Mălăeşti – Hornu Mare – Vârful Omu – Valea Morarului, pe zăpadă adevărată!

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti, Uncategorized | 0 comments

Freelancer sau nu, am muncit mai mult decât pe vremea când eram angajat ca tot omu’. De fapt… Omu, de el vreau să vorbesc, pentru ca am avut o tură foarte faină acum deja trei săptămâni. Echipa, în afară de mine: Iunia, Lorenă, Lucică, Danutz, adică tot atâţia nebuni de la Flo Adventure Bucureşti. Traseul. Ziua I: Buşteni telecabina – Babele – Vf Omu pe traseul de iarnă – Hornu’ Mare – Mălăeşti. Ziua a II-a: eu cu Lucica – înapoi pe Horn – Vf. Omu – Valea Morarului – Gura Diham. Ceilalţi – Take Ionescu – Pichetul Roşu – Gura Diham.

Îmi amintesc de prima dată când am fost doar eu cu Lucică în acel noiembrie de care am mai povestit aici: am avut bocanci de 3 sezoane (cu indulgenţă) şi o bucată de cordelină cu care ne-am legat ca pe baloţii de paie. Ce diferenţă faţă de cum eram acum echipaţi cu toţii: tot tacâmu’, de la colţari la pioleţi şi lopată, inclusiv coardă, cu care am exersat mersul legaţi, ca pe gheţarii din Alpi.

Traseul e clasic, mega-cunoscut şi bătut cu piciorul. Iarna şi zăpada schimbă mult lucrurile însă. Am pornit la drum precauţi, după ce monitorizasem vremea toată săptămâna precedentă, interesându-ne, cum am învăţat, despre cât a nins, pe unde, dacă a fost sau nu vânt, care e prognoza, care e buletinul nivometeorologic (îl puteţi găsi mergând aici) etc., făcând ipoteze despre cât e de probabilă avalanşa şi pe unde. Si era o probabilitate nici mare, dar cu siguranţă nici mică.

Sâmbătă, cu toate precauţiile noastre, nu am luat în calcul un factor, care ne-a pus nişte probleme serioase, de unde am scos câteva învăţăminte excelente, părerea mea. E vorba de cucoana Ceaţa, care a fost din belşug, multă, deasă, lăptoasă, incredibil de periculoasă.

Am pus colţarii încă de la Floarea de Colţ a lu’ nea Ginel, care se ţine tot bine, chiar dacă vremea rea de acolo, de sus, începe să-i lase urme.

Am mers lejer pana la şaua de unde trebuia să se vadă Colţii Morarului (dar nu se vedea nimic), cu momente lunguţe de vizibilitate scurtă, care, în final, au dispărut aproape cu desăvârşire. Acolo am decis să ne legăm în coardă, să exersă şi mersul ca pe gheţar, chestie care s-a dovedit foarte utilă, reuşind să ne reglăm încet încet, după mai multe nesincronizări de ritm, rimă şi alte alea. Deja, pe urcuşul spre traseul de iarnă, ceaţa era o prezenţă tot mai apăsătoare, iar vizibilitatea rareori se ducea spre 200 de m. Momentele de „spargere” a materiei enervante au fost punctate cu chiote de „uite şi…” (chiar s-a văzut până la Omu şi apoi până la Coştila) şi sărbătorite prin poze.

Traversarea pe deasupra Cerdacului s-a făcut cu o tăcere solemna: se vedeau clar mai sus câteva cornişe ameninţătoare, iar mai jos erau rupturi de placă. N-ar fi fost foarte plăcut să plece atunci cu noi spre Cerdac în jos, aşa că am mers vârtos, scuipând în sân şi cu urechile ciulite, măcar să prindem trosnetul înfundat şi oribil care anunţă „plecarea”. Legarea în coardă dă o senzaţie de siguranţă, cu condiţia să te bazezi pe cei cu care eşti legat, altfel pericolul creşte exponenţial, şi mai bine mergi la liber. În final, totul a fost ok, am coborât în mica şa dinaintea vârfului Bucura (sau Ocolit, al doilea peste 2500 m din Bucegi), de unde am plecat în forţă după o scurt pauză de energizare. Nicio dificultate tehnică deosebită, însă mersul pe zăpadă e clar mai epuizant decât mersul pe uscăciune: inimile pompau de zor, aerul tare intra până în fundul plămânului. Am ocolit Bucura prin partea stângă, pe unde ducea poteca, privind cu teamă la faptul că „tăiam” o placă destul de pe jos, însă părea subţire şi relativ stabilă, iar Omu deja se mărea văzând cu ochii.

Peisajul e spectaculos iarna, mai ales pentru mine, care nu mai fusesem acolo pe o asemenea zăpadă. Satisfacţia e enormă, mi-am atins unul dintre obiectivele pentru care m-am străduit la şcoala de alpinism: să merg pe munte iarna, în condiţii de siguranţă (adică de conştientizare calmă a riscului). La Omu am păpat rapid una dintre cele mai gustoase improvizaţii de prânz, admirând contrastul dintre zăpadă şi usturoiul verde …pe care l-am…beut!! Între timp Ceaţa îşi făcea intrarea în scenă ca personaj malefic principal.

Am plecat relativ rapid, bătea si un vânt rece, normal acolo sus, şi ne-am dat seama cât e de complexă treaba când nu vezi nimic (alb în sus, în jos, la stânga şi la dreapta, uneori începeam să văd steluţe verzi şi tot felul de forme ciudate), chiar şi într-un loc pe care credeam că îl ştiu ca pe buzunarul meu. Am greşit drumul de vreo două ori: odată uşor şi odată era să ne-o furam grav.

Factori favorizanţi: ceaţa foarte deasă (estimez o vizibilitate sub 25 m, cu foooarte rare si fulgerătoare spargeri spre 60-70 m); vântul şi zgomotul continuu; marcajele rare si relativ prost făcute pentru anotimpul alb; indicatoare ilizibile sau lipsă; nu am avut nicio hartă (noi, şmecheri…cine ia hartă în Bucegi, când îi ştim aşa de bine!? Greşit total! Lucică a concluzionat scurt: niciodată fără hartă – când nu vezi nimic te poate ajuta să estimezi distanţele şi să completezi cu amintirile locului). Cel mai grav: un indicator GREŞIT ORIENTAT, care era să ne bage în cacao, …dar ajungem şi acolo.

Mai întâi am pornit spre Bucşoiu crezând că mergem spre Horn, dar aici ne-am prins relativ repede, şi mi-am amintit corect intersecţia. După o despărţire scurtă pentru recunoaşterea zonei, şi întors pe propriile urme, am reluat cursul corect.

Apoi, după o bucată de mers, am găsit un indicator pe care mi-l aminteam foarte bine cum arată şi ce trebuia să scrie pe el: Cabana Mălăeşti prin Hornul Mare bla bla. Vârful puncta corect spre dreapta, deci asta era. Dilemă însă, Lucică simţea că ceva nu e în regulă, iar eu simţeam doar că a venit suspect de rapid Hornul Mare, după nici 15 minute de la plecarea din Omu’. Aici eu am greşit estimarea, pentru că mi-am înăbuşit instinctul şi gândirea, şi m-am orientat ca o oaie după indicator. Locul era foarte asemănător cu cel corect: urma o urcare (o presupuneam pe cea spre Vf. Scara), iar în dreapta, într-un mic licăr de limpezire, se vedea un horn foarte asemănător, ca intrare, cu ce căutam noi, plus o pereche de urme care intrau. Deci.. asta trebuia să fie.

Dar nu era: Lucică mersese înainte, mânat de instinctul mai puternic, însă se oprise cu puţin înainte de a se dumiri definitiv, din cauză de ceaţă. S-a întors, l-am convins de prostia din capul meu, am refăcut echipa în coardă şi am început să păşim spre marginea cornişei care nu arăta deloc bine, cu inima îndoită, tot trăgând cu ochiul spre indicator, amăgiţi de Fata Morgana. În acel moment cineva sus ne-a iubit: un grup de 2-3 băieţi, conduşi de „Drobeta”, cum îşi spunea unul dintre ei, fost şi actual salvamontist în zonă, au apărut din senin (din ceaţă) şi ne-au spus foarte siguri pe ei că nu acela era locul, şi că indicatorul era luat de unde trebuia şi pus acolo GREŞIT. Stupoare, revoltă, mânie pe idiotul care făcuse aşa o tâmpenie, supărare pe mine însumi că mă lăsasem înşelat. Am îndoit săgeata de tablă în direcţia corectă, dar tot era o tâmpenie la cum arăta, şi am pornit glonţ spre horn cu ideea în cap să îi spunem lui Ion, salvamontistul de la Mălăeşti, să dea jos taraba periculoasă, ceea ce s-a şi făcut, a doua zi (sper, aşa a rămas vorba). Am fost la 3 minute de a o lua în jos pe traseul de vară, a cărui intrare fusese un pic modificată de cornişe şi viscol. Consecinţele puteau fi nasoale, însă cu siguranţă ne-am fi „prins” după primele 5 minute de mers şi am fi făcut cale întoarsă, dar… deh.

Lecţie: ascultă-ţi instinctul, dacă ai mai fost pe acolo, gândeşte logic şi, uneori, ignoră chiar şi un indicator idiot dacă toate calculele tale spun altceva. Cel mai bine, cară o hartă pe orice vreme şi în orice loc, pentru că iarna şi ceaţa transformă totul în ceva foarte ambiguu şi fără repere. Calculează distanţe, încearcă să îţi aminteşti repere mari din teren, de pe timp de vară, şi iarăşi, GÂNDEŞTE LOGIC.

Mai departe am intrat pe făgaşul normal, trecând de Hornul Oblic, cel Mic şi apoi mergând voioşi în jos pe Hornul Mare. De fapt voioşi în limita faptului că am mers permanent pe urme relativ proaspete de avalanşe, care curseseră deja pe acolo, una de-a dreptul măricică. Lucru atât îmbucurător, pentru că tensiunea principală fusese eliberată, cât şi îngrijorător, pentru că erau încă porţiuni cu potenţial. Din păcate vizibilitatea era în continuare foarte redusă. Am început să vedem ceva numai spre ultima treime din drum.

La cabană, pe terasă, era suficient de multă vizibilitate încât să nu încurcăm berile şi pioleţii, aşa că am sărbătorit rapid şi tot mai înfriguraţi, apoi am continuat moderat în sala de mese, cu satisfacţie maxima pentru ziua încheiată, şi tot discutând şi trăgând învăţăminte.

Ion şi Mălăeştiul nu mai au nevoie de reclamă. E bine de tot, mult peste standardele celorlalte cabane din masiv şi chiar din alţi munţi bătuţi de mine. Şi oamenii sunt parcă tot mai civilizaţi, sau pur şi simplu iarna face o selecţie mai riguroasă. Oricum, e absolut ca în poveşti.

A doua zi, un soare şi un senin absolut ameţitor ne-au umplut inimile de ciudă şi de poftă. După un proces de decizie în care am calculat multe variabile, am primit undă verde de la fete ca eu şi Luci să mergem înapoi la Omu şi apoi să coborâm pe Valea Morarului, încurajaţi şi de prezenţa lu’ Drobetă, om mai hârşiit în ale muntelui. Mulţumim şi acum lu’ fetile şi lu’ Danuţ că au fost generoşi, iar ei au mers pe Take Ionescu. A fost un adevărat tur de forţă, pe o vreme splendidă, într-un cadru de poveşti. Am putut să vedem pe unde rătăcisem cu o zi înainte, am putut să admirăm fără oprelişti peisajul de la Vârful Omu, şi jur împrejur, de la Leota până la Piatra Craiului, Iezer şi Făgăraşul.

Si inca…

Vf Omu, o alta perspectiva

Cornise, versanti inzapeziti la greu

Pe aici era sa ne rupem gaturile ieri!

Piatra Craiului, Iezer, putin Fagaras

Radu, de la Staţia Meteo, a fost un drăguţ şi ne-a făcut un ceai care a picat la marele fix. Am ţinut pumnii unor plăcari care au pornit de-a dreptul în jos, printre nişe cornişe, iar apoi am plecat şi noi, pe un alt traseu, cu inima uşor strânsă pentru că, în mod evident, pericolul de avalanşă era mai mare decât în ziua precedentă: soarele bătea cu putere, era deja spre ora 13.30 – 14.00, vântul bătuse ca nebunul şi continua să îşi facă de cap, zăpada avea locuri unde se înmuiase binişor şi se putea vedea cum se fac mici rupturi în placa de deasupra, ce-i drept nu prea groasă. Totuşi, căldarea Morarului nu e ceva ce poate fi ignorat, mai ales că de sus se uitau la noi, cu mare interes parcă, nişte cornişe cât un tren de marfă.

Am mers întins, rapid, distanţaţi mult, cu ochii-n patru şi urechile ciulite, până ce am ieşit din zona periculoasă. Apoi am început să ne facem de cap, mai relaxaţi, alunecând controlat ghidaţi de piolet, ca la o cursă de carturi, ceea ce ne-a adus mari câştiguri de timp şi economii de energie. Mai dureros a fost de la limita pădurii în jos, pentru că am început să ne scufundăm în zăpadă moale până unde nu se mai putea. Mergeam pe deasupra a metri mulţi de zăpadă, peste bolovani imenşi şi văgăuni umplute.

Am înţeles că luna mai e perfectă pentru a căţăra pe văile neumblate din Bucegi, care, într-adevăr, par pur şi simplu spectaculoase, dar nu sunt pentru inimile slabe.

La Gura Diham am ajuns cam in 2h si 30 de minute, din momentul plecării de la Omu, ceea ce ar fi fost foarte greu de realizat vara. Evident, joncţiunea cu gaşca, ciorba de fasole ritualică, drumul spre casă şi tot restul.

Concluzie: antrenamentul din iarna asta se vede clar, anul trecut aş fi fost absolut epuizat după ziua a doua a călătoriei, pe care, probabil, nici nu m-aş fi gândit să o încep. Muntele e superb iarna, însă pericolul e o realitate atât de prezentă, încât trebuie să fii terminat cu capu’ să zici că nu există. Ideea e doar să te obişnuieşti cu el, să îţi asumi riscuri bine calculate, şi să pleci la drum echipat nu doar cu scule bune (fără, nu se discută) ci şi cu tovarăşi de mare încredere.

Săptămâna freelancer-ilor: lume, păzea că vin!

Posted by Florin Glinta in Business, D'ale mele, Munti | 0 comments

Mda, de la 1 Aprilie, fără păcăleală, am încheiat colaborarea cu TalentGate – Leadership Development Solutions. A fost o perioadă şi cu bune şi cu rele, şi nu vreau să sune a clişeu: chiar au fost chestii bune şi chiar au fost chestii rele.

Lucrurile bune ţin de faptul că am întâlnit oameni deosebiţi, şi cu câţiva rămân prieten pe viaţă, sper eu. Ceva, nu ştiu ce, sau ştiu, dar nu vreau să spun, a atras spre locul acela mai mulţi oameni de mare calitate. Tot ceva, şi iar nu spun ce, i-a alungat şi  răspândit care-ncotro, şi face ca provocarea de a ne reîntâlni periodic să fie şi mai mare. Lucruri bune au fost şi ce am realizat, iar aici conduce detaşat scufundarea în lumea frumoasă a lucrului cu „copiii” talentaţi şi valoroşi, aşa cum este (a fost… whatever…) publicul studenţesc al TalentGate. Sper să îmi rămână în continuare parfumul lor tineresc multă vreme, pentru că este realmente reconfortant, plăcut sufletului (şi ochiului) să ai de-a face cu asemenea oameni. Mi-am propus să fiu aproape de ei atâta vreme cât mă vor tolera prin preajmă; având în vedere stilul de viaţă pe care îl duc, cred că mă vor mai ţine şi bateriile multă vreme, aşa că… n-aţi scăpat de mine .

Lucrurile rele, de obicei, nu merită spuse decât dacă există cineva care să se aleagă cu ceva învăţăminte din asta. În cazul acesta există, ohoo, iar relele nu vor fi lăsate să zacă sub praful uitării, însă vor fi sigilate cu o cămaşă de oţel ca să nu mai producă efecte prin radiaţiile nocive. Toate la vremea lor. Una peste alta, au fost mai puţine decât cele bune, cred…deocamdată mai las timpul să decanteze.

Ce va fi? Păi am o săptămână relativ liberă, pe care aproape că nu ştiu cum să o gestionez, aşa de bine m-a spălat pe creier sistemul. Noroc că am ceva de muncă, doar sunt freelancer, nu? Pe urmă o să rămân mai mult lancer, că nu ştiu, zău, cum mai e şi cu libertatea asta, e aşa un lux că nu mai poţi nici să o recunoşti când ţi se întâmplă, darămite să te mai şi bucuri de ea.

Oricum, îmi doresc un pic mai mult timp să gândesc, să fac un reboot de sistem, să suflu praful de pe nişte rotiţe nefolosite o vreme, şi om mai vedea. Ceva aer curat merge la fix în tot mixul acesta, şi am început deja cu doze mari, cu o călătorie la Vf. Omu, despre care voi reveni rapid cu poze frumoase foc.

Până atunci, lăsaţi proiectele să vină la mine !!

Flo Adventure începe un nou ciclu de şcolarizare

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 1 comment

Ştirea sună sec şi la obiect: din 08 Aprilie reîncep, la Bucureşti, cursurile şcolii de Alpinism şi Supravieţuire Flo Adventure. Doritorii se pot informa pe www.extremromania.ro şi se pot înscrie  cu un mesaj   la contact.extremromania.ro@gmail.com.

Dar nu mă pot limita la o ştire ci vreau să povestesc un pic despre Flo Adventure şi despre motivele pentru care cineva din Bucureşti s-ar înscrie la o asemenea „şcoală” cu origini sănătoase, din Cluj.

Am luat contact prima oară cu fenomenul aproximativ acum un an. Am ajuns la prima întâlnire cu grupul şi cu Flo într-o stare de aşteptare curioasă, cu doza de scepticism specifică celui care a apucat deja să trăiască în Bucureşti, unde te asaltează cele mai variate oferte, care, pentru „numai” câţiva lei promit cerul cu stelele (n-a fost cazul cu Şcoala, face toţi banii).

Grupul, pestriţ ca preocupări, pregătiri şi sânge, s-a dovedit că avea o pasiune comună: să experimenteze diverse lucruri în legătură cu natura şi cu muntele. Unii vroiau să cunoască mai multe, alţii să aibă parte de ceva adrenalină şi extrem, alţii să întâlnească oameni noi, alţii să înveţe lucrurile de bază despre drumeţia în natură. Probabil că toate aceste obiective au fost atinse într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de aşteptările fiecăruia, de timpul şi de  resursele disponibile etc. Ceea ce e foarte clar este că cea mai optimistă aşteptare a fot depăşită într-o privinţă: am întâlnit oameni absolut deosebiţi, şi am rămas un grup de prieteni aşa de legaţi de parcă ne-am cunoaşte de o viaţă. Simţim nevoia să ne vedem periodic, să facem ture de munţi împreună, schimbăm informaţii valoroase şi fiecare contribuie cu câte ceva la „deşteptarea” tuturor. Un merit mare l-a avut Flo în a face treaba asta, dar un merit la fel de mare l-am avut noi şi l-a jucat „norocul” de a ne fi strâns aşa o adunătură faină de parcă ai fi zis că fiecare a trecut printr-un lung proces de preselecţie.

Deci, dacă ar fi să dau cel mai tare motiv pentru care aş recomanda Flo Adventure acesta ar fi: există şanse mari să intraţi într-o gaşcă absolut deosebită, în care interacţiunea înseamnă o combinaţie complexă de a învăţa tehnici noi, a trăi experienţe speciale îmbibate cu adrenalină atâta cât poţi duce, şi a-ţi face prieteni de nădejde. Noi ăştia mai „bătrânii”, avem deja experienţa integrării a încă unei generaţii, iar lucrurile au mers excelent, cu selecţia şi pierderile „pe drum” inevitabile, deşi chiar ne străduim pe bune să nu lăsăm pe nimeni în urmă. De la ajutat cu echipament şi informaţie, până la a face grătare în mijlocul pădurii şi în toiul nopţii, pe vară sau pe iarnă, fiecare interacţiune devin prilej de voie bună extraordinară şi de strângere a legăturilor.

Un altfel de grătar: mijlocul pădurii Băneasa, mijlocul nopţii, la lumina frontalei

Ce mai poţi face la Flo Adventure? Păi, fără a stabili o ordine anume, le înşir de-a valma:

-          Să înveţi pe bune tehnici de supravieţuire, iarna sau vara: procurare de hrană, apă, adăpost, orientare cu busola sau cu alte mijloace etc., căutarea victimelor avalanşei, totul sub o forma provocatoare intelectual, dar şi solicitantă fizic cât încape.

Orientare in pădurea Cernica	Căutarea victimei de avalanşă cu DVA şi sondă

-          Să îţi depăşeşti nişte limite fizice şi mai ales mentale; să capeţi mai multă încredere în forţele proprii, să înveţi să iei decizii, să planifici, să fii mai responsabil. Suna ca în programele de training corporatist, însă credeţi-mă, implicarea în practicile şi exerciţiile Flo Adventure, cât se poate de concrete şi autentice, e mai mult decât a învăţa dintr-un joculeţ, oricât de bine organizat ar fi. E o şcoală nu doar de tehnică alpină, ci şi condimentată cu lecţii de viaţă utile, în care coach poate deveni oricine are ceva bun de transmis

-          Să deprinzi lucruri de bază sau mai avansate despre căţărarea pe stâncă şi pe gheaţă, despre mersul pe munte în condiţii de iarnă şi despre diverse tipuri de echipament

Man si John in rapel la Sfanta Ana	“Cucerirea” Vf. Stanisoara – Retezat	Danutz cap de coarda pe Cascada Miresei	Echipa de căţărat pe gheaţa – Răchiţele

-          Să scapi de nebunia cotidiană, să gestionezi mai bine stresul acumulat dintr-o viaţă nebună. Asta vine pur şi simplu făcând parte din gaşcă, e sarea şi piperul. Pe de-o parte afli că prima regulă în supravieţuire este păstrarea calmului , şi găseşti ceva ocazii să o experimentezi; pe de altă parte, provocarea fizică e uneori aşa de intensă încât orice altă problemă dispare, şi totul se concentrează pe automotivarea şi utilizarea cât mai eficientă a energiei rămase

-          Să iei parte la ture montane adevărate, în ţară sau afară, lucruri de care am mai povestit cu ocazia episoadelor dedicate Grossglockner-ului; să faci exerciţii practice utile, să călătoreşti mult în zona Clujului şi Apusenilor, unde este cartierul general al „mişcării”, să te contaminezi de fain şi no bine

Echipa înainte de via ferrata – Grossglockner	Sus pe Grossglockner la 3798 m	Diploma de merit pentru cucerit uriaşul din ultimul  plan

Deja cei noi, care vin, vor beneficia de învăţămintele trase de pe urma a două generaţii. Nu vor găsi numai un singur instructor, pe Florin Vancea (Flo), ci şi alte câteva ajutoare de nădejde; cam toţi simţim, la un moment dat, nevoia de a împărtăşi celorlalţi din ceea ce am acumulat separat sau în urma experienţelor comune. Avem, părerea mea, o cultură de knowledge sharing care mi-e extrem de dragă, pentru că ne ajută să creştem şi ne sporeşte calitatea interacţiunilor dintre noi, ne face mai generoşi şi mai pregătiţi.

Flo e un tip fain, o să povestească el multe despre cine e, şi o să îl vedeţi în acţiune. Dacă era de aşteptat să fie un om de munte / căţărător / alpinist experimentat, surpriza plăcută a venit dinspre partea non-tehnică, mai soft: Flo e un speaker motivaţional priceput, care nu se remarcă prin discurs doct, academic, ci prin capacitatea de a crea emoţie şi energie, lucru esenţial pentru asemenea momente. E un observator atent care, de exemplu, m-a surprins spunându-mi despre mine lucruri extrem de pertinente şi adânci. E şi un bun făcător de atmosferă, dar aici e musai să aibă reacţie din partea echipei, altfel nu „iese”, iar noi se pare că am fost de multe ori total „în parametri”, cum ar zice Man.  Mie mi s-a părut şi destul de inspiraţional, capabil să insufle viziune şi energie, ceea ce nu e deloc puţin lucru. Într-un final, să nu mă apuc de făcut statui, Flo e om ca toţi oamenii, dar cu siguranţă că oricât de multe lucruri bune sau rele te-ai strădui să îi găseşti, e un om de la care ai lucruri de învăţat, nu doar despre cum să caţeri un perete de gheaţă, ci şi chestii de viaţă, în general.

Sunt unul dintre beneficiarii din plin ai plusului de viaţă pe care l-a adus Flo Adventure în rutina mea cotidiană. Venind spre grup, poţi obţine multe, de la simple mijloace de relaxare până chiar la a-ţi găsi un sens şi un scop în viaţă; nu sunt cuvinte fără acoperire, în grupul extins al Flo Adventure am văzut şi asemenea oameni!

Nootka Bucureşti: sunt dator cu scuze faţă de Cezar

Posted by Florin Glinta in D'ale mele, Munti, Noi vs. ei | 0 comments

Am scris cândva un articolaş destul de veninos despre magazinul de echipament montan Nootka din Bucureşti, de fapt, mai exact, despre o vizită a mea acolo în care nu mi-a plăcut deloc felul în care am interacţionat cu cel care vindea. Să zicem că am fost într-un fel îndreptăţit să fiu supărat pe felul în care s-au derulat lucrurile, însă consider că m-am cam grăbit să scriu şi nu am făcut o chestie prea deşteaptă, cu atât mai puţin drăguţă, scriind acel articol, mai ales că s-a indexat binişor. De aceea, cred că îi sunt dator nişte scuze lui Cezar, omul despre care e vorba în articolul meu. Deci dragă Cezar, te rog să îmi ierţi avântul un pic cam exagerat (însă nu uita să-ţi îmbunătăţeşti permanent abilităţile de vânzare ).

Să mă explic un pic: la ceva timp după ce am scris, Cezar m-a găsit pe Facebook şi mi-a explicat de ce mi-a apărut atât de încruntat şi aparent lipsit de chef să facă vreo vânzare în acea zi. Nu era una dintre cele mai bune zile ale lui; sunt convins că au mai fost şi altele, şi mie mi se întâmplă. E interesant că am ajuns să ne simpatizăm, iar zilele trecute am fost din nou pe la magazin să îi strâng mâna live. E un tip mult mai cald şi prietenos când vrea, e exact genul de om pe care îl poţi întâlni pe munte, şi îţi va face plăcere să îl cunoşti. Acum aşteptăm momentul potrivit în orarul fiecăruia să ne întânim la un pahar de vorbă.

Pot fi o grămadă de motive pentru care vânzătorul Cezar nu se ridică (sau nu a făcut-o atunci) la înălţimea omului care pare să fie. Cu siguranţă că fiecare avem zile proaste şi zile bune. O singură zi nu ne defineşte în totalitate, deşi, teoretic, relaţia profesională, mai ales în vânzări, nu ar trebui să fie influenţată de pasa proastă în care ne aflăm la un moment dat, însă asta se poate întâmpla numai maşinilor, oamenii sunt supuşi emoţiilor. La fel am fost şi eu când m-am apucat să scriu, şi nu cred că aveam dreptul să fiu atât de acid.

Sper că vom avea ocazia să ne împrietenim şi mai bine, la acel pahar de vorbă, eu cu Cezar. Şi alţii au spus că au avut o interacţiune bună cu el – vedeţi aici. Iar Nootka nu e deloc un magazin rău, dacă reuşeşti să ajungi la el (are o locaţie destul de neinspirat aleasă, deşi foarte central). E singurul de până acum în care am văzut La Sportiva Nuptse, şi arată bestial, însă şi preţul m-a făcut să îmi cadă plombele. Şi multe altele, tot cu influenţă nasoală asupra plombelor mele. Pare să fie un pic mai scump, însă are şi unele lucruri diferite de alte magazine de profil din zona centrală. Iar Cezar, dacă îl prindeţi într-o zi bună, vă poate da cu adevărat explicaţii interesante.

Sub zăpadă poţi să mori rapid, sau poate să îţi fie cald şi bine

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 2 comments

Continui cronica promisă a Şcolii de Iarnă Flo Adventure – Genţiana, Retezat, ianuarie 2011, şi începută cu primul episod mai demultişor. Ninsoarea de afară m-a convins că postul e de actualitate încă.

Ziua I, mai mult decât celelalte zile, a fost dedicată zăpezii, mai exact „citirii” şi înţelegerii ei.

După un drum pitoresc spre Bordu Tomii, am oprit cam la un sfert din distanţă într-o poieniţă destul de largă şi cu zăpadă din belşug. Am început cu o discuţie despre tipurile de zăpadă şi de avalanşă. Foarte pe diagonală, lucrurile stau destul de complicat, şi există o grămadă de factori care trebuie luaţi în calcul pentru a prevedea, cu o probabilitate rezonabilă, dacă există sau nu risc de avalanşă. Nimic nu se compară cu experienţa şi cu „nasul” de montaniard care a văzut multe, însă sunt factori care, interpretaţi atent, îţi pot da indicii preţioase. Nu o să mă dau expert, pentru că pur şi simplu nu sunt. Sunt mulţi alţii care se pricep mai bine şi au scris, sau vor scrie. De exemplu, una dintre cele mai complete scrieri, în limba română, despre avalanşe, se găseşte aici. Cu ajutorul nepreţuitului Tătărel, aici aveţi un curs online bestial despre avalanşă. Nişte băieţi inimoşi au avut o idee grozavă, de a face un site dedicat special avalanşelor din Carpaţi, cu cartografieri şi mărturii autentice, plus informaţii cu adevărat bine documentate – citiţi aici.

Ceea ce vreau să subliniez musai este că iarna face ca un traseu (altfel banal pe timpul verii) să fie presărat cu diverse provocări şi primejdii care, fără mofturi şi ocolişuri, te pot pur şi simplu omorî.

Personajul principal este evident, zăpada, care poate exista în mai multe tipuri (stări):

- apoasă, când este grea şi „udă”, apare când bate soarele, când e cald, sau după o ninsoare amestecată cu lapoviţă

- firn, când este o zăpadă veche, întărită de geruri repetate, foarte aspră la pipăit, care îţi poate face adevărate tăieturi pe mâini

- pulver, e o zăpadă „prăfoasă”, ca o pudră mortal de periculoasă, mai uşoară, datorată gerului care nu a permis solidificarea stratului

- sub formă de mici „bile” de gheaţă (granule), extrem de instabile şi favorizante pentru alunecarea straturilor de deasupra

Pericolul apare când aceste straturi diferite se suprapun într-o structură instabilă, în urma unor factori precum: ninsorile repetate, gerul, viscolul, acţiunea soarelui, transformările fizice din interiorul straturilor etc. Avalanşa se produce, foarte simplist spus, când stratul de deasupra alunecă pe cele de dedesubt, pentru că a fost împins de diferiţi „agenţi declanşatori”: şocuri mecanice produse de oameni (sărituri, zgomote, tăierea neinspirată a pantelor şi încărcarea lor cu greutate, pentru că merg împreună la distanţe mici unii de ceilalţi etc.), vibraţii puternice şi alţi agenţi declanşatori. Atunci când ai de trecut o bucată foarte expusă avalanşelor, e bine să faci o secţiune transversală în stratul de zăpadă, să vezi suprapunerea diverselor tipuri de straturi şi aderenţa lor (evident, fă-o undeva alături, pe un loc sigur, nu în mijlocuzl culoarului de avalanşă…). Dacă lucrurile arată suspect (nu intru în detalii de citire a zăpezii, sunt multe „teste” ce trebuie făcute) e mai bine să renunţi, dacă nu e musai să treci pe acolo. De ce? Pentru că pur şi simplu, zăpada, acest element minunat de alb, bucuria copiilor şi a tuturor, te poate ucide fără mare „efort”, şi într-un mod cam neplăcut.

Doctoru’ face ‘tamai secţiunea în zăpadă	Flo arata formarea plăcilor de zăpadă	Alte lecţii despre citirea zăpezii

Îngropat sub zăpadă.

În acea zi am făcut un mic exerciţiu, pe cât de inofensiv, aparent, pe atât de solicitant pentru nervii şi inimile slăbite: într-o groapă de lungimea unui om, de lăţimea a doi – trei şi de adâncimea de vreo 40 – 50 de cm, ne aşezam cu faţa în jos, ghemuiţi ca un boxeur în gardă, cu un piolet sau un băţ de schi ţinut în mână (el devenea un nepreţuit mijloc de legătură cu lumea din afară), iar restul trupei dădea cu sârg la lopeţi până te acoperea complet şi compact cu un strat de zăpadă. Ca nişte mici perverşi, se mai urcau şi pe deasupra, să o bătătorească bine. Cel de dedesubt încerca să reziste cât mai mult, şi când simţea că nu mai poate (în medie după 30 – 40 de secunde) mişca de băţ. Evident, Flo zicea un „mai lasă-l un pic”, pe urmă ne repezeam toţi să îl scoatem afară, mai întâi capul, pe urma restul. Câteva exerciţii de prim ajutor, resuscitare etc., sub ochiul atent al doctorului, au fost bine venite şi ne-au arătat, din nou, nevoia esenţială a unei echipe de încredere cu care să te rişti în zona de avalanşe: practic ei sunt prima şi cea mai mare speranţă a ta, restul e vraja mării, nicio speranţă, decât la un noroc chior.

Deşi aparent o joacă, experienţa îngropării în zăpadă, cu bună ştiinţă, nu e deloc una plăcută.

Aşa se simte sonda care înţeapă victima	Secundele dinaintea îngropării în zăpadă	Avalanşa accentuează jena peste victime

Experienţa mea: am beneficiat de un „tratament” special – fără băţ de comunicare, îngropat alături de un timişorean, am avut pe mine un DVA (Dispozitiv pentru detectarea Victimelor din Avalanşă) pentru ca ceilalţi să simuleze o căutare reală. M-am aşezat în poziţia de „gardă” şi am început să simt cum ceilalţi aruncă voioşi zăpada.

Foarte rapid, zgomotul s-a îndepărtat, apoi am auzit numai sunete foarte slabe, parca de la 100 de m, apoi nimic, doar o linişte ca de mormânt. Până nu au bătătorit locul, am încercat să mă mişc, am reuşit foarte puţin, şi m-am oprit cu gândul că se poate, să nu trişez. Ştiam că toţi sunt acolo sus, la 40 de cm de mine, şi totuşi pulsul a început să accelereze incontrolabil. Mă străduiam să îmi reglez respiraţia, care era din ce în ce mai sacadată şi şuierătoare. Apoi am simţit clar greutatea celor care călcau pe mine, ceea ce a crescut mult disconfortul. Timişoreanul a urlat la 20 de cm de urechea mea: Mă auzi?. – Da, am urlat înapoi. – Cum îi? – E naşpa rău am răcnit, hai să nu mai vorbim… am zis, gândind că asta consuma mult oxigenul. Deja simţeam că stau acolo cam de multă vreme… Am încercat să mă mişc, să împing cu spatele şi cu omoplaţii în sus. Teroare, dar şi un fel de liniştire: nu puteam să clintesc nici un centimetru – zăpada, deşi iniţial pulver, era deja beton şi trebuia să aştept cât mai cuminte ca ceilalţi să mă scoată de acolo. Îmi repetam mereu că mai durează puţin, încercam să îmi reglez pulsul şi respiraţia, însă ambele o luau razna. Apoi o mare călcătură fix pe cap…dacă era la îndemâna mea cel care mă călcase, i-aş fi arătat cum se calcă pe cap şi deasupra zăpezii . Ultima urmă de confort dispăruse, deja joaca nu mai era joacă, VROIAM AFARĂ. Încă alte câteva secunde cam lungi în care mi-am adunat forţele să stau calm, cu inima bubuind in urechi şi respiraţia de parca trăgeam un tren după mine, apoi zgomote înfundate, presiunea scăzând treptat, îi aud pe cei de deasupra fojgăind, săpând, discutând … repede, capu’ mai întâi.. etc. Lumină, râsete, o mână care îmi îndepărtează zăpada de pe faţă, râsete iar, glume deşucheate, erau aceeaşi tembeli, uşurare, relaxare, OXIGEN…proba luase sfârşit. Am aflat cu stupoare că stătusem cam 4 minute, şi evident că i-am înjurat sănătos, deşi eram mândru în sinea mea. Am mai aflat că echipa de căutători cu DVA-ul aproape că ne rataseră, prinşi în înşelăciunea lui Flo, şi cam scurmau pe lângă noi, deja alarmaţi un pic că nu ne găseau (s-or fi gândit că am luat-o la fugă pe dedesupt? ).

Victimei i se scoate capu’ pentru o şedinţă foto	Din nou aer, după 4 minute sub zăpadă

Impresii de sub zăpadă. Disconfort la maxim: deşi pulver aparent uşor, abia puteam să mă mişc iniţial, apoi deloc, o senzaţie de neputinţă totală. Puls accelerat, respiraţie la fel; doctorul mi-a explicat că sunt procese fiziologice incontrolabile, date atât de spaimă (aici nu prea era cazul, ştiam că mă vor scoate de acolo) cât şi de „otrăvirea” cu propriul dioxid de carbon expirat într-un spaţiu închis şi foarte mic. Nu cred că aş mai fi rezistat 2-3 minute fără să leşin. Nasoleala e că poţi să mori pe bune, de frică şi de inimă rea (de fapt o descărcare chimică otrăvitoare pentru propriul corp), iar scopul exerciţiului tocmai acesta era: să vedem cum e, ca să ştim la ce ne putem aştepta, Doamne fereşte, într-o situaţie reală. Teoria spune că poţi supravieţui dedesubt, în medie, până la 11 – 15 minute. Dar, cu cât te apropii de limită, cu atât mai probabilă e nevoia ca cei ce te scot de acolo să îţi facă manevre de resuscitare.

Adevărata avalanşă e infinit mai nasoală, pentru că te prinde pe nepregătite, şi nu te lasă să te pui în gardă. Ca să ajungi aşa, trebuie să faci  un efort fizic şi mental incredibil, să te menţii înotând cât mai deasupra şi să îţi creezi o pungă de aer cât mai poţi să mişti. Treaba asta durează câteva secunde doar: în avalanşă, oricât ar suna de paradoxal, zăpada se încălzeşte oarecum, apoi se face beton armat, şi eşti absolut neajutorat, dacă ai norocul să nu fii strivit.

Morala: prevenţia face totul, şansele de supravieţuire în avalanşă sunt infime şi ţin de noroc, de echipieri, de dotarea tehnică, de cultura alpină a ţării etc. Dacă te aventurezi pe munte iarna: echipează-te (lopată, DVA, sondă), informează-te, testează zăpada, renunţă când semnele nu sunt bune, nu risca stupid, pentru că nu ai multe ocazii să greşeşti.

Dar, vestea bună e că zăpada te poate şi salva: de la îngheţ, de la hipotermie. Pe seară ne-am împrietenit din nou cu materia albă şi grea, construind un mare igloo (iglu), ca la carte, cu 3 ieşiri. Afară erau circa –8 grade, înăuntru, fără să fie închis, aveam deja 0 şi lucrurile puteau sta şi mai bine. În ultima seara, după ce l-am finisat şi închis bine, câţiva au dormit acolo şi le-a fost foarte bine. Ăsta e paradoxul frumos al naturii: dacă ştii ce şi când să faci, acelaşi element care altfel te poate ucide fără mare efort, îţi poate salva viaţa miraculos.

Mai întâi ieşirea nr. 1	Cele două echipe vor face joncţiunea	Se vede o luminiţă