Campusel mon amour – II

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Asa cum am promis candva, reiau amintirile delicioase  legate de casa de vanatoare Campusel, unde am petrecut cateva zile de vacanta in acest august.

Nea Ion este o figura de om. Fost cabanier la Buta, fost miner, se mandreste cu niste manutze cat lopata si cu un trecut glorios in a oferi ajutor turistilor rataciti sau obositi in preajma Butei.  Ne arata, orgolios nevoie mare, o taietura de ziar ingalbenita, in care un reporter cu un dram de intelegere mai mult vorbea despre cabanierul care nu pregeta sa isi ofere proprii bocanci si sosete unor turisti degerati.

- S-au mai intors sa ti-i dea inapoi, nea Ioane?

- S-au tot dus, si dusi au fost. D’apoi, eu n’am treaba, daca asa au vrut ei…da’…

Nea Ion este, mare parte din an, un calugar aflat, totusi, destul de aproape de lume. Ma rog, nu chiar un calugar serios… De singuratate, sau de urat, sau daca e poftit, sau ca sa ii treaca timpul, sau de dragul musafirilor, le bea vartos. Nu vorbeste mult, are ritmul lui in care se misca, din care cu greu l-ai putea scoate. Si are cateva vorbe… care par crezul lui de gazda si cabanier. La orice idee tampita i-ai spune ca vrei sa faci, isi ia o mutra hatra, isi trage nitel sapca pe ceafa scarpinandu-se cu unghia mare, si… pare sa te aprobe:

- Apai io n’am treaba, cum va face placere, dar…

Si vorbele ii raman suspendate. E felul lui discret de a atrage atentia, pentru cine are urechi de auzit.

…La Campusel frigiderul e undeva in curte: un raulet ce aduna izvoarele de pe Oslea se straduieste sa raceasca beri, tuici, vinuri sau chiar mici bine infofoliti. Nu iti cad dintii de rece, dar isi face treaba, cu conditia sa faci un baraj sigur si sa nu dea de comoara culegatorii de mure.

Daca in curte mai fosgaie cate un caine, imediat ce urci 50 de m in padure se lasa o liniste incredibila, in care proprii pasi rasuna ciudat, tainic parca. E plin de lemn uscat, doborat de avalanse sau de batranete.

Sa faci un foc de tabara e un fleac, si asta am si facut, cu ajutorul nepretuit al lui nea Ion si al nelipsitei sticle cu motorina. A ars de la 7 seara pana spre 12 noaptea si a atras cativa pusti simpatici cazati pe la corturile din apropiere.

Ne-a plouat cu indarjire si la Campusel, facandu-ne sa dam gata prea repede frigiderul cu bautura.  Cu Lucica si „papushika” aveam o gramada  de amintiri de povestit. Iar Rolf (un ciobanesc belgian Malinois) si Ursu (un Border Collie cu niste ochi incredibil de vorbareti – „cel mai destept caine din lume”)  au fost niste companioni  absolut  incredibili.

Am reusit o zi superba, spre final, cand am urcat pe Oslea, cu un urcus final de vreo 300 m „ca pe casa” de abrupt, dar cu o rasplata pe masura odata ajunsi in varf: ne-am uitat cu jind spre Retezatul care ne daduse jos cateva zile inainte, cu vremea lui capricioasa. Am trecut pe langa o stana parasita: ciobanii deja plecau spre zone mai calde. Seara se facea un frig muscator si umed:  am lenevit cu foc zdravan si trosnituri de brad in soba, in mijloc de august;  Lucica imi spune ca iarna acolo e absolut plina de nameti dar cu un peisaj „de vis”, evident.

E unul dintre felurile in care ne place sa petrecem; putini gusta insa, pentru ca lipseste confortul „de 5 stele” (as zice ca nici doua nu prea sunt), insa cu asemenea prieteni si in asemenea locuri, reteta e garantata.

Am plecat, dupa 4 zile, cu inima stransa dar su sufletul incarcat de energie, si ne-am propus sa revenim. Sper sa il gasim sanatos pe nea Ion. Ii tin pumnii pentru problemele lui, pentru toata  pustietatea locului si greutatea muntelui.

Campusel…mon amour

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 2 comments

Campusel e un loc frumos, pe care Lucica (prietenul meu oltean si unul dintre cei putini care formeaza “compania mea selecta”) mi l-a descris in termeni gen e ca in paradis,  frumos rau mah etc etc. Pe vremea lu’ impuscatu’, daca mergeai in zona miniera Lupeni, la Campu’ lu’ Neag se termina asfaltul si incepea un drum forestier care te scotea cu chiu cu vai la Baia de Arama. Trebuia sa ai ori Aro, ori Dacia, altfel o dateai dracu’ de masina. Era un drum numai dus, intorsu’ era pe jos. Basescu si-a pus ambitia intr-un an (electoral sau nu, nu mai conteaza) si a vrut sa aduca lumina in zona minerilor: asa a inceput “drumu’ lu Basescu”; minunea a tinut cam 45 de km, care arata absolut impecabil, un drum de o calitate cum nu cred ca mai exista altul in tara acum. Haios este ca asfaltul se termina intr-o mica rampa alaturi de un indicator cu “sfarsitul tuturor restrictiilor”; adica baga mare, poate decolezi (imediat reincepe drumul forestier). Cine isi va asuma vreodata continuarea drumului, va trebui sa aiba bani, ambitie,  si o firma serioasa in spate. Se apropie de utopie in Romanika noastra de astazi.

Ei bine, cabana Campusel, o casa de vanatoare mai rasarita decat o simpla cabana montana, e chiar inainte de terminarea asfaltului. Locul e “de vis” (Lucica): in fata e Piatra Iorgovanului (2000 m), prima inaltime mare din Retezat cum vii dinspre sud. In spate e Oslea (vreo 1980 m), cel mai mare din muntii Vulcan. La picioare serpuieste Jiul de Vest, acolo un paraias zburdalnic care raceste berea turistilor si ii spala pe cei curajosi. Peste tot o padure superba in care, din pacate, muscatura civilizatiei se lateste tot mai mult. Noroc ca mai sunt unii care mai si planteaza puieti.

Un loc de basm, cu o frumusete pura in extrasezon, si usor patata atunci cand gloata de turisti da buzna cu manele (doar unii, sa fim realisti) si gunoi. Am ezitat sa scriu despre acest loc, de teama ca reclama i-ar putea dauna. Va rog, daca mergeti, mergeti cu cort (casa de vanatoare primeste mai degraba oaspeti vanatori), cu saci de gunoi dupa voi, fara galagie, luati-va gunoiul inapoi si respectati padurea. In rest, frumusetea e la liber. Ah…nu e semnal…pe nimic. Primul telefon se poate da cam la 15 km distanta. Nici urcatul pe munte nu e o solutie sigura…

Despre cum se traieste, se bea , se mananca si se urca pe munte la Campusel, data viitoare. Sper sa invat sa incarc si poze…

…si am reusit sa dorm la Bucura

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Se cam duse concediul, pot sa spun cu mana pe inima, dupa ce petrecui mult printre olteni si in preajma Retezatului.  Deci incep sa consum din resursele de amintiri… si vi le spun si voua.

Acum 6-7 ani, dupa ce am avut rabdarea sa indur 3 zile continue de ploaie, intr-un cort, pe platou la cabana Pietrele, barometrul a saltat cu o liniuta si s-a produs minunea: am vazut langa (de fapt de-a dreptul sub) ce munte frumos si maiestuos dormisem oarecum nestiutor. Ne-am grabit sa urcam, si ne-am bucurat sufletul cu superbele vai glaciare, apa curata si imbelsugata ca nicaieri altundeva, si varfurile semete.Insa am ramas cu adevarat mut cand am urcat in saua Bucurei, si am privit in “partea cealalta”, spre lacul imens, de circa 8 hectare parca, si multimea de corturi zgribulite printre ceturile de la 2000 de m. Mi-am propus atunci, cu invidie, sa ajung intr-o zi sa dorm si eu acolo.  Am mai avut o tentativa, 2 ani mai tarziu, insa am dormit tot la baza…

Ei bine, am reusit in concediul care tocmai se duse. O singura noapte, dar buna, inceputa absolut minunat, cu un apus de basm, multe corturi, palinca cu bere, stele imense, Calea Lactee mai aproape ca niciodata, si o luna cam repede inghitita de un nor grabit sa ne strice cheful. Dimineata m-a trezit o rapaiala usoara pe cort, una dintre cele mai dulci muzici de somn. Ploaia a parut sa treaca si am indraznit spre Peleaga, pe care l-am cucerit, mai mult pe ceata si pe semne evidente de amenintare, ignorate cu buna stiinta. Si ne-a tras-o… scurt dar aspru, cu grindina fix pe varful de 2509 m, de am fugit mancand pamantul.

Retezatul mi s-a aratat din nou pretentios si fitzos, aspru, destul de greu de cucerit, si nu din cauza dificultatilor tehnice. N’a fost sa fie, pur si simplu. Insa i-o iert din nou, ca si unei femei, pentru frumusetea lui rupta din alta lume. M-am hranit cu acest frumos si printre picaturi, ceata, nori sau grindina. Evident ca am ramas iarasi nesatul, cu promisiunea ca voi reveni, uitandu-ma cu jind inapoi in timp ce imi storceam in maini caciula, sosetele, bocancii. Ma voi intoarce, si atunci sigur voi “face” si Papusha cea obraznica. Nici nu am apucat sa vad varful vecin, cladit parca de un bulodozer urias. Si toate astea pe cand “restul lumii” se chinuia lenesa intr-o caldura dulceaga…

O singura alinare aveam in timp ce ma indepartam…urma ceva soare, un foc in soba, troznind a brad, bere racita in rau si tuica pentru noptile racoroase de la Campusel, si o companie extrem de selecta. Dar despre asta, in episodul urmator…