Despre metoda olteneasca de pregatire a unui ultramaraton 7500

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Deschid foiletonul în 4 părţi dedicat cursei propriu-zise din Maratonul 7500 Bucegi 2011. În prima parte se va vedea cum pregătirea e mama maratonului. În partea a 2-a veţi fi martori la goana noastră împotriva timpului şi kilometrilor – nebunia de a ne încadra în timpul maxim permis la jumătatea cursei, obligatoriu pentru a avea voie să continuăm până la sfârşit. În partea a 3-a veţi urmări echipele de Cutezători şi Cireşari cum se târăsc cu demnitate spre finish! Iar ultima parte va fi dedicată festivităţii de premiere, apoi voi ceda microfonul şi tastatura echipierilor Cireşari, care vor încununa cursa de ultra trail cu mărturisirile lor emoţionante şi autentice. Deci, să fie partea I – Pregătirea…

Nu suntem noi mega aşi la alergat curse montane, dar la pregătire nu ne bate nimeni, evident în stilul nostru. Dacă am fi concurat numai la capitolul pregătire, eram sigur pe podium.

Am plecat spre Padina cu super Kangoo-ul lui Lucică, pentru că aveam informaţii oarecum alarmiste despre calitatea drumului; am mers deci pe varianta Târgovişte – Moroeni – Sanatoriu – Bolboci. Drumul de la Moroeni până la sanatoriu, mai ales primii 2-3 km, printre casele de amărăşteni (majoritatea ţigani) de la margine, pare un fel de ghetou al plângerii, un fel de fund de lume părăsit de civilizaţie. Mă rog, e treaba lor…

Alegerea variantei Moroeni s-a dovedit cam neinspirată în final; drumul e foarte lung si presărat cu hopuri şi gropi care parcă vor să desfacă maşina din încheieturi. Am aflat, la întoarcere, că pe Dichiu se asfaltase de curând, şi am mers pe acolo ca pe un adevărat drum austriac, cu asfalt nou şi peisaje superbe.

Ne-am mai înveselit la Bolboci, la baraj. Locul este superb, de venit pentru plimbat şi respirat aer curat. Ca şi prima dată când am văzut lacul, m-a lăsat cu gura căscată culoarea de un turcoaz nefiresc, ceva ce trebuie doar văzut pentru a fi crezut.

Am regăsit zona Peştera – Padina cu bucurie (nu mai fusesem de ani buni pe acolo). Sus, la telecabină, unde era cartierul general al maratonului, am găsit deja câteva corturi precum şi locurile oficiale unde se făcea înscrierea. Ne-am instalat la repezeală cortul şi am început să ne gospodărim, în lipsa oricărei alte echipe de sprijin. Lucică se pregătise în stil mare, m-a lăsat cu gura căscată: în Kangoo am descoperit o tavă plină cu macaroane cu brânză, delicioase (sar’na la mama cea olteancă), apoi mâncare şi citrice pe care ni le-am preparat sub formă de sucuri gata pregătite să fie sorbite de alergătorii osteniţi (în speţă noi doi, dar şi Cireşarii ce aveau să vină a doua zi). Dacă mai punem şi prafurile trimise de Flo (mulţumim deci, şi-au făcut treaba), eram aşa de dotaţi de parcă ar fi urmat să hrănim o haită de maratonişti. Ce e ciudat e că toate alea au dispărut în zilele concursului aşa de repede de parcă le aruncam într-o gură de canal: consumul e neînchipuit de mare, nevoile, pe măsură.

Pe măsură ce s-au strâns concurenţii, au mai sosit şi dintre cei „grei”, pe care am început să îi cunoaştem de la celelalte maratoane, „obişnuite”. Spre deosebire de publicul pestriţ şi concurenţii de-a dreptul diversificaţi de la întreceri gen Moieciu sau Herculane (la acesta din urmă au fost mai puţini şi mai buni), pe platoul de la Peştera păreau să fie numai unu’ şi unu’. Măsuram din priviri pe furiş sau pe faţă, cu speranţa să îi identificăm pe ăia care să ne ajute să bifăm obiectivul nr.2: Să nu fim ultimii. Cum care era obiectivul nr. 1? Să termină cursa, evident .După ce i-am văzut la treabă pe băieţi şi pe fete, la alte concursuri, nu era loc de iluzii că am putea să terminăm prea în faţă. Şi nu am venit cu gândul să tragem de noi ca nişte câini (deşi, încet-încet, am ajuns să cam facem asta pe unele porţiuni, prinşi în mreaja şi adrenalina competiţiei).

Strategia cursei era adânc gândită, pentru nivelul nostru, şi avea două variante, în funcţie de cum ne simţeam pe parcurs: în prima, cea optimistă, ne gândeam să ajungem la Omu, la a doua urcare, şi acolo să ne odihnim (somn) după cei 60 de km. Pentru noi ar fi fost o etapă de mare eroism şi de tras ca la galere. În a doua variantă, mai realistă, am fi ajuns să dormim la Gura Diham, după circa 48 de km, şi să o luăm la picior în toiul nopţii, peste Bucşoiu. Ambele păreau „rele”, dar ne gândeam la efortul incredibil al celor ce o fac dintr-o singură bucată, fără somn. Absolut supraomenesc, dar…mulţi au reuşit, bravo lor!!!

Lucică a continuat să îşi facă reclamă, remarcând siluetele slăbuţe, dar atletice, specifice alergătorilor de cursă lungă: Ce să fac tată, dacă eu aşa am fost încă de mic, mai purcel…!!”. La sfârşit, în timpul premierii, s-a declarat cu candoare „cel mai gras din toată poiana şi din toată cursa”, însă nu avea dreptate, văzusem cel puţin 3-4 inşi mai pufoşi decât el. Nu l-am contrazis vehement, să nu şi-o ia în cap şi să se lase de antrenament. Ţin minte însă că, pe la km 70 şi ceva, în stilul de mare băşcălie pe care l-am păstrat mereu, i-am spus că a făcut un fizic de fotomodel, lucru pe care, tot cu băşcălie, l-a acceptat ca fiind foarte motivator şi de-a dreptul activator, mai ceva ca un Sponser. Adevărul este că Lucică a făcut un progres incredibil (amândoi de fapt, la nivelul nostru), şi faptul că reuşeşte să îşi mişte bine fizicul mai de „bodyguard” pe atâţia kilometri, nu face decât să arate ce inimă mare are şi ce efort de voinţă incredibil e capabil să facă.

…Şedinţa tehnică a arătat, dacă mai era nevoie, că treaba e groasă, şi ca urma o cursă absolut nebună. Ca sa aveţi o imagine cât de cât, aici aveţi poza traseului. Bombonelele pe colivă urmau să fie câinii de la stânele programate să fie parcurse în cursul nopţii; urşii, de care se pare că Bucegii colcăie anul acesta, deja deveniseră o grijă secundară.

Ne-am salutat cu unii şi alţii, l-am reîntâlnit pe Stelu, iată, în nişte împrejurări la care cu greu mă puteam aştepta să ne revedem, i-am urat baftă lui Alin Tănase, felicitându-l pentru isprăvile trecute şi pentru talentul de povestitor pe blog.

Am băgat în noi de toate, ne-am hidratat şi ne-am pişat în disperare; niciun gram de alcool, total necaracteristic pentru noi (chiar mă uitam cu jind la nişte vecini clujeni care erau veşnic cu câte o cutie de bere în mână; ne-am tăiat poftele cât am putut, să vedem dacă merge mai bine decât cu tradiţionalul vin roşu dinaintea celorlalte curse). Ne-am făcut rucsăceii pentru alergătură, cu echipamentul obligatoriu, şi am mers la somnic ca nişte copii cuminţi şi atipici.

Am dormit puţin, de la un amestec de emoţie şi aşteptare nerăbdătoare, dar şi fiindcă au continuat să vină toată noaptea concurenţi, să pună corturi şi să vorbească vesel, a revedere.

Maraton 7500 – aproape am urcat un 8 miar!

Posted by Florin Glinta in Munti | 4 comments

Când am decis, undeva in februarie, să particip la primul maraton montan, am făcut-o cu gândul că merită să încerc, şi pe urmă oi mai vedea. Gura cea bogată a lu’ Lucică m-a atras în această lume care, am înţeles puţin mai târziu, e populată cu oameni inimoşi dar şi cu supra-oameni, cu care pur şi simplu ştii că nu poţi să te pui.

A fost Moieciu şi a fost Herculane, fiecare cu farmecul său aparte, cu solicitări cât încape şi cu învăţăminte trase. Dar nimic nu se compară cu ce a fost weekendul trecut. Bucegi 7500 nu e un maraton propriu zis, şi nu datorită lungimii (oficial 90 de km şi 7500 m diferenţă de nivel, neoficial vreo 95-98 km şi circa 7800 m diferenţa de nivel). Bucegi 7500 e un ultra trail running (de fapt aleargă cine poate şi cât poate), e o cursă ce solicită la maxim corpul şi mintea, şi mai ales inima (nu în sensul de cord, care îşi vede de treaba lui, ci în sensul că trebuie să ai o inimă mare şi tare ca să termini, mai ales când nu te mai poţi baza pe picioare şi plămâni).

Maraton 7500 înseamnă în primul rând Atitudine: un amestec de încredere oarbă în propriile forţe şi în spiritul de echipă (se merge în doi – probabil elementul cel mai special care transformă egoismul efortului solitar într-un superb spirit de grija şi atenţie pentru ca celălalt să nu se rănească, să nu cedeze şi să nu risipească astfel toată energia imensă cheltuită până atunci); un amestec de efort pur fizic, până la limita epuizării, şi admiraţie estetică, sensibilă, faţă de frumuseţea locurilor prin care treci, cu atât mai emoţionantă când e văzută printre râurile de sudoare şi, adesea, printre lacrimile de durere fizică; un amestec de tupeu incredibil (să gândeşti că vei termina, deşi eşti epuizat după 50 de km şi ştii bine că mai ai în faţă încă aproape 50, mult mai grei) şi de sinceră umilinţă în faţa muntelui, a naturii, dar şi a celor din vârful clasamentului, care termină treaba cu o zi lumină înainte…

Călători osteniţi în Valea Gaura – pe a 3-a urcare la Omu

Ultra trail-ul te trece printr-o sumedenie de trăiri, şi asta într-un interval de timp foarte scurt; e ca şi cum ai avea o secvenţă de viaţă pe repede înainte, dar fără să ai sentimentul de risipă, ci, dimpotrivă, de câştigare a timpului, de ieşire din el, pentru că apuci să vezi şi să faci imens de multe, pe care altfel le-ai fi făcut într-o săptămână, eventual. Intensitatea cursei am simţit-o încă din săptămânile dinainte, când mă antrenam în limitele timpului şi stilului de viaţă de bucureştean corporatist. E un zumzet care creşte uşor cu fiecare zi ce trece spre momentul startului, şi care devine din ce în ce mai trepidant până la un vuiet hormonal şi de adrenalină ce se varsă odată cu ultimele acorduri de muzică şi cu numărătoarea inversă care dezleagă energiile.

Pe măsură ce ajungi să ştii cu cine pleci umăr la umăr în asemenea curse, emoţia e şi mai intensă, pentru că înţelegi că eşti printre cei mai buni. La început ştii că plata taxei de participare ţi-a procurat dreptul de a fi acolo; dar la sfârşit, când ai învins lupta cu durerea, oboseala şi tentaţia de a abandona, ştii că ţi-ai legitimat faptul de a fi fost acolo prin „luptă dreaptă”, iar sentimentul este unul copleşitor, până la lacrimi.

Plimbându-mă pe google, de cele mai multe ori am găsit „cronici” ale participanţilor care s-au situat undeva foarte sus în clasamente la maratoane. Unele cu ceva frustrări, altele mai tehnice, despre ce şi cum a fost, câteva mai cu impresii de suflet. Toate cu un fir roşu: lupta acerbă, dusă spre dincolo de limitele umane, împotriva timpului, a distanţei, a durerii etc., urmată de satisfacţia de a fi obţinut ceva preţios – un loc cât mai fruntaş. Prin valoarea mai modestă pe care o am, ca alergător de maratoane ce şi-a descoperit târziu pasiunea, am privilegiul de a nu descrie vreo luptă în care m-am  străduit să urc cât mai sus în clasament: mă pot concentra pe altceva-ul  care mă mână spre asemenea evenimente, spre partea mai „umană” a cursei, spre plăcerea „gratuită” pe care mi-o procur fiind acolo.

De ce am ales să alerg la maratoane montane sau curse de ultra trail? Alibiul estre că îmi place muntele, mobilul principal, probabil, este că încă mai caut să mă descopăr, să văd până unde mă pot întinde ca putere, energie, voinţă; iar alte motive sunt date de amestecul de frumuseţe a naturii şi de caracter cu totul special al oamenilor care vin la asemenea curse. Cu puţine şi accidentale excepţii, nu întâlneşti trişori, leneşi, sau nesimţiţi, de care, altminteri, e plină lumea. Ca să ai tupeul să începi asemenea cursă, cu gândul că o vei şi termina, şi chiar să reuşeşti, asta înseamnă o tărie de caracter şi un fel de ambiţie pe care le poţi întâlni la puţini oameni. Dacă blog-ul meu este intenţionat să scrie despre oameni, despre talente, atunci cu greu se poate găsi un subiect mai potrivit decât acest gen de curse. Sunt gesturi simple dar superbe prin umanitatea lor profundă, pe care le poţi vedea: faptul că întâlneşti pe cineva care şchioapătă vizibil, sau zace varză, pe marginea potecii, sau este deshidratat etc., şi te opreşti din mersul contra cronometru să îl întrebi dacă are nevoie de ajutor, şi i-l oferi când e cazul, uneori cu preţul renunţării la cursa şi la locul tău, e un efort de voinţă si un gest de suflet normal printre asemenea oameni, la acest nivel. Cine nu îl face, pare venit din altă lume…

Poţi veni la o asemenea încercare, cum este ultra-maratonul Bucegi 7500, cu diverse atitudini şi setări ale minţii:

- dacă eşti printre fruntaşi, vii să câştigi, eşti la capătul unui antrenament serios, constant, continuu; eşti dintre cei nebuni, capabili să alerge şi pe bucăţi de pante moderate în sus (nu aleargă nimeni tot drumul pe Jepii Mici spre Babele, dar ăştia buni merg într-un fel de parcă ar vrea să falimenteze Telecabina, le scapără picioarele, sunt incredibili). Dacă eşti chiar printre cei foarte buni, duşmanul şi preocuparea ta e timpul, inclusiv cel de anul trecut, concentrarea e maximă, nu ai timp să ocoleşti diverse obstacole din potecă, e mai uşor să le sari, iar de peisaj te ocupi altă dată…

- dacă concurezi la categoria „mai de la coadă”, găini cum ne spunem eu şi cu Lucică (dar găini cu moţ, nu orice fel de orătanie leşinată ), vii pentru plăcerea pură şi neînţeleasă de a fi acolo. Neînţeleasă pentru unii, care zic că, dacă tot nu ai nicio şansă, la ce să te mai duci!!?? Nimic mai greşit, lupta nu e cu ceilalţi, ci cu tine însuţi, acesta e motorul şi acesta e cel mai bun discurs motivaţional. Dacă toţi am vrea să fim cei mai buni, am rămâne o lume de frustraţi, din care cei mai slabi de înger s-ar sinucide pentru că nu pot să fie în frunte. Arta e să gestionezi normalitatea, să te străduieşti să devii mai bun decât ai fi în mod natural prin zestrea pe care o ai. Echilibrul înseamnă să recunoşti fără regret că există alţii nu doar mai buni, ci incredibil de mult mai buni decât tine, însă să ştii liniştit că, dacă scoţi tot ce e mai bun din tine, poţi să devii foarte valoros în micro-universul tău, pe care îl poţi influenţa. Cum se traduce asta în cursă…păi dai tot, atât cât poţi, te minunezi de propriul record, când reuşeşti să mai scazi din timp, apoi îţi reiei locul la coadă, liniştit, însă permanent la limita propriilor puteri, cu obiectivul „măreţ” de a termina cursa, de a sfârşi ce ai început, şi cu orgoliul, totuşi, de a nu o termina ultimul. Ai mai mult timp să admiri peisajul, îţi calculezi altfel etapele, ai timp de vorbit şi cu alţii, pe traseu, eşti acolo şi respiri muntele cu ceva multă veneraţie, aşa cum i se cuvine. Pentru mine, doar el, Muntele, e cel care mă face să duc la capăt cursa. Cred că pe asfalt aş avea infinit mai multe tentaţii de a abandona, pentru că lipseşte plăcerea estetică şi fiorul înălţimilor, care înseamnă atâtea…

Maiestuoşii Bucegi văzuţi dinspre Bran

- mi-e greu să îi înţeleg pe cei cârcotaşi, care vin să strâmbe din nas: că organizarea e proastă, că traseul nu e marcat suficient de clar, că la stânele din drum sunt câini prea fioroşi, că soarele e prea arzător, că traseul nu e bine ales şi ei l-ar fi făcut mult mai bun etc. etc. Mărturisesc cu mâna pe inimă că am încercat, pe parcursul cursei, momente în care am gândit exact la fel; oboseala extremă şi efortul de a gestiona durerea din ligamente, în primul rând, te pot transforma într-un bătrânel cârcotaş căruia nu îi mai place nimic. Dar nu acesta e spiritul cursei, ci astea reprezintă exact lucrurile pe care trebuie să înveţi să le domini mental. Şi, mai ales, nu cu ele trebuie să rămâi, în final: sunt infinit mai multe lucruri frumoase despre care să îţi aminteşti să despre care să scrii.

Ce se întâmplă când alergi în echipă…e ceva unic şi greu de descris. E mult mai intens decât în cursele individuale, pentru că te responsabilizează mai mult, la fel cum te şi încălzeşte la gândul că nu eşti singur şi că cineva e acolo să te sprijine când îţi e greu. În echipă ştii că ritmul e al celui mai slab, în echipă ştii că dacă cedezi, iroseşti şi efortul celuilalt, dar acest lucru te ajută să cedezi mult mai greu…Echipa respiră prin ambii colegi, trăieşte prin efortul lor, râde la glumele care se fac unul pe seama celuilalt, apoi amândoi pe seama altora, se îmbărbătează în mijlocul nopţii în pădurea plină de ochi lucitori şi foşnete ciudate. Pentru toate aceste motive, cred că o asemenea echipă, care are de înfruntat  nu doar muntele, ci şi timpul şi distanţele, are nevoie să se cunoască dinainte. Eu şi cu Lucică ne ştim bine puterile, obiceiurile, ne tolerăm tâmpeniile şi momentele dificile, ne spunem bancurile potrivite şi ştim când e cazul să lăsăm de-o parte atitudinea de sportivi şi să ne administrăm, împotriva regulamentului, o ceafă românească cu cartofi prăjiţi şi bere. Am privit cu emoţie şi cu un nod în gât podiumurile cu premianţii: fără excepţie, păreau că sunt echipe sudate, iar săruturile calde ale partenerilor de la „mixt” mi-au produs bucurie şi admiraţie pentru ce lucru greu au mai realizat împreună… Şi mai grozav e când ai o altă echipă, pe margine, care să te sprijine, încurajeze, să îţi dea un şut de îmbărbătare…; chiar şi un SMS primit în timp ce îţi bubuie inima în urechi de la urcare te face să te încarci cu energie, pentru că ştii că nu eşti singur, iar gândurile pozitive ale celorlalţi parcă sunt un gel energizant !!

Deci de ce alerg maratoane montane? Dacă l-aş parafraza pe unicul şi marele George Mallory, aş zice „pentru că există şi se organizează”. Pentru că îmi dau prilejul să fiu eu şi să scot maxim din mine; pentru că îmi dau adrenalină, pentru că îmi scot în cale oameni speciali, pentru că, iată, cum e ultra trailul Bucegilor, aproape că îmi dau prilejul să urc (şi încă ce rapid) în aerul tare al Everestului fără grija şi banii unei asemenea expediţii.

În episodul următor voi lăsa la o parte filozofarea, şi voi prezenta „faptele de arme” cele măreţe ale echipei Cutezătorii Flo Adventure, şi ale fraţilor mai mici, Cireşarii, aka Iunia şi Tătărel, care ne-au şi întrecut prin strângerea din dinţi şi efortul de voinţă.

Moieciu trail running de la primăvară la iarnă

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 5 comments

6:59:45,8 (6 ore, 59 de minute…) este timpul in care am parcurs 42 de km de poteca montana, cu o diferenţă de nivel totala de 2300 m, sâmbăta, pe 7 mai, la Eco-Marathon Moieciu 2011. Am plecat pe primăvară, am sosit pe o vreme de toamnă câinoasă, după ce, pe urcuşul repezit de pe Guţanu, m-a nins cu fulgi mari ca în poveşti, contrastând absolut încântător cu verdele crud al pomilor şi ierbii.

Sunt foarte mândru de „performanţa” mea, deşi nu total mulţumit, însă, fiind primul maraton montan, sigur e loc de mai bine. Datele care urmează nu par să vină în sprijinul mândriei mele, la prima vedere. La a doua însă, îmi dau seama că am pornit într-o cursă în care m-am măsurat cu super atleţi şi cu oameni dotaţi genetic să alerge aşa de bine.

Întâi câteva date, pe urmă povestea pe larg:

- cel mai bun timp: 3:58:15,3!! Doi băieţi au trecut simultan, umăr lângă umăr, din prietenie şi respect

- cea mai bine clasata femeie la general: locul 35, cu timpul 5:06:37,3!!

- imediat după mine, la circa 4 minute, a trecut o doamnă de la categoria 50-59 ani, pe care am depăşit-o cu greu pe ultimii 2 km, printr-un efort imens de voinţă + orgoliu şi pentru că genunchii ei au rezistat ceva mai puţin decât ai mei (iar eu am coborât cu vaiete şi dureri serioase). Fiul doamnei, Florin, a avut al 6-lea timp, la un sfert de oră de câştigători. Asta da moştenire genetică. Saru’mâna şi jos cu pălăria, Cornelia!!

- cel mai „slab” timp a fost de 9:10:41,3. Nici un chicot să nu aud, merită toate felicitările, a petrecut 2 ore în plus pe o lapoviţă din ce în ce mai rece

- prietenul Lucică, autorul moral al poveştii mele de la Moieciu, deja „veteran” de maratoane, şi-a îmbunătăţit timpul cu peste o oră, şi promite să se transforme din pufoşenie în panteră de munte

- Iunia a alergat crosul de 14 Km ca un om mare, atât de repede încât l-a surprins nepregătit pe cameramanul oficial al grupului vesel, pe Man, care apoi şi-a luat revanşa cu nişte cadre bine trase. Va fi promovată cel puţin la grupa semi-maraton.

- Lorena a tras de ea şi a terminat maratonul înainte de cele 9 ore limită. Bravoo, la mai mare.

- Galerie frumoasă şi răbdătoare, suporteri drăguţi, se ştieeee…

Si acum povestea…

Cartierul general: Cabana Ta, din satul Ciocanu, cu Viorel gazdă la fel de primitoare cum îl ştiam, cu un peisaj de poveste, între Bucegi şi Crai, cu flori în pomi şi iarbă verde vineri seara, apoi circa 6-7 cm de zăpadă viscolită sâmbătă seara.

Vineri seara, înainte de cursă: am ajuns cu capul bubuind de la sinuzită şi o voce venită parcă din canal, cu o stare de spirit proastă (atâta antrenament pierdut pe degeaba…) şi cu îndoieli mari că voi putea termina sau chiar începe cursa. Mobilizat de echipă şi revigorat de aerul tare, am plecat cu toţii spre şedinţa tehnică din Moieciu. Am găsit staţiunea cea cochetă trepidând de muşchi şi chiote de revedere ale celor care se ştiu deja de ceva vreme pe la astfel de evenimente. Am preluat tricoul, unul foarte fain şi chiar de calitate, am văzut pe scurt povestea traseului (brrr… lung al naibii, şi cu atâtea urcuşuri…), am cumpărat rapid ceva energizante, un gel, un activator (o chestie pe care ţi-o torni pe gât când simţi că te lasă puterile, şi îşi mai dă un impuls consistent pentru câţiva kilometri) şi am plecat înapoi zgribuliţi de cele 2-3 grade de afară. Papa uşoară, o inhalaţie cu ceai, doar-doar o slăbi durerea, şi apoi somn adânc dar cam scurt şi emoţionat de aşteptare.

Dimineaţa cursei: păpat la repezeală, mânaţi tare din urmă de imboldurile răcnite ale olteanului („hai tatăăăă…că întârzieeeem…”), apoi goană şi mai tare cu maşina până aproape de linia de start, unde, cu 15 minute înainte erau deja câteva sute de oameni fremătând, muzici, talăngi, încurajări, mişcări de încălzire …tot tacâmu’. Nu-i vedeam pe primii, era prea multă lume. Nici nu am apucat sa îi mai văd, decât la sfârşit şi din poze, pentru că s-a dat START-ul.

Iar Startul a însemnat ceva ce vezi la cursele de 200 sau 400 de m. Au rupt-o pur şi simplu la fugă, de parcă erau la o cursă de viteză. Durerea e că au fost câţiva care au tot ţinut-o într-un ritm absolut neomenesc, reuşind o medie de mai bine de 10 km/h timp de 4 ore!!

M-am turat încet, pe o alergare de circa 1.5 – 2 km de asfalt si drum forestier uşor înclinat. Am mers pe strategia de trag cât mă ţin sinusurile, iar atunci când cedează măcar să fiu cât mai departe de pornire. Şi am avut noroc, sau zeul maratonului a ţinut cu mine: m-am eliberat încet pe parcurs, şi iată-mă urcând în plină formă pe poteca îngustă şi şerpuită, e adevărat, cu nasul deseori trecut prin batistă. S-a mers tare în grupul compact în care eram, dar s-a mers infernal în grupul din faţă, de care nici nu mai eram conştient că face parte din cursă, aşa de departe s-au dus rapid.

Mă uit cum mă depăşesc tinerei pe urcare, zic că deh… asta e, privesc cum trec pe lângă mine fete hotărâte, cu pasul uşor, şi îmi cam sare boala şi orgoliul de mascul rănit, apoi înţeleg rapid că există diferenţe măricele de valoare în favoarea lor, şi încerc să mă consolez trăgând cu îndârjire de mine. Urmează coborârile, şi aici mi se vede piciorul de montaniard antrenat pe pietre instabile: alerg de rup la vale, ţopăind de uneori mă întreb şi eu pe ce am călcat, depăşind frenetic câte 3-4 odată, ahaaaa… şi pe fete…dar, urmează iarăşi urcuşuri…

Prima buclă, crosul, aproape că nu o simt. Nici nu am băut apă, am luat doar o felie de portocală de la ultimul punct de alimentare. Trec prima oară de poarta de Sosire (mai am de două ori) şi îmi acord 3 minute de răgaz la masa cu Sponsere, ceaiuri si fructe energizante. Gata, la drum, iar ultima îmbucătură de măr mi se opreşte în gât: urmează brusc şi aprig urcuşul din a doua buclă.

Urc în ritm alert, deja concurenţii au trecut printr-o primă selecţie. Peisajul e absolut superb, cu Bucegii înzăpeziţi uitându-se semeţi, dar parcă şi cu ceva respect, la efortul furnicilor harnice care străbat potecile de la poalele lor.

Urmează o coborâre solicitantă spre Cheile Grădiştei, un punct de alimentare in care ceaiul călduţ şi energizant mi se pare licoarea zeilor, şi apoi vine un adevărat chin pentru majoritatea alergătorilor: drumul forestier de circa 6 km care urcă lung şi monoton până la complexul turistic de la Fundata. Mă disperă fiecare noua curbă, faptul ca nu pot să îi văd capătul, zecile de maşini care trec pe lângă noi şi ne umplu de praf. Merg cât pot de alert, încerc chiar să alerg 40-50 m din când în când, însă alergatul la deal, după deja circa 20 de km de drum, începe să fie un lucru dificil. Mă mai revigorează norul extrem de ameninţător ce apare dinspre Bucegi, împreună cu o ceaţă rece care se strecoară printre dealuri; măcar e ceva nou în peisaj… Admir în treacăt complexul turistic (pare realmente de nivel european, într-un cadru natural absolut superb). Ajung, într-un final, la punctul de alimentare unde zăbovesc cel mai mult de pe tot parcursul: îmi acord circa 5 minute de ceaiuri, „sponsere”, felii de portocale, de caşcaval şi de banane. Arunc un ochi înapoi sperând să apară şi Lucică, apoi calculez că e deja cam la 15 minute în spate, şi nu mai pot să aştept; plec de-a dreptul ghiftuit, însă deja după primele sute de metri burta dispare ca prin minune şi motorul începe din nou să duduie. Urmează o coborâre lungă în care accelerez şi reuşesc să depăşesc chiar câteva persoane, motivat în plus de frumuseţea potecii de munte, o adevărată binecuvântare faţă de drumul forestier care îmi încercase din greu nervii (n-aş putea să fac maraton pe asfalt, mi se pare incredibil de dificil din punct de vedere mental). În pădure mă intersectez cu un grup de „suporteri” care cântă în stil de galerie de fotbal, inconfundabil, şi mă îmbie cu o gură bere „care o să mă ţină încă 10 km”.

Trecem deja printre case, sub câţiva stropi de ploaie, iar câte o gospodină ne încurajează cu simpatie şi căldură de mamă. După încă vreo 2-3 curbe începe să se audă „vocea” oficială a maratonului, prezentatoarea cea simpatică şi plină de vorbe de duh (îmi spune pe urmă „stafful tehnic”). Ajung iarăşi în zona de Start / Sosire care marchează sfârşitul buclei a doua. Mă revigorez cu ceaiuri şi ceva fructe uscate, apoi, simţind genunchii cam solicitaţi după coborârea lungă, îmi aplic un masaj cu Bengay, preventiv, ceea ce mă face să pierd pe moment vreo 4-5 minute, dar cred că mă face să câştig vreo 15 ulterior, când durerile vor  fi început să fie deja al naibii de intense.

Sinuzita e ca şi uitată, iar decizia e scurtă, nici nu încape vorbă: mă lansez în Bucla a treia, hrănindu-mă şi din încurajările publicului.

Starea de bine durează câteva sute de metri, pe urmă vine un urcuş abrupt tare, care ne taie gazu’ tuturora. E ciudat, mă simt în putere şi urc în forţă, depăşind la deal pe câţiva. Întreb de sănătate un coleg de suferinţă întins în iarbă şi cuprins de ameţeli; mă asigură că „e bine”, şi chiar mă conving mai târziu când mă depăşeşte pe o coborâre unde nişte bătături apărute crud mă chinuie ca într-o tortură medievală. Admir Bucegii care se apropie din ce în ce mai mult în această Buclă, respir peisajul incredibil, mă hrănesc din frumuseţea care mă înconjoară şi mă face să uit de durerile care încep să devină persistente. O prind din urmă şi o depăşesc pentru prima dată pe Cornelia; un pic mai sus, o bătrânică tare dulce şi simpatică ne serveşte, în vârful unui deal, cu apă rece (pe care o refuz politicos, pentru că îmi mai îngheţaseră o dată dinţii) şi îmi spune că mai avem 12 km şi îmi arată hăăăăt, departe, vârful unei culmi împădurite pe unde ar trebui să trecem. Mă frec la ochi şi îmi pare că glumeşte, plec rapid oarecum îngândurat dar convins că greşeşte, cel puţin în ceea ce priveşte distanţa rămasă. Nu greşeşte cu culmea împădurită: e Guţanu, cireaşa de pe tortul Maratonului de la Moieciu, după cum aveam să văd pe propria piele.

La ultimul punct de alimentare începe o ploaie foarte deasă, şi grea, rece la limita lapoviţei, ca să fie treaba bună. Pe interior simt un val de căldură la un deget şi apoi o usturime ascuţită; ştiu senzaţia – tocmai mi se spărsese o mare bătătură, şi e un detaliu cu care nu e de glumit. Mă retrag la adăpostul unui brad, mă descalţ şi pun plasturi cu o grabă febrilă, pentru că îi văd pe vreo 8-10 concurenţi trecând pe lângă mine. Spre satisfacţia mea, deşi am pierdut cam 5 minute, i-am depăşit ulterior aproape pe toţi, cu excepţia unei fete care părea inepuizabilă pe acel urcuş.

Guţanu se dovedeşte al naibii de abrupt. E timpul pentru activatorul păstrat pentru momentele dificile: gust nasol, dar efect rapid. Îmi golesc în sânge şi ultimele rezerve de voinţă, şi urc susţinut, mă şi mir de unde mai pot. Un kilometru sau doi mai departe, deja spre 1400 m, începe să ningă cu fulgi mari şi deşi, incredibil de frumos, făcând un peisaj de basm. Termin urcuşul şi aproape că dau nas în nas cu culmea Ţigăneştilor, nefiresc de aproape, respirând ger cu versantul ei plin de zăpadă. Un grup de Salvamontişti îndrumă concurenţii spre ultima bucată: urma o coborâre lungă – 6 km – şi extrem de frumoasă, care parcă invita la alergătură. Trag de mine realmente deja, coborârile repetate mi-au uzat genunchii iar inserţiile de ligamente ţiuie dureros; când alternez de la urcuş la coborâş distracţia e maximă, nu apuc să mă obişnuiesc cu un fel de durere că urmează celălalt, şi tot aşa. M-aş da cu Bengay din nou, însă nu mă mai rabdă inima să opresc nici măcar o secundă, pentru că simt răsuflarea câtorva concurenţi în ceafă. Cornelia găseşte, nu ştiu de unde, resursele să mă depăşească şi ţopăie enervant vreo 15 minute în faţa mea, făcându-mă să vorbesc singur „…cum dracu frate.. de unde mai poate… ia uite cine mă face, sa-mi fie ruşine…”. E cel mai bun şi eficient „iepure” pe care l-am avut vreodată, şi îi mulţumesc pentru cum m-a motivat, fără să o ştie.

Alerg deja mecanic, pe o pantă destul de dulce în jos, şi reuşesc să depăşesc destul de mulţi, fiara concurentă din mine ieşind la suprafaţă. Cu regret, cu respect, dar şi cu un rânjet orgolios reuşesc în sfârşit să o las în urmă pe Cornelia, pe care o chinuie genunchii mai tare decât pe mine. Mă apropii de „omul cu steagurile” (Ilie Roşu cel celebru, pe care se pare că l-am depăşit cu câteva secunde pe final, sau pur şi simplu sistemul de înregistrare a timpului s-a înşelat, eu fiind sigur că am ajuns un pic după el); deja începe ultima coborâre, abruptă şi rea, pe ploaie şi iarbă udă, lunecoasă. Genunchii protestează în gura mare, cobor ca un schior, cu ambele picioare odată şi sprijinit din greu în beţele de trekking, care se dovedesc o adevărată mană cerească. Se vede satul, se aude vocea de la microfon care îi felicită pe cei ce au ajuns deja, iar acest lucru îmi varsă în sânge ultimii stropi de adrenalină şi voinţă. Ştiu deja că voi fi şi eu acolo, pieptul mi se umflă de mândrie, apoi îmi muşc buzele de durere pentru că am îndrăznit un pas cam mare pentru picioarele mele slăbite.

Ajung în sfârşit pe teren plat, şi sunt gata să dau buzna prin pârăul rapid; cu lapoviţa de pe mine nu mai conta să mă ud la picioare, dar aleg totuşi să trec pe podeţul suspendat şi cam instabil, pe care îl trec atent, cu felicitările şi încurajările celor de pe margine: sunt la 50 de m de drumul asfaltat, şi la vreo 200 de m de final. Ies pe asfalt, fac câteva mişcări de „alergat cu genunchii sus şi cu călcâiele la spate”, pentru a îmi relaxa ligamentele, şi o rup la fugă de-a dreptul sprinten spre Finish. Îmi aduc aminte de emoţiile lui Lucică, povestite de la finalul din Piatra Craiului, şi simt aceleaşi lacrimi în colţul ochilor când îi vad pe oameni de pe margine aplaudând, încurajând şi cu zâmbete admirative. Sunt departe de performanţa câştigătorilor, care au terminat deja de 3 ore, însă e o categorie la care nu voi putea concura şi îmi admit cuminte limitele.

În schimb sunt foarte mulţumit de mine, mă strecor printre puştii încruntaţi care aşteaptă startul la maratonul copiilor şi două mâini apar de undeva din mulţime punându-mi medalia la gât. E gata, sunt 7 ore în cap de la plecare, sunt foarte obosit, dar nu epuizat, îmi dau seama că mai aveam resurse, însă uzura picioarelor m-a împiedicat să le scot din mine.

Apar prietenii, Man, Iunia, Silvia, plouă ca la balamuc, a belşug, aproape că nu îmi dau seama ce e cu mine; felicitări, poze, apoi chestiuni practice – trebuie să mă schimb, pentru că se lasă un frig pătrunzător. Până una alta, termină şi Lucică, cu dureri intense şi cârcei ca-n filme, care-l fac să scoată adevărate răcnete, încât o băbuţă îşi face cruce cu mâna la gură.

E nebunie? Suntem nebuni? Poate, dar îmi place de noi, şi de toţi ceilalţi nebuni care s-au strâns la Eco-maratonul Moieciu. E o ediţie care îmi va rămâne în minte, pentru că e prima mea încercare de genul acesta, pentru incredibila diferenţă de vreme dintre plecare şi sosire şi pentru că mi-a plăcut al naibii experienţa. Este un exerciţiu total de voinţă, forţă şi antrenament, de glezne flexibile şi genunchi tari. Nu sunt un începător în ale mersului pe munte, chiar nu consider acest maraton cea mai dificilă încercare montană a mea (cele 16 ore de marş forţat de pe Grossglockner au însemnat un efort de voinţă şi fizic mult mai mare). Însă o astfel de cursă te sleieşte prin distanţă şi prin lupta contra cronometru, iar performanţa celor ce îl termina între 4 şi 5 ore este absolut impresionantă. Câtă vreme ignor acest lucru şi mă ţin în lumea normală, pot să numesc cele 7 ore ale mele ca fiind o performanţă, dar ideea de bază rămâne că alerg să fiu sănătos şi să îmi depăşesc condiţia, oricât ar fi ea de micuţă şi mizerabilă.

Toţi ar trebui să încercăm asta, fiecare la nivelul lui.

EcoMarathon Moeciu, prima mea încercare la grupa mare

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 2 comments

Sub influenţa lui Lucică, ale cărui abilităţi de vânzare şi-au făcut iar treaba cu brio, m-am înscris, acum vreo două luni jumătate, la primul meu maraton montan – EcoMarathonul de la Moeciu. Am avut, iniţial, o oarecare îndoială dacă ar trebui sau nu să mă bag în aşa ceva; însă sporovăiala continuă a lui Luci, cu orice prilej, pasiunea cu care ne-a vorbit, dar şi viermişorul care rodea în mine parcă fără să ştiu, m-au făcut încet încet nu doar să trec de orice îndoială, ci să aştept cu nerăbdare şi emoţie ziua maratonului; şi până pe 7 Mai, iată, au mai rămas doar 6 zile. La toate astea, şi nu în cele din urmă, s-au adăugat şi pasiunea şi hotărârea Iuniei, care, evident, fiind mai mică, s-a înscris la proba mai mică, de cross (14 km), însă a făcut un tărăboi, o reclamă şi un efort cât pentru un ultra-maraton, iar creşterea ei a fost vizibilă.

Ieri am făcut ceea ce pot numi repetiţia generală: am parcurs (aproape toată) bucla de semi-maraton de la Ciucas, circa 20 de km în total, şi a fost un bun prilej de a-mi da seama că am făcut progrese şi sunt relativ în formă, dar şi că m-am băgat într-o chestiune super grea. Cu ocazia asta, mi-am adus aminte de urcuşul parca interminabil de pe Zăganu şi Gropşoarele, de acum câţiva ani buni. Ce diferenţă totuşi: atunci îmi urlau 10 trenuri în cap de la ţuica băută ca pe vin, cu o seară înainte, şi mă târam cu John ca ultimii sclavi, bătând record după record (negativ), bombăniţi de Cătălina, pe bună dreptate; acum am fost fresh, şi am făcut jumătate din timpul de pe indicatoare; chiar şi aia mika, semi-maratonista, s-a descurcat bine!

Ce înseamnă, foarte pe diagonală un maraton montan? Este o proba de trail running, cum sună termenul consacrat (alergare pe potecă, într-o traducere uşor stângace) de circa 42 de km! Fiind pe potecă, evident că există diferenţe de nivel (în medie cam 2100 – 2300 m), urci şi cobori de mai multe ori, în funcţie de caracteristicile traseului, iar asta iţi stoarce şi ultimele fărâme de energie mentală şi de vlagă fizică. Chiar şi cel mai lung antrenament pe care l-am făcut a însemnat aproape jumătate din toată cursa, şi mi-am dat seama că voi ajunge să trec dincolo de nişte limite ale durerii fizice, iar asta se va putea depăşi doar cu un efort de voinţă. Probabil din această cauză mă simt mai capabil acum de aşa ceva, decât aş fi fost la 25 de ani, când, probabil, corpul m-ar fi ajutat mai mult (nu e sigură treaba, după cum mă simt acum…).

Ce mai înseamnă maratonul montan: antrenament, alergare multă dar şi antrenament pentru braţe şi umeri, pentru că la acest efort participă întregul corp (de exemplu, după tura de Ciucaş, cea mai mare febră o am la umeri!). Mai înseamnă să-ţi ajuţi efortul fizic prin investiţie în pantofi buni, de trail running musai, altfel e auto-înşelătorie şi se poate lăsa cu accidente; investiţie în echipament uşor şi respirabil, apoi în ceva suplimente nutritive (nu merge doar natural, corpul este supus unui efort mult prea mare, la care nu este capabil să se echilibreze singur); investiţie în timp, efort şi voinţă, de la a strânge din dinţi la fiecare depăşire a propriei limite, în cursul antrenamentelor, până la a-ţi disciplina stilul de viaţă sau regimul alimentar (mai uşor cu alcoolul, oricât de greu mi-ar veni să o spun…)

Este interesantă tare discuţia despre timpul în care se parcurge o astfel de probă. Ei bine, la maratonul pe plat, pe asfalt (proba olimpică supremă), recordurile mondiale au plecat, la bărbaţi, de la aproape 3 ore, în 1908, şi au ajuns, iată, într-o sută de ani, la 2h si 4 minute!! La maraton montan, în România, unde tradiţia este, dacă nu mă înşel, de numai 5-6 ani, câştigătorii de astăzi se învârt în jurul a 4 ore (plus sau minus 10 minute)!! Nu cred că am pus suficiente semne de exclamaţie. Este greu să îţi dai seama ce înseamnă această performanţă dacă nu eşti un călător pasionat de potecile de munte. O medie de aproape 10 km/h timp de 4 ore este o nebunie curată, în condiţiie unor diferenţe de nivel de peste 2000 m. Eu, de exemplu, am reuşit 10 km în circa 1h 17 minute, pe plat, însă asta a fost toată cursa, iar mai departe am plecat ţinându-mă de balustrade!! Pare inuman, este rodul unei combinaţii fericite între un fond genetic valoros, mult antrenament, ceva tehnică bănuiesc, un mental robust şi o alimentaţie foarte atentă.

În timp ce ne dădeam seama de diferenţele între ei şi noi, am stabilit, cu Lucică, obiectivele pentru această cursă (care are oferit un timp limită maxim de 9 ore). Ele sunt, exact în această ordine:

1. Să terminăm
2. Să nu termină ultimii
3. Să terminăm sub 8 ore
4. Orice e în plus de aici încolo, e motiv de sărbătoare

Dacă se întreabă cineva, în aceste condiţii, „la ce bun”, am o grămadă de argumente: cel mai tare beneficiu personal, probabil, ţine de o creştere semnificativă a capacităţii de autodisciplină, chestie pe care lumea serioasă din toate timpurile a pus mult preţ. Apoi este o îmbunătăţire vizibilă şi extrem de revigorantă a stării de sănătate, dar şi o creştere parcă şi mai spectaculoasă a încrederii în sine şi a satisfacţiei legate de propria persoană. Maratonul nu este doar prilejul de a dona câţiva litri de transpiraţie, ci implică şi multă emoţie, atât în sfera proprie, cât şi în a o împărtăşi cu ceilalţi, cu oameni cu care găseşti că ai ceva foarte frumos în comun. Şi acesta ar fi un ultim mare beneficiu: să cunoşti oameni speciali, pe care poţi să îi invidiezi sau să îi înjuri în barbă pentru performanţele lor deosebite, dar nu poţi să nu îi admiri.

Deocamdată doar presupun ce va fi, însă după, o să revin cu mai multe impresii la cald. Nu uitaţi să vă ţineţi în mişcare; pentru oamenii obişnuiţi, contează măcar atitudinea, nu neapărat distanţa parcursă. Eu am decis să încerc la asta, dacă nu îmi iese, măcar ştiu cât să mă întind data viitoare!

Mălăeşti – Hornu Mare – Vârful Omu – Valea Morarului, pe zăpadă adevărată!

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti, Uncategorized | 1 comment

Freelancer sau nu, am muncit mai mult decât pe vremea când eram angajat ca tot omu’. De fapt… Omu, de el vreau să vorbesc, pentru ca am avut o tură foarte faină acum deja trei săptămâni. Echipa, în afară de mine: Iunia, Lorenă, Lucică, Danutz, adică tot atâţia nebuni de la Flo Adventure Bucureşti. Traseul. Ziua I: Buşteni telecabina – Babele – Vf Omu pe traseul de iarnă – Hornu’ Mare – Mălăeşti. Ziua a II-a: eu cu Lucica – înapoi pe Horn – Vf. Omu – Valea Morarului – Gura Diham. Ceilalţi – Take Ionescu – Pichetul Roşu – Gura Diham.

Îmi amintesc de prima dată când am fost doar eu cu Lucică în acel noiembrie de care am mai povestit aici: am avut bocanci de 3 sezoane (cu indulgenţă) şi o bucată de cordelină cu care ne-am legat ca pe baloţii de paie. Ce diferenţă faţă de cum eram acum echipaţi cu toţii: tot tacâmu’, de la colţari la pioleţi şi lopată, inclusiv coardă, cu care am exersat mersul legaţi, ca pe gheţarii din Alpi.

Traseul e clasic, mega-cunoscut şi bătut cu piciorul. Iarna şi zăpada schimbă mult lucrurile însă. Am pornit la drum precauţi, după ce monitorizasem vremea toată săptămâna precedentă, interesându-ne, cum am învăţat, despre cât a nins, pe unde, dacă a fost sau nu vânt, care e prognoza, care e buletinul nivometeorologic (îl puteţi găsi mergând aici) etc., făcând ipoteze despre cât e de probabilă avalanşa şi pe unde. Si era o probabilitate nici mare, dar cu siguranţă nici mică.

Sâmbătă, cu toate precauţiile noastre, nu am luat în calcul un factor, care ne-a pus nişte probleme serioase, de unde am scos câteva învăţăminte excelente, părerea mea. E vorba de cucoana Ceaţa, care a fost din belşug, multă, deasă, lăptoasă, incredibil de periculoasă.

Am pus colţarii încă de la Floarea de Colţ a lu’ nea Ginel, care se ţine tot bine, chiar dacă vremea rea de acolo, de sus, începe să-i lase urme.

Am mers lejer pana la şaua de unde trebuia să se vadă Colţii Morarului (dar nu se vedea nimic), cu momente lunguţe de vizibilitate scurtă, care, în final, au dispărut aproape cu desăvârşire. Acolo am decis să ne legăm în coardă, să exersă şi mersul ca pe gheţar, chestie care s-a dovedit foarte utilă, reuşind să ne reglăm încet încet, după mai multe nesincronizări de ritm, rimă şi alte alea. Deja, pe urcuşul spre traseul de iarnă, ceaţa era o prezenţă tot mai apăsătoare, iar vizibilitatea rareori se ducea spre 200 de m. Momentele de „spargere” a materiei enervante au fost punctate cu chiote de „uite şi…” (chiar s-a văzut până la Omu şi apoi până la Coştila) şi sărbătorite prin poze.

Traversarea pe deasupra Cerdacului s-a făcut cu o tăcere solemna: se vedeau clar mai sus câteva cornişe ameninţătoare, iar mai jos erau rupturi de placă. N-ar fi fost foarte plăcut să plece atunci cu noi spre Cerdac în jos, aşa că am mers vârtos, scuipând în sân şi cu urechile ciulite, măcar să prindem trosnetul înfundat şi oribil care anunţă „plecarea”. Legarea în coardă dă o senzaţie de siguranţă, cu condiţia să te bazezi pe cei cu care eşti legat, altfel pericolul creşte exponenţial, şi mai bine mergi la liber. În final, totul a fost ok, am coborât în mica şa dinaintea vârfului Bucura (sau Ocolit, al doilea peste 2500 m din Bucegi), de unde am plecat în forţă după o scurt pauză de energizare. Nicio dificultate tehnică deosebită, însă mersul pe zăpadă e clar mai epuizant decât mersul pe uscăciune: inimile pompau de zor, aerul tare intra până în fundul plămânului. Am ocolit Bucura prin partea stângă, pe unde ducea poteca, privind cu teamă la faptul că „tăiam” o placă destul de pe jos, însă părea subţire şi relativ stabilă, iar Omu deja se mărea văzând cu ochii.

Peisajul e spectaculos iarna, mai ales pentru mine, care nu mai fusesem acolo pe o asemenea zăpadă. Satisfacţia e enormă, mi-am atins unul dintre obiectivele pentru care m-am străduit la şcoala de alpinism: să merg pe munte iarna, în condiţii de siguranţă (adică de conştientizare calmă a riscului). La Omu am păpat rapid una dintre cele mai gustoase improvizaţii de prânz, admirând contrastul dintre zăpadă şi usturoiul verde …pe care l-am…beut!! Între timp Ceaţa îşi făcea intrarea în scenă ca personaj malefic principal.

Am plecat relativ rapid, bătea si un vânt rece, normal acolo sus, şi ne-am dat seama cât e de complexă treaba când nu vezi nimic (alb în sus, în jos, la stânga şi la dreapta, uneori începeam să văd steluţe verzi şi tot felul de forme ciudate), chiar şi într-un loc pe care credeam că îl ştiu ca pe buzunarul meu. Am greşit drumul de vreo două ori: odată uşor şi odată era să ne-o furam grav.

Factori favorizanţi: ceaţa foarte deasă (estimez o vizibilitate sub 25 m, cu foooarte rare si fulgerătoare spargeri spre 60-70 m); vântul şi zgomotul continuu; marcajele rare si relativ prost făcute pentru anotimpul alb; indicatoare ilizibile sau lipsă; nu am avut nicio hartă (noi, şmecheri…cine ia hartă în Bucegi, când îi ştim aşa de bine!? Greşit total! Lucică a concluzionat scurt: niciodată fără hartă – când nu vezi nimic te poate ajuta să estimezi distanţele şi să completezi cu amintirile locului). Cel mai grav: un indicator GREŞIT ORIENTAT, care era să ne bage în cacao, …dar ajungem şi acolo.

Mai întâi am pornit spre Bucşoiu crezând că mergem spre Horn, dar aici ne-am prins relativ repede, şi mi-am amintit corect intersecţia. După o despărţire scurtă pentru recunoaşterea zonei, şi întors pe propriile urme, am reluat cursul corect.

Apoi, după o bucată de mers, am găsit un indicator pe care mi-l aminteam foarte bine cum arată şi ce trebuia să scrie pe el: Cabana Mălăeşti prin Hornul Mare bla bla. Vârful puncta corect spre dreapta, deci asta era. Dilemă însă, Lucică simţea că ceva nu e în regulă, iar eu simţeam doar că a venit suspect de rapid Hornul Mare, după nici 15 minute de la plecarea din Omu’. Aici eu am greşit estimarea, pentru că mi-am înăbuşit instinctul şi gândirea, şi m-am orientat ca o oaie după indicator. Locul era foarte asemănător cu cel corect: urma o urcare (o presupuneam pe cea spre Vf. Scara), iar în dreapta, într-un mic licăr de limpezire, se vedea un horn foarte asemănător, ca intrare, cu ce căutam noi, plus o pereche de urme care intrau. Deci.. asta trebuia să fie.

Dar nu era: Lucică mersese înainte, mânat de instinctul mai puternic, însă se oprise cu puţin înainte de a se dumiri definitiv, din cauză de ceaţă. S-a întors, l-am convins de prostia din capul meu, am refăcut echipa în coardă şi am început să păşim spre marginea cornişei care nu arăta deloc bine, cu inima îndoită, tot trăgând cu ochiul spre indicator, amăgiţi de Fata Morgana. În acel moment cineva sus ne-a iubit: un grup de 2-3 băieţi, conduşi de „Drobeta”, cum îşi spunea unul dintre ei, fost şi actual salvamontist în zonă, au apărut din senin (din ceaţă) şi ne-au spus foarte siguri pe ei că nu acela era locul, şi că indicatorul era luat de unde trebuia şi pus acolo GREŞIT. Stupoare, revoltă, mânie pe idiotul care făcuse aşa o tâmpenie, supărare pe mine însumi că mă lăsasem înşelat. Am îndoit săgeata de tablă în direcţia corectă, dar tot era o tâmpenie la cum arăta, şi am pornit glonţ spre horn cu ideea în cap să îi spunem lui Ion, salvamontistul de la Mălăeşti, să dea jos taraba periculoasă, ceea ce s-a şi făcut, a doua zi (sper, aşa a rămas vorba). Am fost la 3 minute de a o lua în jos pe traseul de vară, a cărui intrare fusese un pic modificată de cornişe şi viscol. Consecinţele puteau fi nasoale, însă cu siguranţă ne-am fi „prins” după primele 5 minute de mers şi am fi făcut cale întoarsă, dar… deh.

Lecţie: ascultă-ţi instinctul, dacă ai mai fost pe acolo, gândeşte logic şi, uneori, ignoră chiar şi un indicator idiot dacă toate calculele tale spun altceva. Cel mai bine, cară o hartă pe orice vreme şi în orice loc, pentru că iarna şi ceaţa transformă totul în ceva foarte ambiguu şi fără repere. Calculează distanţe, încearcă să îţi aminteşti repere mari din teren, de pe timp de vară, şi iarăşi, GÂNDEŞTE LOGIC.

Mai departe am intrat pe făgaşul normal, trecând de Hornul Oblic, cel Mic şi apoi mergând voioşi în jos pe Hornul Mare. De fapt voioşi în limita faptului că am mers permanent pe urme relativ proaspete de avalanşe, care curseseră deja pe acolo, una de-a dreptul măricică. Lucru atât îmbucurător, pentru că tensiunea principală fusese eliberată, cât şi îngrijorător, pentru că erau încă porţiuni cu potenţial. Din păcate vizibilitatea era în continuare foarte redusă. Am început să vedem ceva numai spre ultima treime din drum.

La cabană, pe terasă, era suficient de multă vizibilitate încât să nu încurcăm berile şi pioleţii, aşa că am sărbătorit rapid şi tot mai înfriguraţi, apoi am continuat moderat în sala de mese, cu satisfacţie maxima pentru ziua încheiată, şi tot discutând şi trăgând învăţăminte.

Ion şi Mălăeştiul nu mai au nevoie de reclamă. E bine de tot, mult peste standardele celorlalte cabane din masiv şi chiar din alţi munţi bătuţi de mine. Şi oamenii sunt parcă tot mai civilizaţi, sau pur şi simplu iarna face o selecţie mai riguroasă. Oricum, e absolut ca în poveşti.

A doua zi, un soare şi un senin absolut ameţitor ne-au umplut inimile de ciudă şi de poftă. După un proces de decizie în care am calculat multe variabile, am primit undă verde de la fete ca eu şi Luci să mergem înapoi la Omu şi apoi să coborâm pe Valea Morarului, încurajaţi şi de prezenţa lu’ Drobetă, om mai hârşiit în ale muntelui. Mulţumim şi acum lu’ fetile şi lu’ Danuţ că au fost generoşi, iar ei au mers pe Take Ionescu. A fost un adevărat tur de forţă, pe o vreme splendidă, într-un cadru de poveşti. Am putut să vedem pe unde rătăcisem cu o zi înainte, am putut să admirăm fără oprelişti peisajul de la Vârful Omu, şi jur împrejur, de la Leota până la Piatra Craiului, Iezer şi Făgăraşul.

Si inca…

Vf Omu, o alta perspectiva

Cornise, versanti inzapeziti la greu

Pe aici era sa ne rupem gaturile ieri!

Piatra Craiului, Iezer, putin Fagaras

Radu, de la Staţia Meteo, a fost un drăguţ şi ne-a făcut un ceai care a picat la marele fix. Am ţinut pumnii unor plăcari care au pornit de-a dreptul în jos, printre nişe cornişe, iar apoi am plecat şi noi, pe un alt traseu, cu inima uşor strânsă pentru că, în mod evident, pericolul de avalanşă era mai mare decât în ziua precedentă: soarele bătea cu putere, era deja spre ora 13.30 – 14.00, vântul bătuse ca nebunul şi continua să îşi facă de cap, zăpada avea locuri unde se înmuiase binişor şi se putea vedea cum se fac mici rupturi în placa de deasupra, ce-i drept nu prea groasă. Totuşi, căldarea Morarului nu e ceva ce poate fi ignorat, mai ales că de sus se uitau la noi, cu mare interes parcă, nişte cornişe cât un tren de marfă.

Am mers întins, rapid, distanţaţi mult, cu ochii-n patru şi urechile ciulite, până ce am ieşit din zona periculoasă. Apoi am început să ne facem de cap, mai relaxaţi, alunecând controlat ghidaţi de piolet, ca la o cursă de carturi, ceea ce ne-a adus mari câştiguri de timp şi economii de energie. Mai dureros a fost de la limita pădurii în jos, pentru că am început să ne scufundăm în zăpadă moale până unde nu se mai putea. Mergeam pe deasupra a metri mulţi de zăpadă, peste bolovani imenşi şi văgăuni umplute.

Am înţeles că luna mai e perfectă pentru a căţăra pe văile neumblate din Bucegi, care, într-adevăr, par pur şi simplu spectaculoase, dar nu sunt pentru inimile slabe.

La Gura Diham am ajuns cam in 2h si 30 de minute, din momentul plecării de la Omu, ceea ce ar fi fost foarte greu de realizat vara. Evident, joncţiunea cu gaşca, ciorba de fasole ritualică, drumul spre casă şi tot restul.

Concluzie: antrenamentul din iarna asta se vede clar, anul trecut aş fi fost absolut epuizat după ziua a doua a călătoriei, pe care, probabil, nici nu m-aş fi gândit să o încep. Muntele e superb iarna, însă pericolul e o realitate atât de prezentă, încât trebuie să fii terminat cu capu’ să zici că nu există. Ideea e doar să te obişnuieşti cu el, să îţi asumi riscuri bine calculate, şi să pleci la drum echipat nu doar cu scule bune (fără, nu se discută) ci şi cu tovarăşi de mare încredere.