Pătura de zăpadă și proprietățile ce stau la baza formării unei avalanșe

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Continuăm ABC-ul avalanșelor. Vom discuta în acest episod despre materia primă a unei avalanșe – zăpada. O să vedem că, departe de a fi o masă inertă, zăpada este o ființă aflată într-o continuă transformare și comunicare cu mediul, iar despre transformările suferite și despre condițiile care duc la ele este foarte bine să știm, pentru a înțelege mai bine spre ce mediu ne avântăm.

Pătura de zăpadă se formează prin acumularea straturilor succesive provenite în urma ninsorilor; ele descriu ”istoricul” schimbărilor de vreme întâmplate de-a lungul timpului, dar, la rândul lor, sunt supuse unor schimbări permanente sub influența factorilor naturali: vântul, temperatura, umiditatea (ploile). Straturile de zăpadă și legăturile dintre ele reprezintă un factor cheie în formarea avalanșelor: când coeziunea dintre straturi este mică, cel de deasupra poate aluneca pe cel de dedesubt, iar acesta este, în esență, fenomenul avalanșelor.

Cunoscătorii de engleză au aici mai multe detalii.

Din momentul în care un strat de zăpadă se așează (pe sol sau pe stratul existent deja), începe un proces de transformare continuă care durează până acel strat se topește.

Cel mai des întâlnit proces de transformare (şi cel benefic) este acela în care cristalele de gheață capătă forme care întăresc legătura dintre ele, sub forma unor lanţuri; toate acestea conduc spre o stabilizare a stratului de zăpadă. Specialiştii numesc acest gen de transformare într-un mod exotic: equilibrium metamorphism (schimbare într-o stare de echilibru). Metamorfoza spre starea de echilibru este un proces rapid în jurul punctului de îngheţ (0 grade Celsius), încetineşte dacă este ger şi aproape se oprește total cam pe la – 40°C.

Al doilea tip de transformare, de data acesta unul păgubos, este aşa numitul kinetic growth metamorphism (să îi spunem transformare in direcţia creşterii potenţialului de mişcare). Se întâmplă următoarele:

-          Din cauza schimbărilor rapide de temperatură (devine mai ridicată), apa trece sub formă de vapori dintr-o zonă a păturii de zăpadă în alta, adică difuzează;

-          Evident că îngheaţă din nou, însă sub forma unor cristale diferite de cele iniţiale, ale zăpezii, având legături foarte slabe între ele, ceea ce face ca stratul respectiv să aibă forma unor cristale de zăpadă. Cel mai des acest fenomen se întâmplă pe la începutul iernii, dar asta nu e o regulă.

Acest gen de transformare în stratul de zăpadă joacă un rol foarte important în formarea avalanşei: el slăbeşte legăturile în interiorul stratului şi dintre straturi, ceea ce creşte instabilitatea şi posibilitatea ca, la o încărcare suplimentară (un trekker sau schior etc.), avalanşa să „plece”. Pe măsură ce procesul de recristalizare avansează, zăpada nu doar că pierde din coeziunea internă, dar devine şi mai puţin elastică, adică scade posibilitatea ca presiunea suplimentară apărută să fie preluată de forţele elastice şi de deformare ale stratului; dimpotrivă, creşte probabilitatea să apară ruperi masive…

Zăpada şi Temperatura

Variaţiile de temperatură sunt principalele responsabile, alături de vânt, de schimbările şi transformările din pătura de zăpadă. Aceasta are câteva proprietăţi interesante, dintre care merită amintit că:

-          Este un foarte prost conductor al căldurii (mai slabă de 10 000 de ori decât cuprul, de exemplu)

-        În interiorul păturii de zăpadă este prezentă apa sub formă de vapori; aceştia sunt principalii agenţi responsabili de conducerea căldurii între straturi

Şi acum câteva lucruri deosebit de utile pentru cei care vor să înţeleagă ce e cu zăpada, pentru a deveni prieteni.

1. La contactul dintre zăpadă şi sol (care stochează căldură de-a lungul verii), de obicei temperatura este constant foarte aproape de punctul de topire, adică 0°C, mai ales daca stratul a fost unul gros, consistent (de aceea adăpostul din zăpadă poate fi un cort foarte călduros)
2. În schimb, la suprafaţa păturii de zăpadă, variaţiile de temperatură şi schimbul cu mediul sunt foarte mari. De departe, cel mai activ agent este vântul, dar ţin pasul aproape radiaţiile lungi şi scurte
3. Radiaţiile scurte, vizibile, ale soarelui, aduc căldură însemnată însă sunt respinse de zăpadă până la 90%. În schimb, se absorb foarte bine (dar se şi elimină uşor) radiaţiile lungi, infraroşii.
4. Foarte utile de ştiut sunt relaţiile dintre zăpadă şi caracteristicile cerului:

-          Pe cer senin, zăpada pierde căldură prin radiaţiile de unde lungi, proces influenţat de temperatura aerului, de umiditate şi de cantitatea de dioxit de carbon

-          Pe cer noros, zăpada se răceşte dacă norii au o temperatură mai scăzută; dimpotrivă, dacă norii sunt mai calzi, zăpada se încălzeşte, la rândul ei.

1. De obicei, efectele radiaţiilor asupra zăpezii se cumulează astfel:

-          Ziua zăpada se încălzeşte iar noaptea se răceşte

-          Uneori însă, la altitudini mai mari, are loc un fenomen ciudat, care e bine să fie cunoscut: pe cer senin, cantitatea de căldură pierdută de zăpadă prin radiaţiile de unde lungi este mi mare decât cea absorbită de la soare (care cade sub un unghi mic), astfel încât zăpada se răceşte chiar pe fond de cer însorit!

2. Cea mai rapidă încălzire a unei pături de zăpadă poate avea loc în timpul unei ploi: apa scursă prin toate straturile, poate încălzi până la 0°C întreaga pătură, în decurs de câteva ore.

Acum, că am descoperit mai multe dintre tainele materiei albe, să vorbim mai în cunoştinţă de cauză despre avalanşe.

read more

Zăpada şi avalanşele – mic manual de bun simţ

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Suntem în plin sezon, ne-a nins şi ne geruieşte de ne merg fulgii.

Ca şi pe mine, cred că şi pe tine, (măcar pe unii dintre voi), te mănâncă…Te mănâncă pe talpă să mergi pe munte; şi sper, ca şi pe mine, te frământă întrebarea Oare cât o fi de periculos? Dacă nu te preocupă întrebarea asta, ori eşti extrem de ignorant, ori eşti extrem de nebun, ori nu ai mai fost pe munte iarna, şi ai face bine să începi să te informezi; pentru că oricum ar fi, dacă vrei să pleci pe munte iarna şi habar nu ai cât e de mortal El în anotimpul acesta, eşti în mare pericol.

Pentru că avem o ţară în care „cultura mersului pe munte iarna” este ceva extrem de ezoteric, adică e cunoscută doar pentru câţiva iniţiaţi, mi-am propus cu forţele mele micuţe să mai aduc un pic de lumină în domeniu, cu atenţie mare la fenomenul avalanşelor. Nu sunt primul, cu siguranţă nici cel mai bun în domeniu, aşa că, dacă ştiţi şi pe alţii care au scris / spus lucruri de calitate pe tema zăpezii şi avalanşelor, vă rog să îi semnalaţi, aşa încât, omul care va vrea să meargă pe munte sus în timp de iarnă, să poată avea la îndemână câteva surse de încredere pentru a se informa.

Din ce ştiu eu până acum, avem cam o sursă de încredere, şi anume buletinul nivometeorologic, care se poate consulta aici: e o operă profesionistă, pe care cu mare probabilitate te poţi baza, însă buba lui este că acoperă doar două zone din munţii noştri – e adevărat, intens umblate, e vorba de Făgăraş şi Bucegi. Evident, chiar şi referitor la aceste zone, testele de avalanşă sunt făcute izolat, şi doar cu aproximaţie pot fi extinse la tot masivul sau, mai important, exact la zona în care te gândeşti să mergi tu.

Mai avem o sursă, dar care depinde de informaţiile date de alţii, mai mult sau mai puţin profesionişti: este un blog numit Avalanşe în Carpaţi, o iniţiativă lăudabilă şi cu o grămadă de informaţie utilă, dar cu postări extrem de rare, pentru ca sunt puțini cei care vor sau au cu ce să contribuie.

Majoritatea surselor bune sunt în limba engleză; iată doar câteva:

- http://www.fsavalanche.org/encyclopedia/index.htm – un excelent glosar de termeni, cu poze foarte sugestive

- http://www.meted.ucar.edu/afwa/avalanche/index.htm – un site interesant, educativ in domeniul meteorologiei

- http://www.avalanche.ca/cac/training/online-course – un excelent training de avalanșă online, realizat de Canadian Avalanche Centre

Cu toate sursele de informaţie disponibile, pe fondul unei ţări cu lipsă sistem de monitorizare risc de avalanşă bine coordonat, cel mai bine e să ştii să înţelegi singur pericolul potenţial la care te expui pe o anumită porţiune de traseu în funcţie de configuraţia lui şi de modul în care a fost vremea în ultimele zile; numai așa poți să iei cu probabilitatea cea mai mare decizia cea mai bună. Atenţie, frumuseţea muntelui iarna implică şi faptul că nu poţi evita niciodată complet riscul, de aceea e bine să fii mereu precaut şi atent.

Înainte să prezint orice altceva, ar fi bine să vorbim aceeaşi limbă, deci o să încep cu câţiva termeni din lumea avalanşelor de zăpadă. Pentru că majoritatea surselor de informație bune sunt în limba engleză, voi încerca să dau și termenii originali, cu speranța că nu voi deveni prea obositor

Avalanşele au loc, în mod normal, din timp în timp cam prin acelaşi loc, numit calea avalanşei (avalanche path) – o suprafaţă înclinată, un versant de munte etc. unde s-a adunat zăpada. Zona de rupere (release sau starting zone), sau de declanşare, este zona aflată în vârful pantei, de unde avalanşa porneşte, de obicei. Culoarul (track) propriu zis este partea de mijloc unde are loc o accelerare (masa de zăpadă prinde viteză), iar la capătul lui este zona de depozitare (deposition zone), mai puţin înclinată, unde avalanşa încetineşte şi depune toată masa de zăpadă adunată pe drum.

Devine evidentă Regula nr 1. Pentru a te feri de avalanşă: stai departe de zona de rupere!!

Avalanşele pot fi foarte mici, de câţiva metri, fără pericol deosebit, sau foarte mari, de milioane de tone de materie care pot devasta un versant întreg sau pot îngropa o aşezare omenească; ele pot fi de suprafaţă, când antrenează doar un strat superficial de zăpadă, sau de adâncime, când pot implica întregul strat de zăpadă, până la pământ.

Sunt mai multe tipuri de avalanşe, dar cele mai des menţionate sunt:

1. Avalanşa de zăpadă proaspătă (loose snow avalanche): se declanșează de la un anumit punct, pe un strat de zăpadă proaspătă, care nu a apucat să devină coezivă. Se propagă în jos dislocând succesiv cantități tot mai mari de zăpadă, devenind, de obicei, mai lată pe măsură ce coboară. Se comportă ca nisipul uscat.
2. Avalanșă de placă (slab avalanche). Se declanșează pe o zonă de rupere mare, în condițiile existenței unui strat compact, coeziv, care însă nu este legat suficient de puternic de un alt strat, aflat dedesubt. Între ele se află ceea ce se numește, de obicei, o linie de fractură.
3. Avalanșa apoasă (wet avalanche). Antrenează cantități mai mari de apă aflate în și între straturile de zăpadă. De obicei se mișcă mai lent și urmează conturul terenului pe care se deplasează. Antrenează cantități mari de stânci, pământ sau alte materiale. Uneori o avalanșă pornită din zăpadă uscată, dar care călătorește mult și repede, datorită frecării poate deveni apoasă, pentru ca, apoi, să înghețe atunci când se depozitează, ceea ce o face extrem de periculoasă.
4. Avalanșă pudră sau praf (powder avalanche). Constă din particule mici de zăpadă foarte fină, care se mișcă rapid, uneori formând un nor care o precede cu viteză foarte mare, și poate provoca pagube însemnate. Foarte periculoasă pentru om, deoarece cristalele de zăpadă fină pot pătrunde în plămâni blocând respirația.
5. Avalanșa de gheață. Are loc mai ales în munții care conțin ghețari, atunci când se rup bucăți din acestea, dar adesea, vântul puternic, combinat cu soare și apoi cu îngheț, pot forma plăci de gheață care sunt antrenate în avalanșă. Deosebit de periculoasă, rupe și sfârtecă tot ce iese în cale.
6. Avalanșa de cornișă. Are loc atunci când cornișele formate pe marginea crestelor se rup și o iau la vale. Cornișele sunt un fenomen foarte înșelător pentru că, în lipsa unor cunoștințe temeinice ale configurației crestei pe timp de vară, este extrem de dificil să îți dai seama unde se termină pământul și unde te afli suspendat pe puntea de zăpadă construită de vânt.

Buuuun, acum înarmați cu cele câteva cunoștințe, să mergem mai departe în descifrarea mecanismelor care duc la formarea avalanșelor.

Courmayeur Champex Chamonix – numai pentru cunoscători

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, maratoane, Munti | 2 comments

Pornit iarăşi din mintea neobosită a olteanului, un vis frumos pare pe cale să se împlinească: ne-am înscris şi am fost acceptaţi să participăm la una dintre cele mai celebre curse de ultramaraton montan din lume: Courmayeur – Champex – Chamonix, sau CCC® cum zic cei din branşă.
Este o cursă pornită ca o soră mai mică a mult mai celebrei Ultra Trail du Mont Blanc (UTMB®), dar devenită, încet încet, o încercare de sine stătătoare serioasă şi foarte dorită de atleţii din lumea întreagă. Câteva date merită amintite: 98 de km lungime, cu o diferenţă totală de altitudine de 5500 m, ceea ce organizatorii consideră că se poate realiza într-un timp maxim de 26 de ore. Şi se pare că se poate: timpul ultimului învingător…circa 11h 40 de minute. Horror, supraomenesc, greu de imaginat! Alte date interesante: se trece prin două puncte de înălţime măricică: unul ceva mai mare decât Negoiul nostru – Grand col Ferret (2537m), altul mai sus decât tot ce avem noi prin ţară: Tête de la Tronche (2584m).

Cursa este un spectacol total, începând de la mediatizarea extraordinară din jurul ei, continuând cu participarea unor atleţi incredibili, şi, fără a fi pe ultimul loc, prin peisajul absolut încântător în care se desfăşoară (cum unde, împrejurimile Mont Blanc, desigur…); toate astea deja ne fac să tremurăm de emoţie cu 8 luni înainte de startul propriu-zis; mda, mai e mult tare până departe…
Ce ne-a făcut să fim „eligibili”? Pai mă gândesc că vocea şi talentul nostru, adică cele câteva curse de anul trecut, culminând cu Maraton 7500 din Bucegi (care o şi întrece pe surata CCC prin dificultate). La genul acesta de competiţie, unde participarea din 2012, de exemplu, va fi de 1800 de persoane, înscrierea este un proces complex si riguros, care, iată, începe cu circa 9 luni înainte: numai cei ce dovedesc că au o valoare minimă rezonabilă sunt admişi. Si deci suntem acolo, yuhuuuuuuu…
Partea şi mai frumoasă este că anul acesta, în jurul fenomenului Ultra Trail du Mont Blanc vor fi, alături de noi, încă patru alergători din România, fiecare, la curse diferite.

La UTMB (cursa pentru „adevăraţi”) sunt Silviu Bălan şi Zsolt Kovacs. Printre cunoscători, băieţii nu mai au nevoie de prezentare: Silviu e un montaniard completcare face tot felul de nebuneli în cele mai dificile condiţii, iar lui Zsolt i se atribuie cea mai rapidă traversare a crestei principale a Făgăraşilor, de la Vest la Est: circa 15 ore  (aceeaşi cursă a fost făcută de mine şi de Lucică în vreo 42 de ore, cu tot cu somn, deci cred că înţelegeţi cu cine avem de-a face).
Pe ceilalţi doi băieţi de la cursa TDS (o chestie de numai vreo 110 km) nu îi cunosc, dar bănuiesc că sunt zdraveni al naibii. Una peste alta, compania va fi selectă, iar cele două obiective ale noastre (1. să terminăm, 2. să nu fim ultimii), capătă cu totul alte dimensiuni în acest context. Evident, după cum ne încurajăm adesea, avem ocazia să ne facem de baftă la scară internaţională, dar promitem să nu fim chiar cei mai terminaţi din curtea şcolii. Deja avem o ţară de reprezentat, trebuie să fim mai serioşi, ce naibii!!
Una peste alta, vorba lui Lucică, greul de-abia acum începe: va fi de tras mai serios la antrenamente şi de dus o viaţă mai organizată în afara lor. Am sărbătorit deja vestea cea bună cu o cursă scurtă, de 12 km, în pădurea Băneasa, pe prima zăpadă din iarna aceasta din Bucureşti, şi a fost absolut superb, si de-a dreptul dificil de înaintat prin stratul apos care s-a aşternut.
Aştept cu mare interes revederea cu Chamonix-ul, locul unde ziceam că mi-ar plăcea să trăiesc; am auzit că pur şi simplu dă în clocot cu prilejul evenimentelor. Şi geme de lume bună, de echipamente scumpe, de cafenele chic şi pline de musculoşi sau de extremi, şi priveşte mereu îndrăzneţ spre trufaşul Mont Blanc, trimiţând hoarde întregi de invadatori, cu complicitatea lui, desigur!!

Creasta Făgăraşului în două zile – în echipă, totul e posibil!

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 4 comments

- Hai, mai băgăm? – Îhîm!!…vine răspunsul cam chinuit şi şuierat al lu’ Lucică. Ne punem în mişcare ca un roata batantă a unui vapor cu aburi, întâi încet – încet, apoi din ce în ce mai repede, până ajungem la alergătura de croazieră. Gâtul se umple de praful alb, respiraţia începe să şuiere, sub bandajele de leucoplast de pe degetele de la picioare lichidul începe să fiarbă din nou…Alergăm şovăielnic pe un drum forestier alb, înconjurat din toate părţile de negrul pădurii, aproape neschimbat în contur, ca într-un joc de raliu prost făcut, în care îţi conduci maşina mereu prin acelaşi peisaj; trecem printre mormane de pietriş şi alte materiale de construcţii, care capătă forme stranii sub lumina tremurată a frontalei, iar de pe margine râul Sebeş bolboroseşte şi şuieră în tot felul de sunete. Deasupra, numai ridicând capul aproape vertical, vedem o bandă îngustă de cer plin de stele, care mai toarnă un strop de răcoare în picioarele noastre, trecute parcă de mult de orice limite…E aproape ora 22.00 şi nu suntem nişte mici snobi care-şi fac joggingul în pădurea de brazi, ci alergăm pur şi simplu pentru a scurta timpul de supliciu. Suntem pe drum de circa 100 de km presăraţi cu piscuri, stânci şi abrupturi făgărăşene, şi se împlinesc aproape 42 de ore când dl Nicolaescu, gazda noastră extraordinară din Turnu Roşu, ne-a debarcat lângă Mănăstire, la 4.20 dimineaţa, de unde ne-am luat mersul într-o mică aventură nebună: traversarea crestei munţilor Făgăraş în două zile…

Suntem la un final pe care îl crezusem uşor şi firesc, în măsura în care putea fi după tot acest efort, dar care părea să se transforme în cireaşa amară de pe tort: „echipa de recuperare”, în speţă socrul mic, Ionică – cum ii zice olteanu’, ratase întâlnirea cu noi, din cauza unor hărţi incomplete şi prost făcute, iar acum ne vedeam confruntaţi cu perspectiva foarte enervantă de a mai face încă 15 km pe jos până în satul Sebeş, unde plănuiam să dormim la prima gospodărie întâlnită în cale…Mergem greu, dar cât de cât în forţă, conştienţi că, la oboseala noastră, 15 km înseamnă mai mult de 3 ore interminabile; alternăm cu perioade de alergare, în care devenim nişte automate (halal hobby)!

…- Mai stai… ia…i’auzi!! – E apa băh…fugi d’aici (de parcă nu asta făceam)..sau o fi stomacu’ meu ghiorăind de foame!… îi retez destul de brutal speranţele olteanului, dar şi la mine, într-un cotlon de minte, se aprinde o mică luminiţă. Zgomotul se repetă, de data asta nu mai e iluzie ci e chiar salvarea noastră: Ionică coboară val-vârtej din vârful muntelui, unde ne aşteptase cuminte şi degeaba, trăgând de zor la claxoane. Ne îmbarcăm cu chiote şi îmi dau seama că chiar se termină, într-un sfârşit…Cad într-un fel de transă, din care răzbate rar şi difuz sporovăitul plin încă de adrenalină al socrului mic, pentru care orbecăitul în noapte pe Valea Sebeşului fusese o adevărată aventură. În circa 30 de minute sunt deja duşat, iar viaţa se vede muuult mai roz după un pahar de ţuică stins cu bere, şi apoi două feluri zdravene de mâncare. Nu ne povestim prea multe, dar eu şi Lucică ne înţelegem din priviri şi din cuvinte puţine: ochii ne strălucesc de bucurie pentru ce am făcut – o realizare ce părea nu demult imposibilă pentru oricare dintre noi.

De ce am făcut-o? În primul rând pentru că au fost şi alţii înainte, care au deschis drumul şi au fost sursă nepreţuită de informaţie şi inspiraţie. Pentru asta, Alin şi Geanina Tănase, împreună cu blogul lor, merită toate mulţumirile şi un jos cu pălăria din tot sufletul: am avut la noi extrase tipărite din povestea lor, şi am avut în ei un concurent nevăzut, mai bun, de care am încercat să ne apropiem cât mai mult.

Apoi pentru că spiritul nostru de luptători a „mirosit” o mare bătălie care se putea da, însoţită de o grămadă de „glorie”: să traversezi creasta Făgăraşului în mai puţin de două zile nu este lucru uşor, părerea mea, iar dacă nu mă credeţi, încercaţi. E la liber totul!! Pentru mine, Munţii Făgăraş au exercitat mereu o fascinaţie deosebită, o mare atracţie şi un respect însoţit adesea de teamă, mai ales când mă gândeam la bucăţi de traseu precum Custura Sărăţii, Strunga Dracului sau „La Trei Paşi de Moarte”, porţiunea sugestiv numită de la poalele Arpaşului Mic. Prima întâlnire cu Făgăraşii, acum mulţi ani, a însemnat multe zile de tras din greu, cu cort şi o grămadă de bagaj, cu viscol la Călţun pe final de vară şi o retragere deloc glorioasă, prin Podragu, ud fleaşcă şi cu ambii genunchi piftie, bine strânşi în feşe elastice. Alte ture au fost ceva mai reuşite, dar însoţite mereu de intrări foarte lungi şi grele, de hămălit cu cort şi mâncare multă, de inimă strânsă pe diverse porţiuni. Nu concepusem niciodată să „faci” Făgăraşul cap-coadă în mai puţin de 5 zile grele, sau fără cort…şi, de o vreme, nu mai eram dispus la astfel de „sclavageli” montane…

Între timp, începătorul care eram atunci a mai făcut câteva ture bunicele, şi două transformări importante s-au produs: aia mai mică – picioarele, inima şi plămânii, care par să fie în formă anul acesta. Şi fără ele nu merge, pur şi simplu. Şi transformarea aia majoră: experienţa a adus mai multă linişte şi încredere, voinţa s-a călit, toleranţa la durere a crescut, capacitatea de mobilizare de asemenea. Toate sunt în mare parte rodul curselor de anduranţă din ultima vreme, dar o contribuţie foarte consistentă au avut-o experienţele din şcoala de supravieţuire a lui Flo. Mai ales căţăratul pe pereţi (aşa de începător cum sunt) şi mersul la altitudine au pus ditamai cărămizile la bază.

Toate s-au legat, la fel şi la Lucică, până la punctul în care să ne stabilim un obiectiv ca „Făgăraşul în două zile” nu a mai părut o utopie şi nici o nebunie sortită din prima eşecului. Nu pot să spun că mintea face totul, dar există o limită dincolo de care, fără o concentrare clară pe obiectiv, fără un discurs pozitiv în care să crezi cu adevărat, e imposibil să reuşeşti. Mintea lucrează aducând la suprafaţă resurse nebănuite, schimbând felul de a gândi lucrurile şi perspectivele.

Pe de altă parte, lumea, abordarea şi echipamentul de mers pe munte se schimbă: acum 2-3 ani, dacă aş fi văzut pe cineva pe creasta Făgăraşilor în altceva decât bocanci, mai ales in „adidaşi” cum am fost noi (de fapt pantofi de trekking foarte profi şi valoroşi) aş fi râs de el şi l-aş fi sfătuit foarte doct să se încalţe cu ceva potrivit muntelui. Iarăşi, fără sac de dormit, fără rucsac mare şi mâncare suficientă, mi-era imposibil, până de curând, să imaginez parcurgerea crestei celor mai mari munţi din ţară. Acum am mers pe principiul uşor şi rapid, tratând parcurgerea crestei ca pe o probă de maraton mai lungă: pantofi de trail running, rucsăcel mic, schimburi de haine minime, dar protecţie de vânt, soare şi ploaie la purtător, mâncare extrem de puţină, geluri şi prafuri energizante, apă din belşug în schimb, beţe de trekking, medicamente de bază, folie de supravieţuire şi un mic izopren (chiar şi în condiţiile unei prognoze aproape perfecte, nu puteam fi atât de tembeli încât să plecăm în mijlocul unor munţi imenşi ca întindere fără să avem o varianta de scăpare în caz de nasolire a vremii).

În rest, multă-multă determinare, încredere în noi înşine, adrenalină cât încape, produsă de competiţia nevăzută cu cei care reuşiseră deja, dar si de plăcerea pură a parcurgerii unui traseu extraordinar; apoi disponibilitate, deja călită şi probată, de a îndura disconfort şi durere, „prietenii” nedespărţiţi ai alergătorului de cursă lungă.

Făgăraşii mi s-au părut încă şi mai frumoşi din mersul rapid în care i-am văzut, mai ales că nu parcursesem jumătate din creastă, pe ideea că era partea „neinteresantă”. A fost o vreme când, auzind la alţii că îşi propun să parcurgă asemenea masiv în 2-3 zile, mi se părea o blasfemie şi o supraevaluare mândră a forţelor. Nu mai văd aşa lucrurile, dar pentru asta am parcurs câteva etape. Deşi pare uşor din ce scriu, vreau musai să o spun cu litere bolduite:

- dacă nu ai mai fost în Făgăraş, fă-ţi timp şi mergi în ritm liniştit, petrece multe zile, simte-i spiritul, înţelege-i măreţia, nu dispreţui şi nu subestima. Echipează-te bine, ia bocanci şi fii pregătit şi de vreme rea. Timpul îţi va da răgaz să guşi pe îndelete frumuseţea unui munte unic

- dacă ştii bine Făgăraşul şi ai mai fost pe acolo, poţi să te gândeşti la o tură in viteza, bine planificată, cu obiective echilibrate, în care abandonul şi retragerea să fie mereu o opţiune sănătoasă la cap. În aceste condiţii îţi poţi permite să călătoreşti „uşor”, dar în nici un caz cu echipament de proastă calitate, pentru că totul are un preţ acolo, şi dacă tai dintr-o parte, vei pune în cealaltă, cu siguranţă

- nu te lua după scriituri ca aceasta: să parcurgi creasta integral în două zile e un lucru mult mai greu decât să scrii despre asta: se ajunge aici cu antrenament fizic şi mental, cu experienţă şi planificare atentă

- poate cel mai important: nu încerca acest lucru de unul singur, pentru că pericolele sunt infinit mai multe iar greutatea creşte exponenţial. Echipa de 2 e cea mai rapidă, cea de 3, probabil, cea mai sigură. În doi te mobilizezi, conduci pe rând ritmul, spui o glumă, tolerezi altfel durerea şi te temi mai puţin de orice, inclusiv de singurătate. Fără Lucică nu aş fi reuşit, şi nici nu îi vedeam sensul unei astfel de încercări, mai ales că el a fost iniţiatorul ideii. Strângerea de mână de pe final, pe Vârful Comisul, a fost ceva unic, nepreţuit, greu de înţeles altfel…

Uh, în final, ce pot zice: am „făcut” creasta Făgăraşilor în mai puţin de două zile şi am fost încântat, m-am simţit „adevărat”şi deosebit, dar toate acestea numai după ce m-am simţit epuizat, stors, obosit şi mizerabil (Lucică ar adăuga şi un „neputincios”, şi au fost momente când l-am înţeles perfect).

Într-un episod următor voi pune povestea, cu date şi informaţii ce pot fi utile celor care vor vrea să repete isprava, sau pur şi simplu vor să călătorească in Masivul Făgăraş (dar şi cu isprăvi mai altfel, haioase, pentru că aşa suntem noi).

Mont Blanc – Doamna Albă ne-a lăsat din prima. Chapeau et merci bien!

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 5 comments

Ufff…avansez lent pe urma îngustă cât o placă de surf, cocoțat în vârful unei creste extrem de aeriene, pe la vreo 4800 m, şi bătut nemilos de un vânt turbat; poteca începe să se mai lăţească şi îmi permite să salt capu’ din pământ şi să merg în sfârşit mai normal, părăsind poziţia adunată în jurul pioletului. Sunt permanent gata să mă agăţ în mâini, colţari şi piolet de peretele foarte abrupt de zăpadă îngheţată, ca mâţa pe perdea, dacă m-ar lua vântul (coarda care mă unește de ceilalţi doi face toţi banii, e ca o poliţă scumpă care te asigură bine, te linişteşte, dar nu trebuie să îţi permită să te arunci cu capul în zid).

Acum deja poteca e relativ sigură, iar panta dispare şi devine de-a dreptul plată…aham… mai e şaua asta şi pe urmă e vârful…încă 8-10 paşi şi apar şi ceilalţi, îngrămădiţi, roind in slow motion unul în jurul celuilalt, în măsura în care mersul la altitudine le permite să ţopăie, iar printre răpăitul de mitralieră pe care gluga de la hard-shell mi-l trage pe cap, încep să aud chiote şi chirăieli. Un colţ al creierului meu se trezeşte din transa mersului, instalată de circa 4 ore deja, mâna merge automat spre aparatul foto şi încep să filmez ceea ce …ooooh daaaa….par să fie ultimii paşi spre a atinge cu mâna un vis. Privind peste ecranul camerei și împrejur îmi dau seama că mai sus nu se putea şi mă bucur mândru în sinea mea că încă mai aveam resurse şi mă aşteptam ca vârful să fie încă departe. Dar era acolo, la 5 pași, Mont Blancul, Doamna cea Albă, eram pe acoperişul Europei (de Vest), la 4810 m, cu o vizibilitate incredibilă şi un peisaj de-ţi tăia respiraţia (sau să fi fost vântul nebun…sau altitudinea…).

De după spinarea lu’ Man apare Flo, cu gura până la urechi, care îi trage o îmbrăţişare lui George, apoi vin eu la rând, ultimul din șirul de 9; în timp ce ne strângem la piept, ca alpiniştii , reuşesc să îi bălmăjesc cu buzele îngheţate o mulţumire, dar una foarte clară şi sinceră în capul meu: dincolo de faptul că eu mi-am cărat fizicul până acolo sus, şi că m-am antrenat şi am crescut ca putere mentală mai ales, Flo (Adventure) pur şi simplu a făcut acest vis posibil, crezând (şi) în mine şi făcând tot ceea ce trebuie să facă un ghid-prieten acolo sus: să ne conducă, să ne dea încredere, să ia decizii (şi pare să fi luat unele chiar foarte fericite şi inspirate), să ne crească orgoliul şi puterea prin a ne lăuda, felicita şi a se mândri cu noi prin zonă. Deci Chapeau şi pentru Florin Vancea şi a lui şcoală de alpinism şi supravieţuire, căreia îi strigăm numele cu voioşie şi cu sârg sus pe Mont Blanc, să acoperim şuieratul vântului.

Am lacrimi în ochi, dar îngheaţă repede şi dispar luate de vânt; poze, pupături, tricolorul, Iunia ridica mâinile în semn de victorie ca la fotbal, zâmbete largi, dar strâmbe şi îngheţate, apoi gata, nu e timp de plajă p’acolo, dacă vrem să mai rămânem cu nasurile întregi.

Veselia se estompează încet-încet, iar în minte îşi face loc ideea serioasă că suntem abia la jumătatea drumului. Aşa că o luăm din loc pe propriile urme, călcând apăsat, şi mă minunez de urcuşul parcă interminabil de greu pe care l-am făcut, iar drumul de întoarcere mi se pare fără de sfârşit.

Mă comut pe modulul de maraton, picioarele se mişcă automat, dar concentrarea trebuie să fie mult mai mare, pentru că pasul greșit acolo sus nu e simplă luxație de gleznă, ci poate avea consecințe tragice. Ajung târziu înapoi la cort, la Tête Rousse, circa 3200 m, (sau ora 2 noaptea o insemna devreme, …depinde cum privesti…) când nebunii deja pleacă din tabăra de bază spre vârf; dorm greu, apăsat, cu sentimentul de om care şi-a făcut treaba, cu zâmbetul pe buze.

Mă trezesc pe un soare superb, şi mă uit din obişnuinţa ultimelor 3 zile tot înspre în sus, spre Bionassay şi Dôme du Goûter, şi am aceeaşi senzaţie de Doamne, pare incredibil de departe şi de sus, dar imediat apare pe fundal gândul somnoros încă de da.. dar am fost deja acolo, mai sus decât tot… şi vine un orgolios bineînţeles că am fost acolo sus… normal că am fost acolo….

Dau năvală pe camera foto şi mă uit cu nesaţ la poze, parcă pentru a căuta probe. Flo ne vorbeşte serios despre ce treabă dificilă am făcut, pe fond de altitudine şi vânt constant de 50-60 km/h, cu rafale la 75 – 85 km/h, însoțite parșiv de așchii de gheață care mușcau cu poftă din zonele feței neacoperite de cagulă; îmi place să îl aud spunând asta, parcă am nevoie să ştiu exact ce am făcut, pentru că mi se pare că a trecut extrem de repede totul. Coborâm înapoi în Les Houches, ne rehidratăm vârtos cu beri, apoi, pe drumul interminabil spre casă, mă abat, cu Iunia şi Tătărel, până sus pe Aiguille du Midi; mă bântuie clar răul de altitudine, mi se pare extrem de sus şi de sălbatic, şi ştiu că e cu aproape 1000 de m mai jos ca Mont Blancul, unde fusesem cu mai puţin de 35 de ore în urmă şi mă simţisem în plină formă, ceea ce iar înseamnă ceva de bine…Îi văd pe alpiniștii mai adevărați cățărând traseul pe Aiguille du Midi, pe niște pereți amețitori, cu mâinile goale și pe un vânt ce se transformă când și când în viscol…și îmi dau seama că, oricât de grozav ar fi fost ce am făcut noi, era încă departe în urma a ce fac ei…

Ajung, vai, înapoi în Bucureşti, după două zile de condus istovitoare, mi-e greu să vorbesc, să mă laud, pentru că ştiu foarte puţini oameni care să înţeleagă cu adevărat, şi nici nu simt foarte tare nevoia, doar mă dedulcesc cu ea în sinea mea, mocnit şi mândru; ne întâlnim tot între noi, ca tembelii, să avem cu cine vorbi, iar sentimentul de vreau înapoi (nu neapărat acolo sus, cât acolo printre munţii ăia frumoşi), e extrem de apăsător în prima săptămână. Ritmul chinuitor al vieţii bucureştene, de corporatist hămălit ce se târăşte zilnic prin RATB-ul plin de mirosuri dulcege, mai întâi mă enervează îngrozitor, şi mă face des să mă întreb la ce bun, apoi revolta îmi mai trece şi reintru în rutină; totuşi nevoia de reamintire colcăie în interiorul meu, şi deschid des pozele şi vorbesc cu cei care pricep câte ceva din fenomen…începând încet-încet să înţeleg adevăratul gust a ce am făcut, ca aroma unui vin bun ce se ridică de undeva din fundul gâtului…

A fost al naibii de …altfel, de frumos, greu şi îndrăzneţ până la urmă, deşi, sub influenţa normală a legilor memoriei, îmi amintesc numai părţile „victorioase” şi plăcute. A fost un ceva la care acum un an abia de ştiam cum să visez, şi îi şopteam numele cu sfială. Încă nu m-am trezit, încă nu am înţeles totul, dar am priceput, într-o primă fază, că pot să îndrăznesc să visez la mai mult, că limitele sunt mai mult din cap decât în realitate, dar şi că visul fără realitate nu înseamnă nimic decât…vis…

Nesătul şi aproape nerecunoscător, drăcușorul cel orgolios din suflet se întinde, cască obraznic şi întreabă simplu, cu ochii lucind: ce facem la anu’, trecem și noi de un 5 miar?!