deosebiţi. Pe final de sezon, fiindcă, îmi place sau nu, sunt cetăţean al urbei de pe Dâmboviţa, am mers şi la Maratonul Internaţional Bucureşti (MIB), dându-mă cu mândrie echipier Flo Adventure. Fiind proaspăt alergat la regina probelor de profil din România, Maratonul Piatra Craiului, care s-a desfăşurat cu numai o săptămână înainte, nu sunt aşa de bun încât să mă recuperez complet, plus că nu aş fi vreun mare campion, aşa că mi-am văzut lungul nasului şi m-am înscris cuminte la proba de semimaraton, şi bine am făcut.

MIB a fost organizat anul acesta în cartierul în care locuiesc, în jurul Pieţei Alba Iulia, o schimbare de ultima oră, forțată de evenimente politice internaționale. e o cursă altfel faţă de maratoanele montane; e în mijlocul civilizaţiei, are sponsori puternici, beneficiază de o grămadă de campanii de promovare si e mult mai marketat (a propos de marketing: o dublă greşeală prostească şi mai mult decât elementară la Adidas: au avut o campanie în magazinele lor, prin care, dacă cumpărai o pereche de pantofi de alergare, te puteai înscrie cu bonul la MIB, fără să mai plăteşti nimic; ei bine, pe site-ul Maratonului nu scria nimic din toate acestea, ceea ce mi se pare o prostie imensă…dacă nu am văzut eu, scuzele mele în avans faţă de Adidas. În plus de asta, celebra firmă nu şi-a mişcat fundul până în Piaţa Alba Iulia decât cu o expoziţie inutilă, fără vânzare, cu maxim 5-6 sortimente, care nici măcar nu erau vârfurile de gamă în running. Cineva pe acolo prin marketing cam arde gazul degeaba, părerea mea…).

Pachetul de start a fost unul generos şi mai valoros decât taxa de participare, ceea ce e jos cu pălăria. Comunicarea cu organizatorii a fost una excelentă, iar zona de start/finish a fost amenajată cu destulă căldură, astfel încât am regăsit-o cu emoţie şi cu plăcere, în ciuda frigului şi a ploii mocăneşti care a murat primele ore ale cursei. Vorba lu’ Lucică, asta nu putea fi decât în avantajul nostru: ăştia montaniarzii, obişnuiţi cu asemenea vreme, eram în elementul nostru.

Lume multă, multe figuri cunoscute din probele de munte (să zic doar de Adi Bostan şi surorile David), dar şi alţi colegi şi prieteni, de care m-am bucurat că i-am întâlnit sau că i-am văzut alergând chiar.

Mă uit împrejur şi văd alergători serioşi, sportivi profesionişti, picioare lungi şi puternice, siluete subţiri, musculoase, inclusiv fete extrem de drăguţe ca apariţie, dar cu care ştiu că nu am nicio şansă să mă pun la fugă. Am trecut demult de faza de subevaluare a celorlalţi…Sunt şi sportivi de culoare, din Etiopia şi Kenia cei mai mulţi, incredibil de uşori, cu pielea ca abanosul şi fără pic de grăsime pe ei, adevărate maşini de alergat!

Mă regăsesc cu grupul select format din Lucică, Doctoru’ Cristi, Puiu şi alţi doi prieteni. După o scurtă sesiune de poze şi o încălzire rapidă, sorb jumătatea de apă cu Cell FX, produsul de la PRO Nutrition care m-a ajutat atât de mult în traversarea Făgărașilor, plus ceva energizant de hidratare de la Isostar.

Ne ducem spre locul de start într-o mare de oameni, apoi ne punem în mişcare cu plutonul, cam înghesuiţi într-o primă etapă; emoționant și impresionant efortul celor aflați în cărucioare, unii dintre ei dezvoltând cu mâinile viteze care îi ajută să ne depășească pe cei care alergam pe picioarele noastre…

Cam după al doilea semafor, cel de la Nerva Traian, puhoiul se mai dispersează și începem să alergăm mai serios prin apa care bălteşte pe asfalt, sub o ploaie rece de octombrie, dar nu atât de rece şi deasă încât să fie supărătoare. Mi se face cald şi leg de mine jacheta de vânt Salomon, ceea ce îmi aduce un spor de ventilaţie, astfel încât abia de mai transpir; mă gândesc râzând la buretele inutil primit în kitul de concurs – vremea îşi făcea treaba şi ne uda din belşug…

Cristi e drăguţ şi aleargă în ritm cu mine, deşi îl ştiu mai bun… mai schimbăm câteva glume şi calculăm banii de taxi economisiţi pe kilometrii parcurşi.. apoi încet încet cheful de vorbă se stinge şi mă concentrez pe alergat. Se merge destul de tare, iar pe întoarcerea din dreptul străzii Nerva Traian văd un alergător de culoare într-un fuleu formidabil, aflat deja în a doua tură: eu apucasem să fac circa 6 km, el avea 12 deja şi mergea fenomenal, parcă era motorizat; apoi a apărut toată gașca, precum o turmă de gazele imposibil de întrecut…

Cam pe la kilometrul 8 începe să scadă durerea din muşchii gambelor, care mă cam chinuise până atunci, probabil din lipsă de încălzire adecvată şi datorită contactului dur cu asfaltul. În schimb, contactul cu mulţimea de spectatori adunaţi în jurul zonei Piaţa Alba Iulia îmi face foarte bine şi îmi transmite energie. Nea Ilie Roșu, cu steagurile lui celebre, smulge aplauzele celor de pe margine.

După prima tură mă uit la cronometru şi îmi vine greu să cred: sunt pe la 50 de minute făcute pe 10 km şi ceva, e un ritm bun pentru mine, un pic mai rapid decât cel pe care mă antrenez, numai că în parc mă cam opream după cei 10 km, şi eram destul de sfârşit… aşa că… voi mai rezista încă o tură pe ritmul ăsta? Adrenalina îşi face efectul, şi trag de mine de rup, deşi încep să simt efortul, atât la picioare cât şi pe respiraţie. În sfârşit, Doctoru’ îşi vede de treaba lui şi se duce înainte, pe ritmul propriu; va ajunge cu „doar” 3 minute înaintea mea, și cred că nu a avut o zi prea bună, sau poate eu am prins o formă bună…

De pe la Piaţa Unirii încep să lucrez din cap și minte pentru a mări ritmul, şi încep uşor uşor să depăşesc. Deja după Mihai Bravu (nu eram cu metroul) trec pe modul automat şi animalul competitiv din mine începe să mârâie: depăşesc încet dar sigur pe sectorul în care alerg, mai ales după ce, la unul din punctele de revitalizare, unde încetinesc 10 secunde să beau un pahar de energizant, trece de mine cineva care nu vroiam în ruptul capului să fie înainte (îmi ia cel puţin 1 km să recuperez cele 10 secunde). Drumul începe să meargă într-o rampă uşoară, care se simte însă, şi iau chestia ca pe un avantaj, gândindu-mă la urcuşul de pe Diana pe care îmi scuipasem plămânii cu o săptămâna înainte. Accelerez în rampă, văzând că cei din jurul meu nu pot mai mult, şi depăşesc un grup mic peste pasajul Mărăşeşti. Deja lumea din jurul meu dispare încet și mă afund în discuția cu vocea interioară care mă încurajează și mă îndeamnă să țin pasul; mi-e tot mai greu să îmi păstrez ritmul regulat al respiraţiei, dar mă străduiesc din răsputeri. Mai am numai 5 km, dar ştiu că vor trece foarte greu, şi îi simt şi pe ceilalţi că măresc ritmul, pe măsură ce freamătul din jurul finish-ului creşte în intensitate. Deja în zona Pieţei alerg de rup, la întoarcerea de pe Burebista era să cad de la viteză şi de la asfaltul ud.. apoi mă reped spre ultimele două linii drepte repetându-mi mereu că mai e puţin şi nu pot să cedez chiar acum (simt câteva tentative de crampe și le ignor cu grație). Cu coada ochiului îl vă pe omul în roşu care nu vroiam să mă depăşească şi aproape sprintez, la cât mai puteam după cei 20 de km. Pe ultima linie dreaptă, în faţa mea, la circa 60 de m, tropăie de rupe o fată, şi ea devine următoare victimă care îmi motivează goana …mă face pe mine o femeie măh…(m-au „făcut” o grămadă, evident, dar aveam nevoie de orice cârlig cu care să mai scot ceva energie și viteză).

Trec, în sfârşit, linia de sosire şi mi se pare incredibil că pe cronometru scrie 1h 38 min şi ceva mărunţiş! E mult sub ce anticipasem eu, e de bine, probabil lipsa de experienţă pe asfalt mă făcuse să mă subevaluez binişor. Îmi tremură picioarele şi nu ştiu dacă e doar de la efort ori şi de la frigul pe care încep să îl simt. După câteva ture prin mulţime regăsesc ”echipa” de suport zgribulită, mov si drăguță, dar şi pe Lucică, cu gura până la urechi, foarte mulţumit de cum s-a descurcat…pe când Puiu resimte deja efectele cursei.

Mai băgăm câteva poze tremurate şi apoi o tăiem spre căldurică şi un duş cald, după care revenim la fix cât să vedem festivitatea de premiere la maraton, în care scena s-a umplut, evident, de sportivi ciocolatii, uscaţi şi uşori ca fulgul. Dacă ar fi cunoscut personajul, cu siguranţă că şi africanii ar fi zis „un fleac…i-am ciuruit!!”. Bravo lor, deşi mama natura le-a creat ditamai avantajul…

Am avut locul 99 din 765, la general, la semimaraton, si locul 21 din 144 pe categoria mea de vârstă. Evident că nu am rupt norii, dar sunt foarte bucuros şi mândru pentru experienţa bucureşteană pe asfalt, cu atât mai mult cu cât am depăşit o grămadă de alergători din Ro Club Maraton, ceea ce m-a zgândărit plăcut la orgoliu, de ce să nu recunosc…

În final, câteva comparaţii, din ce am văzut eu, între maratonul montan şi cel de asfalt. Lucrurile îmi par mult diferite:

- pe munte, logistica de pregătit cere mai multă atenţie – fiindcă nu sunt dintre cei buni, îmi ia mai mult de 6 ore în pădure, iar instinctul meu de „supravieţuire” nu mă lasă să plec golaş: am mereu un rucsăcel cu o haină de vânt / ploaie, lucruri de frig, batoane şi geluri energizante, inclusiv briceag si ceva de aprins foc, pentru că nu se ştie niciodată… Pe asfalt, când mă gândesc la cele două sau patru ore, mă umflă râsul, iar dacă şi vremea e bună, nu mă obosesc să iau nimic în plus

- efortul de pe munte e unul mare, complex, în care foloseşti nu doar toţi muşchii de la picioare, ci chiar tot corpul, care participă la urcuşurile grele şi la coborârile periculoase. Partea bună e că ai timp să îţi tragi sufletul, paradoxal, fix pe urcările mai grele, şi nu ai viteza de deplasare de pe asfalt. La munte, genunchii suferă din greu la coborâri iar gleznele sunt în pericol la fiecare pas să cadă pradă luxaţiilor, pentru că terenul e accidentat, instabil, parşiv. Dincoace, pe asfalt, efortul e unul constant susţinut pe partea aerobă şi pe muşchii gambelor. Genunchii suferă pentru că se macină constant în contact cu suprafaţa dură, iar buba e că ritmul de dat din picioare e unul mult mai rapid, ceea ce devine epuizant

- mental, muntele solicită mult mai intens – de la a nu-ţi fi urât singur în pădure pe anumite pasaje din traseu, până la a nu te demoraliza în faţa unui urcuş de 500-700 de metri sau mai mult, mai ales când vine pe finalul cursei (prietenii Dianei ştiu despre ce vorbesc). Efortul de voinţă, iarăşi, e imens, trebuie să te setezi pentru termen lung şi să fii pregătit de orice, inclusiv de schimbări serioase de vreme. În schimb muntele te şi răsplăteşte prin aer, prin peisaj, prin spectacolul de lumină şi sunete, te energizează permanent, încât uneori uiţi şi de dureri. Asfaltul e monoton, te hipnotizează prin ritmicitatea şi constanţa paşilor, te toacă mărunt, te face să intri în transă sau să te plictiseşti groaznic. Peisajul e aşa cum e, depinde de oraş şi de zonă, în schimb contactul des cu spectatorii te umple de energie, te motivează, scoate ce e mai bun din tine. Efortul într-o probă de semimaraton în oraș trebuie să fie exploziv, trebuie să dai totul şi rapid, cu doar o mică dozare, dar departe de planificarea de pe munte

- încălţămintea de munte trebuie să fie cu talpă agresivă, aderentă, să îţi ţină glezna pe drum şi să îţi corecteze şovăielile, pentru a nu te luxa; nu e atât de mare nevoie de caracteristicile de sprint sau de amortizare, dar nici nu trebuie să fie total lipsită de ele. Asfaltul necesită altfel de tălpi, cu amortizare şi tehnologii de absorbţie a şocului, altfel înseamnă moarte pentru genunchi

Una peste alta, ambele sunt provocări deosebite, încercări pentru corp şi pentru minte, mai ales pentru minte, care e singura capabilă să preia mai departe din locul în care corpul ajunge la limitele normale. Dacă ar fi să aleg, iau clar şi fără să clipesc muntele, pentru că el căleşte altfel spiritul şi bucură ochiul prin tot ce are mai frumos. Şi nu mă pot abţine să nu mă bucur când văd că şi la noi prinde din ce în ce mai mulţi oameni în mrejele sale. Îi deplâng pe cei ce nu înțeleg din maratonul bucureștean, sau de oriunde, decât un prilej de nervi produși de închiderea temporară a traficului (tocmai atunci vroiau musai să meargă pe acolo cu mașina) și îi invit la un mic moment de reflecție, cu motorul oprit, pentru a încerca să treacă de condiția comodă de orășean ignorant și sedentar. Eventual să vină și să se uite, mai întâi…au fost zone, pe traseu, de o dezolantă goliciune, pur și simplu demotivantă, de parcă alergam într-un oraș pustiit; sunt sigur că efortul sincer, ”fără furăciune”, cum scria cineva, al celor care aleg calea ne-comodă, va mișca ceva și în inimile lor…

Iar dacă alergând şi scriind despre asta voi face un singur om să se apuce, la rândul său, de mişcare şi de evadat în natură, ar fi pentru mine o bucurie egală cu aceea simţită când mai trec o linie de sosire!

Creasta Făgăraşului în două zile – în echipă, totul e posibil!

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 4 comments

- Hai, mai băgăm? – Îhîm!!…vine răspunsul cam chinuit şi şuierat al lu’ Lucică. Ne punem în mişcare ca un roata batantă a unui vapor cu aburi, întâi încet – încet, apoi din ce în ce mai repede, până ajungem la alergătura de croazieră. Gâtul se umple de praful alb, respiraţia începe să şuiere, sub bandajele de leucoplast de pe degetele de la picioare lichidul începe să fiarbă din nou…Alergăm şovăielnic pe un drum forestier alb, înconjurat din toate părţile de negrul pădurii, aproape neschimbat în contur, ca într-un joc de raliu prost făcut, în care îţi conduci maşina mereu prin acelaşi peisaj; trecem printre mormane de pietriş şi alte materiale de construcţii, care capătă forme stranii sub lumina tremurată a frontalei, iar de pe margine râul Sebeş bolboroseşte şi şuieră în tot felul de sunete. Deasupra, numai ridicând capul aproape vertical, vedem o bandă îngustă de cer plin de stele, care mai toarnă un strop de răcoare în picioarele noastre, trecute parcă de mult de orice limite…E aproape ora 22.00 şi nu suntem nişte mici snobi care-şi fac joggingul în pădurea de brazi, ci alergăm pur şi simplu pentru a scurta timpul de supliciu. Suntem pe drum de circa 100 de km presăraţi cu piscuri, stânci şi abrupturi făgărăşene, şi se împlinesc aproape 42 de ore când dl Nicolaescu, gazda noastră extraordinară din Turnu Roşu, ne-a debarcat lângă Mănăstire, la 4.20 dimineaţa, de unde ne-am luat mersul într-o mică aventură nebună: traversarea crestei munţilor Făgăraş în două zile…

Suntem la un final pe care îl crezusem uşor şi firesc, în măsura în care putea fi după tot acest efort, dar care părea să se transforme în cireaşa amară de pe tort: „echipa de recuperare”, în speţă socrul mic, Ionică – cum ii zice olteanu’, ratase întâlnirea cu noi, din cauza unor hărţi incomplete şi prost făcute, iar acum ne vedeam confruntaţi cu perspectiva foarte enervantă de a mai face încă 15 km pe jos până în satul Sebeş, unde plănuiam să dormim la prima gospodărie întâlnită în cale…Mergem greu, dar cât de cât în forţă, conştienţi că, la oboseala noastră, 15 km înseamnă mai mult de 3 ore interminabile; alternăm cu perioade de alergare, în care devenim nişte automate (halal hobby)!

…- Mai stai… ia…i’auzi!! – E apa băh…fugi d’aici (de parcă nu asta făceam)..sau o fi stomacu’ meu ghiorăind de foame!… îi retez destul de brutal speranţele olteanului, dar şi la mine, într-un cotlon de minte, se aprinde o mică luminiţă. Zgomotul se repetă, de data asta nu mai e iluzie ci e chiar salvarea noastră: Ionică coboară val-vârtej din vârful muntelui, unde ne aşteptase cuminte şi degeaba, trăgând de zor la claxoane. Ne îmbarcăm cu chiote şi îmi dau seama că chiar se termină, într-un sfârşit…Cad într-un fel de transă, din care răzbate rar şi difuz sporovăitul plin încă de adrenalină al socrului mic, pentru care orbecăitul în noapte pe Valea Sebeşului fusese o adevărată aventură. În circa 30 de minute sunt deja duşat, iar viaţa se vede muuult mai roz după un pahar de ţuică stins cu bere, şi apoi două feluri zdravene de mâncare. Nu ne povestim prea multe, dar eu şi Lucică ne înţelegem din priviri şi din cuvinte puţine: ochii ne strălucesc de bucurie pentru ce am făcut – o realizare ce părea nu demult imposibilă pentru oricare dintre noi.

De ce am făcut-o? În primul rând pentru că au fost şi alţii înainte, care au deschis drumul şi au fost sursă nepreţuită de informaţie şi inspiraţie. Pentru asta, Alin şi Geanina Tănase, împreună cu blogul lor, merită toate mulţumirile şi un jos cu pălăria din tot sufletul: am avut la noi extrase tipărite din povestea lor, şi am avut în ei un concurent nevăzut, mai bun, de care am încercat să ne apropiem cât mai mult.

Apoi pentru că spiritul nostru de luptători a „mirosit” o mare bătălie care se putea da, însoţită de o grămadă de „glorie”: să traversezi creasta Făgăraşului în mai puţin de două zile nu este lucru uşor, părerea mea, iar dacă nu mă credeţi, încercaţi. E la liber totul!! Pentru mine, Munţii Făgăraş au exercitat mereu o fascinaţie deosebită, o mare atracţie şi un respect însoţit adesea de teamă, mai ales când mă gândeam la bucăţi de traseu precum Custura Sărăţii, Strunga Dracului sau „La Trei Paşi de Moarte”, porţiunea sugestiv numită de la poalele Arpaşului Mic. Prima întâlnire cu Făgăraşii, acum mulţi ani, a însemnat multe zile de tras din greu, cu cort şi o grămadă de bagaj, cu viscol la Călţun pe final de vară şi o retragere deloc glorioasă, prin Podragu, ud fleaşcă şi cu ambii genunchi piftie, bine strânşi în feşe elastice. Alte ture au fost ceva mai reuşite, dar însoţite mereu de intrări foarte lungi şi grele, de hămălit cu cort şi mâncare multă, de inimă strânsă pe diverse porţiuni. Nu concepusem niciodată să „faci” Făgăraşul cap-coadă în mai puţin de 5 zile grele, sau fără cort…şi, de o vreme, nu mai eram dispus la astfel de „sclavageli” montane…

Între timp, începătorul care eram atunci a mai făcut câteva ture bunicele, şi două transformări importante s-au produs: aia mai mică – picioarele, inima şi plămânii, care par să fie în formă anul acesta. Şi fără ele nu merge, pur şi simplu. Şi transformarea aia majoră: experienţa a adus mai multă linişte şi încredere, voinţa s-a călit, toleranţa la durere a crescut, capacitatea de mobilizare de asemenea. Toate sunt în mare parte rodul curselor de anduranţă din ultima vreme, dar o contribuţie foarte consistentă au avut-o experienţele din şcoala de supravieţuire a lui Flo. Mai ales căţăratul pe pereţi (aşa de începător cum sunt) şi mersul la altitudine au pus ditamai cărămizile la bază.

Toate s-au legat, la fel şi la Lucică, până la punctul în care să ne stabilim un obiectiv ca „Făgăraşul în două zile” nu a mai părut o utopie şi nici o nebunie sortită din prima eşecului. Nu pot să spun că mintea face totul, dar există o limită dincolo de care, fără o concentrare clară pe obiectiv, fără un discurs pozitiv în care să crezi cu adevărat, e imposibil să reuşeşti. Mintea lucrează aducând la suprafaţă resurse nebănuite, schimbând felul de a gândi lucrurile şi perspectivele.

Pe de altă parte, lumea, abordarea şi echipamentul de mers pe munte se schimbă: acum 2-3 ani, dacă aş fi văzut pe cineva pe creasta Făgăraşilor în altceva decât bocanci, mai ales in „adidaşi” cum am fost noi (de fapt pantofi de trekking foarte profi şi valoroşi) aş fi râs de el şi l-aş fi sfătuit foarte doct să se încalţe cu ceva potrivit muntelui. Iarăşi, fără sac de dormit, fără rucsac mare şi mâncare suficientă, mi-era imposibil, până de curând, să imaginez parcurgerea crestei celor mai mari munţi din ţară. Acum am mers pe principiul uşor şi rapid, tratând parcurgerea crestei ca pe o probă de maraton mai lungă: pantofi de trail running, rucsăcel mic, schimburi de haine minime, dar protecţie de vânt, soare şi ploaie la purtător, mâncare extrem de puţină, geluri şi prafuri energizante, apă din belşug în schimb, beţe de trekking, medicamente de bază, folie de supravieţuire şi un mic izopren (chiar şi în condiţiile unei prognoze aproape perfecte, nu puteam fi atât de tembeli încât să plecăm în mijlocul unor munţi imenşi ca întindere fără să avem o varianta de scăpare în caz de nasolire a vremii).

În rest, multă-multă determinare, încredere în noi înşine, adrenalină cât încape, produsă de competiţia nevăzută cu cei care reuşiseră deja, dar si de plăcerea pură a parcurgerii unui traseu extraordinar; apoi disponibilitate, deja călită şi probată, de a îndura disconfort şi durere, „prietenii” nedespărţiţi ai alergătorului de cursă lungă.

Făgăraşii mi s-au părut încă şi mai frumoşi din mersul rapid în care i-am văzut, mai ales că nu parcursesem jumătate din creastă, pe ideea că era partea „neinteresantă”. A fost o vreme când, auzind la alţii că îşi propun să parcurgă asemenea masiv în 2-3 zile, mi se părea o blasfemie şi o supraevaluare mândră a forţelor. Nu mai văd aşa lucrurile, dar pentru asta am parcurs câteva etape. Deşi pare uşor din ce scriu, vreau musai să o spun cu litere bolduite:

- dacă nu ai mai fost în Făgăraş, fă-ţi timp şi mergi în ritm liniştit, petrece multe zile, simte-i spiritul, înţelege-i măreţia, nu dispreţui şi nu subestima. Echipează-te bine, ia bocanci şi fii pregătit şi de vreme rea. Timpul îţi va da răgaz să guşi pe îndelete frumuseţea unui munte unic

- dacă ştii bine Făgăraşul şi ai mai fost pe acolo, poţi să te gândeşti la o tură in viteza, bine planificată, cu obiective echilibrate, în care abandonul şi retragerea să fie mereu o opţiune sănătoasă la cap. În aceste condiţii îţi poţi permite să călătoreşti „uşor”, dar în nici un caz cu echipament de proastă calitate, pentru că totul are un preţ acolo, şi dacă tai dintr-o parte, vei pune în cealaltă, cu siguranţă

- nu te lua după scriituri ca aceasta: să parcurgi creasta integral în două zile e un lucru mult mai greu decât să scrii despre asta: se ajunge aici cu antrenament fizic şi mental, cu experienţă şi planificare atentă

- poate cel mai important: nu încerca acest lucru de unul singur, pentru că pericolele sunt infinit mai multe iar greutatea creşte exponenţial. Echipa de 2 e cea mai rapidă, cea de 3, probabil, cea mai sigură. În doi te mobilizezi, conduci pe rând ritmul, spui o glumă, tolerezi altfel durerea şi te temi mai puţin de orice, inclusiv de singurătate. Fără Lucică nu aş fi reuşit, şi nici nu îi vedeam sensul unei astfel de încercări, mai ales că el a fost iniţiatorul ideii. Strângerea de mână de pe final, pe Vârful Comisul, a fost ceva unic, nepreţuit, greu de înţeles altfel…

Uh, în final, ce pot zice: am „făcut” creasta Făgăraşilor în mai puţin de două zile şi am fost încântat, m-am simţit „adevărat”şi deosebit, dar toate acestea numai după ce m-am simţit epuizat, stors, obosit şi mizerabil (Lucică ar adăuga şi un „neputincios”, şi au fost momente când l-am înţeles perfect).

Într-un episod următor voi pune povestea, cu date şi informaţii ce pot fi utile celor care vor vrea să repete isprava, sau pur şi simplu vor să călătorească in Masivul Făgăraş (dar şi cu isprăvi mai altfel, haioase, pentru că aşa suntem noi).