Violenţa va naşte violenţă, iar frica nu înseamnă democraţie
Ies de la serviciu fain frumos astă seară şi urc în luxosul autobuz 331bis. Urmărind mai toată ziua pe facebook şi prin alte canale ce se întâmplă cu fenomenul „Piaţa Universităţii”, mai că mă mânca să merg să văd cu ochii mei. Să încerc să mă dumiresc direct ce e pe acolo, şi nu prin intermediul a tot felul de mărturii din care mi-e greu ce să cred, tâmpit şi paranoizat de ani întregi de media plătită să jure strâmb.
Urc în autobuz deci, iar în spatele lui identific rapid un grup de 5-6 tineri (e cel mai neutru cuvânt care îmi vine în minte). Dacă ar fi să fiu emoţional, ba chiar pur şi simplu onest cu mine insumi, aş fi zis un grup de ţigănuşi şi golănaşi inculţi şi distruşi, răguşiţi şi cu ochii injectaţi de violenţă şi prostie. Dar nu sunt onest, sunt un finuţ, şi nu pot fi nici rasist, nici plin de prejudecăţi, pentru că aşa e bine să fii, nu? politically corect!.
Tinerii făceau ce face orice tânăr care iese de la muncă, după 8-9 ore de treabă: îşi exercitau dreptul la democraţie. Răcneau, se agitau, îşi băgau p***a în gura mare şi zdrăngăneau geamurile, erau plini de testosteron, însă, spre marea mea relaxare, am aflat că aveau o misiune deosebită, foarte nobilă de altfel: „ieşiţi băăăă.. români cocliţi, ieşiţi din case băăăă, nu mai staţi, că uite ce ne face garda (Jandarmii)”, şi, desigur adevărata misiune izbăvitoare…”mergem să ne batem pentru voi băăăă….”, „ăia de la magazine trebuie să ne dea băutură şi ţigări, că-mi bag şi p**a, că doar ne batem pentru ei” (logica e absolut irefutabilă, mai ales daca vorbim de un magazin proaspăt spart de actorii democraţiei, sunt convins că toţi angajaţii au ochii plini de lacrimi de recunoştinţă).
Pe lângă 331bis trece o coloană de maşini speciale ale Jandarmeriei. Băieţii mei sunt pe fază, jumătate ieşiţi pe geam: „Muiee băăăăăăă….uoooooooo…ia’uite băăăă câţi de duc.. hai băăăă.. că pierdem bătaia…uoooooo”, „chelule, unui jandarm dintr-o maşină, să vezi ce îţi sparg capu’ când ne-o întâlni la Universitate!!” „vezi bah că opreşte ăştia maşina şi ne dă jos…”, „ da’ ce băh, n-am voie să scot capu’ pe geam..?!!” etc. etc. Recunosc scandările de galerie de fotbal, recunosc scandările din galeria echipei Steaua, echipa cu care ţin, pentru care am plâns şi pentru care am ieşit tot acolo, la Universitate. Dar nu ăia sunt Steaua, nu ei reprezintă acel club, şi nu ei mă reprezintă pe mine!
Am coborât din autobuz convins ferm că nu vreau să mă (mai) duc la Universitate; de frică (recunosc, fără să clipesc), de silă, de dezgust, de lehamite, cu sentimentul că nu acesta e Bucureştiul în care vreau să trăiesc. NU VREAU SĂ LUPTE ĂIA PENTRU MINE! DACĂ VREAU CEVA PENTRU MINE, MĂ DUC ŞI LUPT EU! Deocamdată nu sunt convins că vreau să fiu acolo, deşi sunt de acord cu 95 % din tot ce strigă acolo oamenii NORMALI LA CAP. Nu sunt de acord cu violenţa, si nici cu acei oameni degeneraţi care ar trebui să fie internaţi undeva departe, şi nu lăsaţi liberi pe stradă. Violenţa va naşte violenţă, întotdeauna, iar frica nu poate fi baza nici unei orânduiri sociale şi nici unei puteri.
Simt nevoia să mă explic un pic mai mult: nu îmi (mai) place Băsescu de câţiva ani, dar mizerabila clasă politică românească nu a fost capabilă să ofere nimic mai bun la ultimele alegeri. Mă indignează atitudinea de superioritate idioată a unor politicieni cocoţaţi pe scaunul puterii, nu mai suport mitocănia fals cultă a unor şmecheri care se vântură pe la toate televiziunile. Nu mai apreciez demult algoritmul politic care decide numirea unor manageri incompetenţi, pe unicul criteriu că sunt de aceeaşi culoare politică cu cei de la care sug.
Însă violenţa şi devastarea nu sunt modul de a schimba autentic un regim. Cel ce va veni pe bază de violenţă, va dura fix până se vor găsi alţii cu muşchii mai umflaţi, la momentul potrivit.
Sper ca aceşti nimeni să nu fie nici mulţi, sper ca aceşti pierde-vară să se dizolve, să dispară, şi să rămână numai vocile celor care demonstrează normal, decent, ferm, corect. Care ştiu ce vor, ştiu pe ce lume se află, ştiu cine e preşedinte, nu sunt beţi, nici idioţi, nici nu acceptă 10 lei pe zi să strige orice li se dictează, pentru că să aibă din ce să îşi bea tăria ieftina la final de zi. Din păcate aceşti terminaţi sunt mai mulţi decât mi-aş fi dorit, sunt mai mediatizaţi decât merită (mult mai mediatizaţi decât merită), iar dacă o demonstraţie naţională trebuie făcută, ar fi împotriva mojiciei de doi bani care tinde să devină din ce în ce mai vocală şi să se instaureze drept cultură dominantă.
Că suntem săraci, da, aşa e; că Băsescu şi clasa politică se comportă atât de cinic de la o vreme (dar nu mai mult decât au făcut-o PSD-ul la vremea lor) ca şi cum ar avea de-a face cu o masă inertă şi îndobitocită, iarăşi da; că gaşca de partid şi înhăitarea golănească tind să înlocuiască din ce în ce mai mult competenţa, iarăşi da, din păcate. Toate astea trebuie să înceteze. Şi trebuie făcut ferm acest lucru, pentru că evident că ei nu vor ceda de bună voie.
Dar nu cu genul acesta de violenţă, nu prin lepre care nu au ce face acasă, nu cu oameni care ar striga orice pentru câţiva lei, nu cu specimene pentru care violenţa e un mod de viaţă, înscrisă în ADN. Dacă ăştia sunt agenţii schimbării, aşteptaţi-vă să schimbăm des, pentru că ei sunt instabili, pentru că pacea nu e mediul lor natural, pentru că incoerenţa este modul lor de viaţă. Şi încercaţi, măcar puţin, să staţi cu ei la masa discuţiilor, să va bazaţi pe promisiunea lor, şi pe capacitatea de a vedea dincolo de potolul şi beuturica din seara de astăzi…
Sper din toată inima ca revolta aceasta, atât de legitimă cât este, să nu mai fie confiscata de oportunişti, de mitocani, de violenţii cu gura mare, şi să conducă firesc la un exerciţiu normal de democraţie: la un vot pozitiv. Din păcate, nici perspectiva nu e prea roză: dispare Băsescu, dispare PDL, cine dracu vine în locul lor? Care e oferta? Dacă vom avea din nou de ales între mai mulţi incompetenţi şi corupţi, cine e dispus să achite nota de plată a unor violenţe care distrug bunuri, provoacă haos şi fac o imagine de ţară nesigură, cu aromă înecăcioasă de război civil?
Nu vreau să lupte ei pentru mine! Nu vreau violenţa lor, nu asta mă reprezintă! Îmi pasă, şi o să ies din casă când mă voi convinge că nu mă alătur unei mulţimi în care domină hoarde de descreieraţi! Tot respectul pentru oamenii decenţi, mi-aş dori să fim majoritari! Şi, deşi mai toate raţionamentele mă duc înspre fundături, încă refuz să plec de aici, mai există speranţă!
Nootka Bucureşti: sunt dator cu scuze faţă de Cezar
Am scris cândva un articolaş destul de veninos despre magazinul de echipament montan Nootka din Bucureşti, de fapt, mai exact, despre o vizită a mea acolo în care nu mi-a plăcut deloc felul în care am interacţionat cu cel care vindea. Să zicem că am fost într-un fel îndreptăţit să fiu supărat pe felul în care s-au derulat lucrurile, însă consider că m-am cam grăbit să scriu şi nu am făcut o chestie prea deşteaptă, cu atât mai puţin drăguţă, scriind acel articol, mai ales că s-a indexat binişor. De aceea, cred că îi sunt dator nişte scuze lui Cezar, omul despre care e vorba în articolul meu. Deci dragă Cezar, te rog să îmi ierţi avântul un pic cam exagerat (însă nu uita să-ţi îmbunătăţeşti permanent abilităţile de vânzare 
).
Să mă explic un pic: la ceva timp după ce am scris, Cezar m-a găsit pe Facebook şi mi-a explicat de ce mi-a apărut atât de încruntat şi aparent lipsit de chef să facă vreo vânzare în acea zi. Nu era una dintre cele mai bune zile ale lui; sunt convins că au mai fost şi altele, şi mie mi se întâmplă. E interesant că am ajuns să ne simpatizăm, iar zilele trecute am fost din nou pe la magazin să îi strâng mâna live. E un tip mult mai cald şi prietenos când vrea, e exact genul de om pe care îl poţi întâlni pe munte, şi îţi va face plăcere să îl cunoşti. Acum aşteptăm momentul potrivit în orarul fiecăruia să ne întânim la un pahar de vorbă.
Pot fi o grămadă de motive pentru care vânzătorul Cezar nu se ridică (sau nu a făcut-o atunci) la înălţimea omului care pare să fie. Cu siguranţă că fiecare avem zile proaste şi zile bune. O singură zi nu ne defineşte în totalitate, deşi, teoretic, relaţia profesională, mai ales în vânzări, nu ar trebui să fie influenţată de pasa proastă în care ne aflăm la un moment dat, însă asta se poate întâmpla numai maşinilor, oamenii sunt supuşi emoţiilor. La fel am fost şi eu când m-am apucat să scriu, şi nu cred că aveam dreptul să fiu atât de acid.
Sper că vom avea ocazia să ne împrietenim şi mai bine, la acel pahar de vorbă, eu cu Cezar. Şi alţii au spus că au avut o interacţiune bună cu el – vedeţi aici. Iar Nootka nu e deloc un magazin rău, dacă reuşeşti să ajungi la el (are o locaţie destul de neinspirat aleasă, deşi foarte central). E singurul de până acum în care am văzut La Sportiva Nuptse, şi arată bestial, însă şi preţul m-a făcut să îmi cadă plombele. Şi multe altele, tot cu influenţă nasoală asupra plombelor mele. Pare să fie un pic mai scump, însă are şi unele lucruri diferite de alte magazine de profil din zona centrală. Iar Cezar, dacă îl prindeţi într-o zi bună, vă poate da cu adevărat explicaţii interesante.
read moreEchilibrul muncă – viaţă personală, încă un capitol la care suntem în urmă cu 50 de ani
Continui să discut despre work-life balance, după cele începute ieri.
Din păcate, ca multe aspecte ale culturii şi civilizaţiei muncii, şi problema work – life balance-ului este doar pe cale să pătrundă la noi în ţară; în schimb, pe plaiurile mioritice, se lăfăie, încă destul de agresiv, o plină eră sclavagistă abil camuflată sub haina „construirii carierei profesionale” şi committment-ului faţă de organizaţie.
„Ajutaţi” de criză, sprijiniţi de un legiuitor care moţăie multe zile pe an şi apoi se trezeşte brusc adoptând tâmpenii prost copiate şi dezastruos adaptate, noi, angajaţii sau, pur şi simplu, cei activi din lumea profesională românească, părem să fim din ce în ce mai puţin capabili să alegem cât de mult vrem să sacrificăm din timpul dedicat propriei vieţi în favoarea Măriei Sale angajatorului, care ne dă cât să plătim factura de mâine.
Inspirat din experienţa personală plusez: avem o Românie iarăşi în urma curentului, în care foarte probabil, noul Cod al Muncii va adânci şi mai mult dezechilibrul în defavoarea vieţii noastre personale, mai mult decât practicile manageriale tributare comunismului şi erei sclavagiste, şi politicile de HR la fel de antiumane o fac deja. Există clar, şi pe la noi, angajatori cu o cultură şi o viziune moderne, cu atenţie acordată valorilor umane şi dezvoltării capitalului uman. Dar nu sunt mulţi deloc. În rest…
În plină eră a pachetelor de beneficii ce includ flexible hours, noi avem angajatori şi şefi luminaţi (parcă era ceva cu despoţi…) care zic: „indiferent de ce treabă ai, programul începe la 7 / 8 / 9, nu la şi 3 minute… şi se termină la 16/ 17/ 18. Dacă interesele companiei o cer, poţi să stai până mai târziu, şi compania va fi recunoscătoare”. Cu mâna pe inimă, nu vorbesc din vreo comedie neagră!! Dacă eşti suficient de necopt şi naiv, ajungi să munceşti ca un apucat până în creierii nopţii şi aştepţi recunoştinţa companiei. La unii vine, e pe bune, dar e bine să ştii din capul locului că nu va fi veşnică şi că nu vei putea să ţii în ritmul acesta prea mult timp. La alţii (majoritari) .. he heeeee… copiii moşului, mai repede îi scrieţi lu’ Moş Crăciun şi poate vă răspunde, decât să vedeţi materializată recunoştinţa despotului, doar totul i se cuvine de drept, nu??! Unele animăluţe de companie, bine adaptate, o lălăie pe la birou înainte şi după ora de închidere, iar pe 9 – 10 seara dau un email în care rezolvă o grămadă de probleme „globale” ale firmei, cu CC la toţi decidenţii de bonusuri şi măriri salariale, să vadă unde îşi petrec ei nopţile (ar trebui să li se permită să îşi pună familiile în CC, ca să scape de o grămadă de discuţii ulterioare). Apoi se aşează cuminţi la coada bonusurilor sau aşteaptă cu ochii umezi un gest gentil al şefului, care le permite, cu supremă afecţiune şi neţărmurită recompensă, să îl pupe tandru în fund, printre primii.
Ca orice fiinţă inteligentă, omul se adaptează la ceea ce mediul îi solicită, dar, în mediul corporatist românesc, adaptările iau adesea forme groteşti şi nu înseamnă deloc un pas în sus pe calea evoluţiei.
Pe de altă parte, departamentul de HR, dând măsura întreagă a antiumanismului, între două lupte politice, la care se pricepe de minune, aşteaptă cu rânjet rece să apară perioade de criză, în care angajatul are putere de negociere minima. Şi îl jupoaie fără mila, fără respect pentru valoare reală a omului: lasă că îi dau mai puţin, n-are încotro, oricum sunt atâţia la poartă ce acceptă şi mai puţin. Mulţi, da’ nu toţi buni, ca să fiu eufemistic. Lipsă crasă de viziune în perspectiva business-ului, însă adaptare perfectă la un criteriu de performanţă aberant promovat, iarăşi, de un manager la fel de neinspirat: dacă mă ajuţi să tai costuri cu orice preţ, ai un bonus de la mine, eşti un HR eficient. Hmmmm… si unde e misiunea ta de HR de a susţine business-ul prin capitalul uman potrivit? La dracu cu ea, zic în timp ce îl văd pe nefericitul supravieţuitor al unui lung şir de downsizing-uri cum îşi toarnă la ora 18.00 a n’şpea cafea, să reziste încă vreo 2-3 ore, pentru că are de dus în cârcă, pe aceeaşi bani, fără beneficiile de altă dată, muncă celorlalţi 2-3 ex-colegi care au fost puşi pe liber.
Trăiască criza, ne-a învăţat să fim „eficienţi”, dar şi mai mult ne-a învăţat să fim cinici, şi ne prinde aşa de bine, că e comod. Ceilalţi, să fie sănătoşi, să le ducă pe toate în spinare, în timp ce eu gândesc strategic!! Work-life balance? Să zică mersi că au ce mânca…
Ce ne facem? Căutam soluţii cât se poate de personale pentru a gestiona stresul prin strategii cât se poate de particularizate şi pentru a ne găsi echilibrul pe care parcă tot mai mulţi factori se străduiesc să îl răstoarne. Dacă trăiam într-o ţară cu vocaţie revoluţionară şi cunoscută solidaritate socială, aş fi zis: ne adunăm, protestăm, facem front comun să schimbăm ceva prin atitudine. Dar… nu e cazul, să fim serioşi, suntem pe pământul Mioriţei, şi scapă cine poate…!!
Succes şi ţie, ai grijă de tine şi nu pica în capcană! Anii pierduţi nu se întorc niciodată. Ai grijă mare cui îi pui la dispoziţie, pe urmă e cam târziu să îndrepţi lucrurile definitiv…
read moreWork-life balance, sănătatea mentală a angajatului şi beneficiile angajatorului
Îmi propusese de multă vreme să abordez acest subiect, îmi făcusem temele, dar m-am luat cu altele. Un post de blog al lui Cami, prietena mea cea specializată, printre alte, în training şi CSR, m-a stârnit şi m-a pus pe treabă să scriu despre „work – life balance”, sau, pe româneşte, echilibrul dintre muncă şi viaţa personală. Îmbătată pozitiv de aerul sănătos de munte, Cami îşi dă seamă ca o viaţă dezechilibrată în favoarea muncii este un mare pas spre lipsa de realizare şi spre insatisfacţie, dar reflectă destul de amar la realitatea din jurul nostru: suntem departe de a avea o cultură a muncii şi a organizaţiei care să ne echilibreze.
Dar ce e cu acest work-life balance? Termenul a fost „inventat” acum mai bine de 20 de ani, ca o reacţie la tendinţa anilor 70’ – 80’, aceea de a acorda prioritate muncii şi obiectivelor de carieră, în defavoarea petrecerii timpului cu familia, prietenii sau în diverse „distracţii”. De atunci s-a scris o cantitate imensă de literatură pe această temă. Companiile din lumea civilizată şi avansată au început să îşi introducă în practicile şi politicile lor (de HR sau organizaţionale, pur şi simplu), diverse strategii pentru a îi face pe angajaţi mai echilibraţi şi mai mulţumiţi de modul în care se scurge viaţa lor. În companii normale la cap, moderne şi atente cu capitalul lor uman, politicele de resurse umane trebuie să ţină cont de solicitările angajaţilor, din ce în ce mai intense, pentru un stil de viaţă echilibrat. Receptive sa solicitările angajaţilor (se aude domnilor manageri români sau care activaţi în România de parcă aţi fi pe o plantaţie de bumbac plină de negri?), organizaţiile normale la cap îşi adaptează politicile de promovare şi de dezvoltare în carieră, de succession planning, de evaluare şi recompensare a performanţei, chiar structurile, pentru a răspunde dorinţelor de zile de concediu, de a lucra de acasă, sau de a lucra cu program parţial etc. Problema a devenit o provocare internaţională, nu doar un moft al vreunui angajat mai ne-committed sau a lvreunei companii locale. Este un aspect care reprezintă un drept constituţional în majoritatea statelor moderne (se pare că şi la noi, dar a rămas in Constituţie, pierind din cultura managerială a majorităţii angajatorilor): este vorba de dreptul la o viaţă sănătoasă şi demnă. Nu sunt vorbe mari şi goale. Mii de pagini de cercetări empirice arată că sănătatea mentală şi fizică a oamenilor, dar şi bunul mers al organizaţiilor, sunt afectate de conflictul dintre muncă şi viaţa personală. Angajaţii care sunt supraîncărcaţi de muncă resimt mult mai puţină satisfacţie în relaţiile cu familia, cu prietenii sau cu copiii; mai mult, resimt un stress intens, dorm prost sau insuficient, înregistrează scăderi de randament şi de performanţă şi, în general, au senzaţia că duc o viaţă mentală şi fizică mai nesănătoasă. În 2000, Organizaţia Mondială a Sănătăţii estima că problemele de sănătate datorate presiunii suportate la locul de muncă (stresul ocupaţional) se aşteaptă să devină a doua cauză majoră de infirmitate şi deces până spre anul 2020.
Deşi aparent companiile ar putea avea de suferit dacă se îngrijesc prea mult de echilibrarea angajaţilor lor (mai puţine ore lucrate de angajat, concedii mai multe, lipsa de control asupra oamenilor când nu se află la birou etc.), totuşi, la o privire mai atentă, ele obţin o serie de beneficii consistente de pe urma faptului că îşi menţin angajaţii într-o stare de satisfacţie psihologică mai mare: retenţie crescută, productivitate mai bună, greşeli şi accidente mai puţine, motivaţie şi implicare mai intense. Vorbind de acel committment atât de mult invocat de diverşi manageri, ca cerinţă pentru angajaţii lor, e interesat de amintit punctul de vedere al lui Eugene O’Kelley, fost Preşedinte şi CEO la KPMG: „…prea adesea, în lumea de business în special, committmentul unui angajat a început să fie sinonim cu timpul şi a fost evaluat prin numărul de ore pe care un individ este dispus să le petreacă la locul de muncă; adică prin numărul de ore pe care e dispus să le ia din cele destinate familiei şi vieţii sale personale. Dacă nu stai cât mai mult pe la serviciu, comittmentul tău devine suspect”… ca şi nivelul sau calitatea motivaţiei tale, aş adăuga eu. Sărman raţionament iscat din minţi bolnave de manageri prea mult crescuţi în stil comunist sau pur tiranic.
Şi alte voci autorizate din domeniu deplâng dezechilibrarea vieţii personale datorită timpului şi implicării prea mari în dimensiunea profesională. Cele doua aspecte nu pot fi separate, una o poate dezechilibra sau, dimpotrivă, armoniza pe cealaltă, cu condiţia să găseşti proporţia potrivită, aşa cum anticii căutau numărul perfect.
Ceea ce aş vrea să subliniez, şi o spun şi alţii, este că echilibrul dintre muncă şi viaţa personală ar trebui să fie o problemă de alegere liberă: eu să pot decide cât vreau să dedic fiecărei părţi şi de mine să depindă dacă fac o alegere proastă sau nu, în condiţiile în care, ca un animal social bine informat, aud din mai multe surse că e bine şi sănătos la cap să acorzi atenţie ambelor dimensiuni. Mai mult decât o face angajatorul nostru, într-o lume normală, noi ar trebui să fim capabili să ne decidem gradul de implicare în muncă şi măsura în care putem acorda atenţie vieţii extraprofesionale. Există o grămadă de reţete, consilierii personali pot să o spună, de cum să îţi echilibrezi viaţa şi să te scapi de obsesia truditului pe plantaţie ore nelimitate. Iar daca dorinţa ta nu se întâlneşte cu cea a companiei, care te-ar vrea să dormi acolo, să poţi să pleci pur şi simplu fără să fii nevoit să înduri şi ziua de mâine doar pentru că eşti prea sărac şi nu mai poţi să îţi mai hrăneşti copiii luna viitoare…E o atitudine care multora le “omoară” nu doar personalitatea, ci şi speranţa, şi asta e trist tare…
read moreOlteanu, munca şi sp(m)ăgarii din Pipera
De curând am aflat de existenţa unui blog, al lui Moise Guran, care găzduieşte, printre altele, şi subiecte mai fierbinţi, de genul luptei cu morile de vânt în războiul dintre oamenii normali şi autorităţi nesimţite. Cu acest prilej am aflat şi că Lucică, prietenul meu bun, are talent la scris, ceea ce, pentru mine, trece în altă dimensiune . Într-un articol care m-a indignat şi pe mine de cea ce i se întâmplă, şi-a spus oful! Îl spun şi eu, mai departe…
Pe lângă că îmi place să merg cu el spre provocări diverse, îl admir pe Lucică pentru cât e e căpos şi eficient când vrea să realizeze ceva; şi pentru cum îi merge minte la „business-uri” diverse (nu vă gândiţi la prostii, omu’ chiar a muncit pe rupte să realizeze ce a realizat).
Printre multe realizări ale lui / lor (locul I e clar adjudecat de o zgâtie de fată drăguţă foc) este o gospodărie de toată frumuseţea în cartierul rezidenţial Pipera de langa Jollie Ville. Am ajuns să cunosc oarecum mica istorie, a lui Luci şi am înţeles doar parţial că, ceea ce a reuşit să construiască acolo nu e un cadou căzut din cer, ci urmarea multor ani de efort intens, de care olteanu’, ca orice oltean, e mândru tare. În afară de ospitalitatea unică a lui Lucică, stropită din belşug cu udături şi garnisită cu poveşti de munţi, m-am bucurat, la el în curte, de nişte apusuri frumoase, strecurate printre pomişorii plantaţi cu mult gust, şi care se străduiesc din răsputeri să crească.
De o vreme bună încoace însă, aceste apusuri sunt istorie. Prin locul pe unde altădată se vedea soarele în mii de nuanţe roşiatice, acum se holbează direct în living, hidos, un bloc înalt care închide toată perspectiva şi readuce în cartierul rezidenţial impresia de înghesuială de tip Drumul Taberei sau Militari. Pe altă latură a curţii, un alt bloc, şi mai înalt, trage cortina total, la o distanţă incredibil de mică faţă de casă. Fără să mă pricep, m-am întrebat atunci, când vedeam scheletele înălţându-se: Măh, ăştia au voie sa facă aşa ceva acolo? Evident că bunul simţ spune că nu ar fi avut voie, dar la noi, la nivel de primării şi alte organisme care dau asemenea autorizaţii de construcţii, orice alt interes, oricât de mărunt, primează în faţa bunului simţ şi chiar înaintea legii.
L-am văzut pe Luci extrem de supărat. Mă gândesc ce e în sufletul lui, să îşi vadă pur şi simplu curtea sufocată din două laturi de clădiri oribile, care nu au ce căuta acolo. Senzaţia mea de oaspete era că cineva parcă îmi tăia oxigenul, când dădeam ochii roată. Noroc cu pomişorii plantaţi care mai atenuează din impresia incredibil de apăsătoare lăsată de acele construcţii.
Nu e vorba doar de curtea unui om gospodar, e vorba de un vis al lui. Şi nu e vorba doar de Lucică, e vorba de noi toţi care putem să ne vedem sufocat până şi dreptul la a visa frumos. Şi ar fi păcat…
Scriu către cei care au urechi de auzit sau către oricine poate să facă ceva pentru a genera un curent suficient, de normalitate, care să pună la pământ mizeriile şi corupţia aflate, se pare, la orice nivel din mândra noastră țărișoară. Mizeria asta îi alungă pe oameni, mizeria asta pare să vrea să intre peste tot în vieţile noastre, şi cred că nici măcar un buncăr antiatomic nu o poate ţine afară dacă nu luam atitudine cât mai mulţi. Daţi şi voi mai departe, cine ştie…
read more
Networking
Life After Work
Vorbim romaneste
Let’s do it Romania
