Să mă explic un pic: la ceva timp după ce am scris, Cezar m-a găsit pe Facebook şi mi-a explicat de ce mi-a apărut atât de încruntat şi aparent lipsit de chef să facă vreo vânzare în acea zi. Nu era una dintre cele mai bune zile ale lui; sunt convins că au mai fost şi altele, şi mie mi se întâmplă. E interesant că am ajuns să ne simpatizăm, iar zilele trecute am fost din nou pe la magazin să îi strâng mâna live. E un tip mult mai cald şi prietenos când vrea, e exact genul de om pe care îl poţi întâlni pe munte, şi îţi va face plăcere să îl cunoşti. Acum aşteptăm momentul potrivit în orarul fiecăruia să ne întânim la un pahar de vorbă.

Pot fi o grămadă de motive pentru care vânzătorul Cezar nu se ridică (sau nu a făcut-o atunci) la înălţimea omului care pare să fie. Cu siguranţă că fiecare avem zile proaste şi zile bune. O singură zi nu ne defineşte în totalitate, deşi, teoretic, relaţia profesională, mai ales în vânzări, nu ar trebui să fie influenţată de pasa proastă în care ne aflăm la un moment dat, însă asta se poate întâmpla numai maşinilor, oamenii sunt supuşi emoţiilor. La fel am fost şi eu când m-am apucat să scriu, şi nu cred că aveam dreptul să fiu atât de acid.

Sper că vom avea ocazia să ne împrietenim şi mai bine, la acel pahar de vorbă, eu cu Cezar. Şi alţii au spus că au avut o interacţiune bună cu el – vedeţi aici. Iar Nootka nu e deloc un magazin rău, dacă reuşeşti să ajungi la el (are o locaţie destul de neinspirat aleasă, deşi foarte central). E singurul de până acum în care am văzut La Sportiva Nuptse, şi arată bestial, însă şi preţul m-a făcut să îmi cadă plombele. Şi multe altele, tot cu influenţă nasoală asupra plombelor mele. Pare să fie un pic mai scump, însă are şi unele lucruri diferite de alte magazine de profil din zona centrală. Iar Cezar, dacă îl prindeţi într-o zi bună, vă poate da cu adevărat explicaţii interesante.

Continui să discut despre work-life balance, după cele începute ieri.

Din păcate, ca multe aspecte ale culturii şi civilizaţiei muncii, şi problema work – life balance-ului este doar pe cale să pătrundă la noi în ţară; în schimb, pe plaiurile mioritice, se lăfăie, încă destul de agresiv, o plină eră sclavagistă abil camuflată sub haina „construirii carierei profesionale” şi committment-ului faţă de organizaţie.

„Ajutaţi” de criză, sprijiniţi de un legiuitor care moţăie multe zile pe an şi apoi se trezeşte brusc adoptând tâmpenii prost copiate şi dezastruos adaptate, noi, angajaţii sau, pur şi simplu, cei activi din lumea profesională românească, părem să fim din ce în ce mai puţin capabili să alegem cât de mult vrem să sacrificăm din timpul dedicat propriei vieţi în favoarea Măriei Sale angajatorului, care ne dă cât să plătim factura de mâine.

Inspirat din experienţa personală plusez: avem o Românie iarăşi în urma curentului, în care foarte probabil, noul Cod al Muncii va adânci şi mai mult dezechilibrul în defavoarea vieţii noastre personale, mai mult decât practicile manageriale tributare comunismului şi erei sclavagiste, şi politicile de HR la fel de antiumane o fac deja. Există clar, şi pe la noi, angajatori cu o cultură şi o viziune moderne, cu atenţie acordată valorilor umane şi dezvoltării capitalului uman. Dar nu sunt mulţi deloc. În rest…

În plină eră a pachetelor de beneficii ce includ flexible hours, noi avem angajatori şi şefi luminaţi (parcă era ceva cu despoţi…) care zic: „indiferent de ce treabă ai, programul începe la  7 / 8 / 9, nu la şi 3 minute… şi se termină la 16/ 17/ 18. Dacă interesele companiei o cer, poţi să stai până mai târziu, şi compania va fi recunoscătoare”. Cu mâna pe inimă, nu vorbesc din vreo comedie neagră!! Dacă eşti suficient de necopt şi naiv, ajungi să munceşti ca un apucat până în creierii nopţii şi aştepţi recunoştinţa companiei. La unii vine, e pe bune, dar e bine să ştii din capul locului că nu va fi veşnică şi că nu vei putea să ţii în ritmul acesta prea mult timp. La alţii (majoritari) .. he heeeee… copiii moşului, mai repede îi scrieţi lu’ Moş Crăciun şi poate vă răspunde, decât să vedeţi materializată recunoştinţa despotului, doar totul i se cuvine de drept, nu??! Unele animăluţe de companie, bine adaptate, o lălăie pe la birou înainte şi după ora de închidere, iar pe 9 – 10 seara dau un email în care rezolvă o grămadă de probleme „globale” ale firmei, cu CC la toţi decidenţii de bonusuri şi măriri salariale, să vadă unde îşi petrec ei nopţile (ar trebui să li se permită să îşi pună familiile în CC, ca să scape de o grămadă de discuţii ulterioare). Apoi se aşează cuminţi la coada bonusurilor sau aşteaptă cu ochii umezi un gest gentil al şefului, care le permite, cu supremă afecţiune şi neţărmurită recompensă, să îl pupe tandru în fund, printre primii.

Ca orice fiinţă inteligentă, omul se adaptează la ceea ce mediul îi solicită, dar, în mediul corporatist românesc, adaptările iau adesea forme groteşti şi nu înseamnă deloc un pas în sus pe calea evoluţiei.

Pe de altă parte, departamentul de HR, dând măsura întreagă a antiumanismului, între două lupte politice, la care se pricepe de minune, aşteaptă cu rânjet rece să apară perioade de criză, în care angajatul are putere de negociere minima. Şi îl jupoaie fără mila, fără respect pentru valoare reală a omului: lasă că îi dau mai puţin, n-are încotro, oricum sunt atâţia la poartă ce acceptă şi mai puţin. Mulţi, da’ nu toţi buni, ca să fiu eufemistic. Lipsă crasă de viziune în perspectiva business-ului, însă adaptare perfectă la un criteriu de performanţă aberant promovat, iarăşi, de un manager la fel de neinspirat: dacă mă ajuţi să tai costuri cu orice preţ, ai un bonus de la mine, eşti un HR eficient. Hmmmm… si unde e misiunea ta de HR de a susţine business-ul prin capitalul uman potrivit? La dracu cu ea, zic în timp ce îl văd pe nefericitul supravieţuitor al unui lung şir de downsizing-uri cum îşi toarnă la ora 18.00 a n’şpea cafea, să reziste încă vreo 2-3 ore, pentru că are de dus în cârcă, pe aceeaşi bani, fără beneficiile de altă dată, muncă celorlalţi 2-3 ex-colegi care au fost puşi pe liber.

Trăiască criza, ne-a învăţat să fim „eficienţi”, dar şi mai mult ne-a învăţat să fim cinici, şi ne prinde aşa de bine, că e comod. Ceilalţi, să fie sănătoşi, să le ducă pe toate în spinare, în timp ce eu gândesc strategic!! Work-life balance? Să zică mersi că au ce mânca…

Ce ne facem? Căutam soluţii cât se poate de personale pentru a gestiona stresul prin strategii cât se poate de particularizate şi pentru a ne găsi echilibrul pe care parcă tot mai mulţi factori se străduiesc să îl răstoarne. Dacă trăiam într-o ţară cu vocaţie revoluţionară şi cunoscută solidaritate socială, aş fi zis: ne adunăm, protestăm, facem front comun să schimbăm ceva prin atitudine. Dar… nu e cazul, să fim serioşi, suntem pe pământul Mioriţei, şi scapă cine poate…!!

Succes şi ţie, ai grijă de tine şi nu pica în capcană! Anii pierduţi nu se întorc niciodată. Ai grijă mare cui îi pui la dispoziţie, pe urmă e cam târziu să îndrepţi lucrurile definitiv…

Îmi propusese de multă vreme să abordez acest subiect, îmi făcusem temele, dar m-am luat cu altele. Un post de blog al lui Cami, prietena mea cea specializată, printre alte, în training şi CSR, m-a stârnit şi m-a pus pe treabă să scriu despre „work – life balance”, sau, pe româneşte, echilibrul dintre muncă şi viaţa personală. Îmbătată pozitiv de aerul sănătos de munte, Cami îşi dă seamă ca o viaţă dezechilibrată în favoarea muncii este un mare pas spre lipsa de realizare şi spre insatisfacţie, dar reflectă destul de amar la realitatea din jurul nostru: suntem departe de a avea o cultură a muncii şi a organizaţiei care să ne echilibreze.

Dar ce e cu acest work-life balance? Termenul a fost „inventat” acum mai bine de 20 de ani, ca o reacţie la tendinţa anilor 70’ – 80’, aceea de a acorda prioritate muncii şi obiectivelor de carieră, în defavoarea petrecerii timpului cu familia, prietenii sau în diverse „distracţii”. De atunci s-a scris o cantitate imensă de literatură pe această temă. Companiile din lumea civilizată şi avansată au început să îşi introducă în practicile şi politicile lor (de HR sau organizaţionale, pur şi simplu), diverse strategii pentru a îi face pe angajaţi mai  echilibraţi şi mai mulţumiţi de modul în care se scurge viaţa lor. În companii normale la cap, moderne şi atente cu capitalul lor uman, politicele de resurse umane trebuie să ţină cont de solicitările angajaţilor, din ce în ce mai intense, pentru un stil de viaţă echilibrat. Receptive sa solicitările angajaţilor (se aude domnilor manageri români sau care activaţi în România de parcă aţi fi pe o plantaţie de bumbac plină de negri?), organizaţiile normale la cap îşi adaptează politicile de promovare şi de dezvoltare în carieră, de succession planning, de evaluare şi recompensare a performanţei, chiar structurile, pentru a răspunde dorinţelor de zile de concediu, de a lucra de acasă, sau de a lucra cu program parţial etc. Problema a devenit o provocare internaţională, nu doar un moft al vreunui angajat mai ne-committed sau a lvreunei companii locale. Este un aspect care reprezintă un drept constituţional în majoritatea statelor moderne (se pare că şi la noi, dar a rămas in Constituţie, pierind din cultura managerială a majorităţii angajatorilor): este vorba de dreptul la o viaţă sănătoasă şi demnă. Nu sunt vorbe mari şi goale. Mii de pagini de cercetări empirice arată că sănătatea mentală şi fizică a oamenilor, dar şi bunul mers al organizaţiilor, sunt afectate de conflictul dintre muncă şi viaţa personală. Angajaţii care sunt supraîncărcaţi de muncă resimt mult mai puţină satisfacţie în relaţiile cu familia, cu prietenii sau cu copiii; mai mult, resimt un stress intens, dorm prost sau insuficient, înregistrează scăderi de randament şi de performanţă şi, în general, au senzaţia că duc o viaţă mentală şi fizică mai nesănătoasă. În 2000, Organizaţia Mondială a Sănătăţii estima că problemele de sănătate datorate presiunii suportate la locul de muncă (stresul ocupaţional) se aşteaptă să devină a doua cauză majoră de infirmitate şi deces până spre anul 2020.

Deşi aparent companiile ar putea avea de suferit dacă se îngrijesc prea mult de echilibrarea angajaţilor lor (mai puţine ore lucrate de angajat, concedii mai multe, lipsa de control asupra oamenilor când nu se află la birou etc.), totuşi, la o privire mai atentă, ele obţin o serie de beneficii consistente de pe urma faptului că îşi menţin angajaţii într-o stare de satisfacţie psihologică mai mare: retenţie crescută, productivitate mai bună, greşeli şi accidente mai puţine, motivaţie şi implicare mai intense. Vorbind de acel committment atât de mult invocat de diverşi manageri, ca cerinţă pentru angajaţii lor, e interesat de amintit punctul de vedere al lui Eugene O’Kelley, fost Preşedinte şi CEO la KPMG: „…prea adesea, în lumea de business în special, committmentul unui angajat a început să fie sinonim cu timpul şi a fost evaluat prin numărul de ore pe care un individ este dispus să le petreacă la locul de muncă; adică prin numărul de ore pe care e dispus să le ia din cele destinate familiei şi vieţii sale personale. Dacă nu stai cât mai mult pe la serviciu, comittmentul tău devine suspect”… ca şi nivelul sau calitatea motivaţiei tale, aş adăuga eu. Sărman raţionament iscat din minţi bolnave de manageri prea mult crescuţi în stil comunist sau pur tiranic.

Şi alte voci autorizate din domeniu deplâng dezechilibrarea vieţii personale datorită timpului şi implicării prea mari în dimensiunea profesională. Cele doua aspecte nu pot fi separate, una o poate dezechilibra sau, dimpotrivă, armoniza pe cealaltă, cu condiţia să găseşti proporţia potrivită, aşa cum anticii căutau numărul perfect.

Ceea ce aş vrea să subliniez, şi o spun şi alţii, este că echilibrul dintre muncă şi viaţa personală ar trebui să fie o problemă de alegere liberă: eu să pot decide cât vreau să dedic fiecărei părţi şi de mine să depindă dacă fac o alegere proastă sau nu, în condiţiile în care, ca un animal social bine informat, aud din mai multe surse că e bine şi sănătos la cap să acorzi atenţie ambelor dimensiuni. Mai mult decât o face angajatorul nostru, într-o lume normală, noi ar trebui să fim capabili să ne decidem gradul de implicare în muncă şi măsura în care putem acorda atenţie vieţii extraprofesionale. Există o grămadă de reţete, consilierii personali pot să o spună, de cum să îţi echilibrezi viaţa şi să te scapi de obsesia truditului pe plantaţie ore nelimitate. Iar daca dorinţa ta nu se întâlneşte cu cea a companiei, care te-ar vrea să dormi acolo, să poţi să pleci pur şi simplu fără să fii nevoit să înduri şi ziua de mâine doar pentru că eşti prea sărac şi nu mai poţi să îţi mai hrăneşti copiii luna viitoare…E o atitudine care multora le “omoară” nu doar personalitatea, ci şi speranţa, şi asta e trist tare…

Pe lângă că îmi place să merg cu el spre provocări diverse, îl admir pe Lucică pentru cât e e căpos şi eficient când vrea să realizeze ceva; şi pentru cum îi merge minte la „business-uri” diverse (nu vă gândiţi la prostii, omu’ chiar a muncit pe rupte să realizeze ce a realizat).

Printre multe realizări ale lui / lor (locul I e clar adjudecat de o zgâtie de fată drăguţă foc) este o gospodărie de toată frumuseţea în cartierul rezidenţial Pipera de langa Jollie Ville. Am ajuns să cunosc oarecum mica istorie, a lui Luci şi am înţeles doar parţial că, ceea ce a reuşit să construiască acolo nu e un cadou căzut din cer, ci urmarea multor ani de efort intens, de care olteanu’, ca orice oltean, e mândru tare. În afară de ospitalitatea unică a lui Lucică, stropită din belşug cu udături şi garnisită cu poveşti de munţi, m-am bucurat, la el în curte, de nişte apusuri frumoase, strecurate printre pomişorii plantaţi cu mult gust, şi care se străduiesc din răsputeri să crească.

De o vreme bună încoace însă, aceste apusuri sunt istorie. Prin locul pe unde altădată se vedea soarele în mii de nuanţe roşiatice, acum se holbează direct în living, hidos, un bloc înalt care închide toată perspectiva şi readuce în cartierul rezidenţial impresia de înghesuială de tip Drumul Taberei sau Militari. Pe altă latură a curţii, un alt bloc, şi mai înalt, trage cortina total, la o distanţă incredibil de mică faţă de casă. Fără să mă pricep, m-am întrebat atunci, când vedeam scheletele înălţându-se: Măh, ăştia au voie sa facă aşa ceva acolo? Evident că bunul simţ spune că nu ar fi avut voie, dar la noi, la nivel de primării şi alte organisme care dau asemenea autorizaţii de construcţii, orice alt interes, oricât de mărunt, primează în faţa bunului simţ şi chiar înaintea legii.

L-am văzut pe Luci extrem de supărat. Mă gândesc ce e în sufletul lui, să îşi vadă pur şi simplu curtea sufocată din două laturi de clădiri oribile, care nu au ce căuta acolo. Senzaţia mea de oaspete era că cineva parcă îmi tăia oxigenul, când dădeam ochii roată. Noroc cu pomişorii plantaţi care mai atenuează din impresia incredibil de apăsătoare lăsată de acele construcţii.

Nu e vorba doar de curtea unui om gospodar, e vorba de un vis al lui. Şi nu e vorba doar de Lucică, e vorba de noi toţi care putem să ne vedem sufocat până şi dreptul la a visa frumos. Şi ar fi păcat…

Scriu către cei care au urechi de auzit sau către oricine poate să facă ceva pentru a genera un curent suficient, de normalitate, care să pună la pământ mizeriile şi corupţia aflate, se pare, la orice nivel din mândra noastră țărișoară. Mizeria asta îi alungă pe oameni, mizeria asta pare să vrea să intre peste tot în vieţile noastre, şi cred că nici măcar un buncăr antiatomic nu o poate ţine afară dacă nu luam atitudine cât mai mulţi. Daţi şi voi mai departe, cine ştie…

Dacă sunteţi dintre puţinii mei cititori şi vă place, spuneţi mai departe de colectează selectiv, scrieţi mai departe pe bloguri, faceţi zgomot şi fum să alungăm şi să exorcizăm nesimţirea pentru a face loc comportamentului responsabil. Şi pentru că faceţi o faptă bună, ea nu va rămâne nerăsplătită: e vorba şi de un concurs pentru blogeri, din care vă puteţi alege de-a dreptul cu o bicicletă!!

Pe lângă că este o chestiune de bun simţ, colectarea selectivă devine şi una practică, o mică „întreprindere” de-a dreptul rentabilă la un moment dat. Au înţeles-o ţările europene „avansate”, de care încă ne despart ani frumuşei şi la acest capitol. O iniţiativă cum este colectează selectiv trage un semnal care sper să răsune în urechile tuturor: de la vecinul leneş care îşi lasă sacul cu resturi menajere amestecate să fiarbă încetişor pe scara blocului, sub nasul meu, până la onor guvernanţii, care ar trebui să răsplătească şi să favorizeze comportamentele responsabile social, printr-un cadru legislativ adecvat.

Sigur că nu e uşor să schimbi o mentalitate: încă suntem la stadiul în care mulţi dintre ai noştri bravi concetăţeni aruncă absolut imperturbabili pet-ul de plastic din goana maşinii, oriunde s-ar afla, sau gunoiul pe geamul locuinţei, student style, transformând pomii de dedesubt în picturi suprarealiste ale nesimţirii. E drum lung să îl faci pe om să ajungă la sortarea gunoiului şi depozitarea lui în locuri special amenajate, lucru pentru care ar trebui să îşi mişte fundul, culmea, afară din casă!

Pe unii îi responsabilizează ideea că vor o lume curată pentru copiii lor, pe alţii pur şi simplu faptul că le pasă de resursele limitate ale răbdătoarei planete; pe alţii îi impresionează exemplul de curăţenie şi disciplină oferit de ţările avansate (Belgia ar fi unul dintre cele mai grozave de avut în minte). Iar pe alţii, cred că pe majoritatea, i-ar putea atrage unele mici sau mai mari avantaje (ori pedepse) stabilite de existenţa unui cadru legal, organizat, care să răsplătească practica de colectare selectivă şi să taxeze serios iresponsabilitatea sau lenea în acest domeniu.

Se pare că, la acest ultim lucru, iniţiativa ministrului Borbely este exact contribuţia decisivă de care e nevoie. Provocarea va fi să o vedem trecând de la stadiul de interviuri in presă la sistem practic implementat şi funcţional, şi pe românaşi trecând strada pentru a pune sticla la sticlă şi plasticul la plastic! Deocamdată sunt puţine locuri unde se poate face colectarea selectivă, de amenzi sau stimulente eu nu am auzit, însă încet-încet sper să ne trezim într-o bună dimineaţă într-o ţară mai curată şi mai responsabilă social.

Sunt un critic înverşunat al vuvuzelei; mi se pare un semn de barbarism prostesc şi de incultură a fotbalului (încercaţi să treceţi peste tentaţia de a-mi spune ca fotbal + cultură nu înseamnă love; cei care se pricep la fotbal ştiu despre ce vorbesc). Mi se pare o deturnare a atenţiei de la fotbal spre zgomot şi spre pseudotradiţia africană. Nu mă interesează să văd pe un stadion de fotbal o manifestare de tip zulu a câtorva zeci de mii de sărmani necunoscători prinşi în mirajul mulţimii şi imitatori jalnici ai unor băştinaşi care asta au făcut toată viaţa: să sufle in vuvuzelă. Cei care au scris despre psihologia maselor şi au afirmat că mulţimea nivelează în jos IQ-ul şi cultura membrilor săi, adevărat au grăit.

Mi se pare evident că mare parte dintre băştinaşii africani nu dau doi bani pe fotbal; în spiritul culturii lor generos de simpliste, ei vin la stadion să se bucure de spectacolul mulţimii: culoare plus zgomot infernal; ce fac băieţii ăia 22 plus ăia 3-4 în negru, e treaba lor şi nu e aşa de important. Bine că ne „simtem” bine suflând ca nişte tembeli într-un ceva ridicat brusc la rangul de nu-ştiu-ce cultural. Mai nasol e că vin băieţii din lumea veche, din lumea fotbalului, şi evident că, în loc să abată atenţia către fotbal, se apucă să facă ceea ce orice maimuţă idioată ar face: să imite suflând şi ei mai vârtos în vuvuzelă.

Sunt mulţi comentatori care critică zgomotul tembel; sunt mulţi jucători care spun că nu se pot concentra şi nu pot juca la adevărata lor valoare (lucrul are un suport concret şi adevărat în psihologie, pentru că stresul imens produs de zgomot diminuează serios puterea de concentrare şi creşte iritabilitatea oamenilor). Văd că chiar există oameni de fotbal care par să fie tentaţi de ideea de a interzice instrumentul cretin pe stadion. Pe de altă parte, sunt voci care spun că ce interesant ar fi dacă s-ar comercializa vuvuzela şi pe la noi, şi am începe să suflăm toţi ca tembelii (mi se pare incredibil, dar având în vedere că nimic nu mai e raţional pe această direcţie, orice e posibil).

Mi-a plăcea ca oamenii de fotbal adevărat să ia atitudine, şi să interzică încă un element de prostie din preajma fotbalului, şi aşa sufocat de tot felul de cretinisme. Mă îndoiesc, însă, că tentaţia comercială ar putea fi învinsă de bunul simţ.

Vreau să văd fotbal cu comentariu şi cu o coloană sonoră de tribună care cântă, fiecare pe limba ei, specifică ţării şi fotbalului, şi cu jucători care sunt purtaţi pe aripi de galerie, nu stresaţi de zgomotul infernal şi idiot. Iar africanii nu au decât să se ducă în deşertul lor şi să sufle în goarne până nu mai pot. Din punctul meu de vedere, următorul campionat mondial organizat în Africa ar trebui să fie nu mai devreme de 2500. Păcat de efortul şi realizările tehnice prin care s-au pus la punct impecabil nişte stadioane superbe Aici jos cu pălăria, Africa de Sud!

Hai ai noştri!!

Am intrat cu un zâmbet larg, am zis un bună ziua vesel, la care mi s-a răspuns mormăit cu nasul in hârtii. Nimeni altcineva in magazin, hmmm…dar am trecut rapid peste, şi am început să cotrobăi. Echipamente diverse, mărci care nu se găsesc la celelalte, preţuri destul de decente. Dupa vreo 10 min de căutat am pus prima întrebare:

- Cu ce fel de puf e…

- Scrie pe produs, de raţă (inutil să vă spun, NU SCRIA, nu sunt atât de dobitoc). Acreala era atât de evidentă încât mi s-a făcut gura pungă.

Am mai bântuit puţin şi am ieşit fără chef. Evident nu am fost mârlan şi am spus un la revedere relativ vesel şi tare. Nicio reacţie! M-am întors puţin şi am strigat mai tare: LA REVEDERE. Nicio reacţie din nou, doar o mutră încruntată şi îngropată în nişte calcule aparent de estimare a deviaţie orbitale a vreunei staţii spaţiale.

De obicei cedez primul, am ieşit şi mi-am băgat picioarele. El, un tip matur, trecut de prima tinereţe, un om aparent cu capul pe umeri. Cu atitudinea de frate, dacă sunt aici vânzător, înseamnă că sunt foarte şmecher şi am făcut Himalaya dus întors fără pauză cu dulapu’ de bere în cârcă…iar voi care intraţi aici şi puneţi întrebări, evident că sunteţi prea fraieri ca să mă uit la voi…

Mă aştept la asemenea sictir de la fătucile din magazinele de haine, aproape le înţelegi , pentru că au un salariu mizerabil şi sute de clienţi cu întrebări sâcâitoare. Dar EL? Ce justificare are? Ce diferit putea să fie faţă de băieţii de la alte magazine, amabili şi plini de informaţie la obiect…părea din altă lume!

Sictirul pare să fie trăsătura vânzătorului român mediu. La o extremă e nesimţirea violentă, la cealaltă e serviciul de vânzare oferit profesionist, cu prezentarea corectă a avantajelor unui produs şi identificarea nevoilor tale de client. Sictiritul te face să scuipi cu obidă, chiar dacă uneori produsul lui e unul bun. Profesionistul te face client fidel, uneori in ciuda unui produs cu mai puţine avantaje competitive.

Poate că nenea acesta de l-am întâlnit o fi fost în acea perioadă, poate era doar contabilul cătrănit al magazinului, iar adevăratul vânzător era la budă, poate că omului tocmai urma să îi vină soacra în vizită, eu ştiu…

Cert e că mă voi întoarce la Nootka, să îi mai dau o şansă magazinului. Şi dacă voi găsi acelaşi „deranj”, îi voi întreba simplu: auziţi, voi chiar vreţi să vindeţi?

În definitiv, există şi meseria de ajutor de cărător de găleată la IML. Acolo merge o atitudine ca aia.

La un moment dat, cineva foarte avizat în domeniu, doamna Irina Holdevici (sar’naaa, ce mai faceţi?) mi-a zis că de ce nu mă fac eu terapeut, că am har. Amin am spus, dar NU vreau: mi se părea că trebuie să dau prea mult de la mine, şi doar ştiţi bine, mama nebunilor, ca şi aia a proştilor, e mereu gravidă. Chiar îmi ieşeau chestiile din sfera consilierii, şi aveam şi satisfacţie, dar am zis pas. Atunci îmi era şi clar că aş fi putut câştiga mai bine din psihologia organizaţională.

Treaba bine e că, peste ani, nu mi-am schimbat părerile: sunt la fel de egoist şi nedispus să implic atâta energie în terapie, şi parcă încă se câştigă mai bine în organizaţională, mai ales dacă migrezi spre consultanţă, şi, mai ales, dacă îţi faci propriul business.

De o oarecare vreme începusem să devin cam invidios totuşi pe colegii mei clinicieni: au început să îşi facă tot felul de cabinete, pe baza legii psihologului, făceau terapie, îi căuta lumea, de la divorţaţi până la lume subţire, că deh, aşa e de bon ton, au început să iasă şi bani, grupuri de formare etc. etc.

Bravo lor am zis! Oricum sunt de părere că, dacă psihologii clinicieni ar renunţa la treaba lor, ar întoarce privirea spre lumea organizaţională, şi s-ar decide să devină traineri, coach sau mentori, ar fi pârjol, nu ar mai sufla nimeni, ar deveni cei mai buni. Bine, ar fi două condiţii: să înveţe şi să înţeleagă procesele de organizaţie, şi să înveţe business, iar chestiile astea două iau, de obicei, câţiva anişori dacă vrei să fii bun. Există dreptate pe lume asta, pentru că şi eu, dacă ar fi să vreau să mă fac terapeut, ar trebui să urmez o formare de vreo 2-3 ani.

La invidie se adaugă şi realitatea cam sumbră de prin companii, în care psihologii organizaţionali rareori sunt preţuiţi corect, fiind, mai degrabă, un apendice necesar eventual pentru a administra unele teste (de care managerii de folosesc ca de agheasmă ca să afurisească rapid candidaţii slabi). Dacă mai ştii şi ceva statistică, gata, eşti clar catalogat ca „tehnic”, adică un fel de nea Gigel cu geanta de scule, care face nişte hocus pocus şi scorneşte un test ciudat sau whatever, dar nu va ajunge niciodată să fie capabil să deschidă gura ori să înţeleagă business-ul. Nasol…

Urma de invidie mi-a trecut deunăzi când am citit următoarea chestie. E pentru prima oară când apreciez ceva pe care şi-a pus semnătura dl. Aniţei, sper să nu fie excepţia de la regulă.

Se pare că cineva extrem de „capabil” de la Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate (cred că este organismul în top 3 din ţara asta ca boală la cap şi lipsă de performanţă, şi ne vizează pe toţi din păcate) a decis ca profesiile de psiholog consilier şi clinician să fie considerate inferioare şi subordonate celei de medic. Buuun, păi hai să propun şi eu o chestie, sigur se va găsi o mână de deştepţi să o transforme în normă metodologică: de ce nu facem psihologul de organizaţie un fel de personal auxiliar prin HR? Iar pregătirea necesară să fie maxim de nivel de liceu, să fie capabil să adune numere astfel încât să iasă scorul la o scală cu itemi de la 1 la 5? Evident, pentru itemi de la 1 la 7 sau 9 ar fi nevoie de o facultate, iar dacă scala pleacă de la 0, masteratul să fie musai… Aşa ne trebuie, dacă am vrut să studiem psihologia, în loc să fi învăţat şi noi o meserie…

Domnilor economişti, lingvişti, ingineri, specialişti în drept şi, mai ales politicieni, e în regulă să fiţi moţ peste tot unde există comitete şi comiţii decizionale, dar ar fi extraordinar de bun simţ să înţelegeţi despre ce decideţi, ori, dacă vă e greu efortul de înţelegere, măcar să îi întrebaţi pe alţii, din breasla al cărei viitor tocmai urmează să fie „aranjat” dintr-un condei.

Să ştiţi că e nasol să ai un organ bolnav, dar cel mai nasol e când acel organ se numeşte cap. De acolo nu numai că se împute, dar se poate întinde în tot corpul…

Merg cu metroul; se opreşte în staţie (nu contează în care, în toate e la fel); dau să cobor, dar cam pierd startul şi deja două – trei persoane au dat năvală înăuntru, căutând cu disperare un loc, măcar în picioare. Reuşesc să forţez şi să mă strecor afară, evitând curentul de oameni care continuă să intre (dacă nu eşti tare pe picioare rişti să îţi prelungeşti călătoria). Mă apropii deja cu emoţie de colţul scărilor care să mă ducă mai sus, îmi lungesc gâtul să mă uit prudent dacă vine cineva, şi mi-l retrag la marele fix: vine frate, măturând pământul, aproape mă şterge la nas cu rucsacul din spate / poşeta / cotul etc. În fine, mă lansez pe traiectorie şi ridic inspirat capul din pământ: vine trenu’, de pe scări din sus, sărind din 3 în 3 trepte, mugind „politicos” un DĂ-TEEEE (FRATE / BĂ)!! Mă dau, că bivolu’ vine de pe poziţie superioară, are viteză, ceafa groasă, ditamai masa şi i se rupe oricum de mine, el vrea să urce în tren. Toate astea îi dau o mare energie cinetică pe care nu vreau să i-o opresc cu ochelarii sau cu faţa. Noroc că încă sunt flexibil şi mai am reflexe: îl evit cu o piruetă, ca la corrida, dar nu zice nimeni OLE.

Cu un ţocănit de cuie vin frumoasele grăbite, riscându-şi la maxim gleznele de gazele, pe scări: vor neapărat să urce, fatăăăă..!! Pe cate vreuna dintre astea aş opri-o cu braţele larg deschise (ca un porc pervers ce sunt, admir / ghicesc sânii săltând în ritmul treptelor, căutând cu disperare să între în rezonanţă cu stăpâna), dar mi-e teamă că m-aş alege cu ura ei pe viaţă, pasională: doar pierde metroul…ce naibii fatăăăă!

Într-un fojgăit de pungi / sacoşe / paporniţe vine valu’ 3: gospodinele. Gata să îşi sacrifice coşul zilnic şi să îşi facă praf borcanele cu zacuscă / gem / bulion, numai să prindă trenul ĂLA neapărat. Un Pardon înţepat şi o privire aprigă de mamă mă determină să le evit prudent; le urez ceva de mamă, tuturor.

În final, bunicuţele trepidează de hormonul întrecerii spre uşa trenului care tocmai se închide; dar muşchii lor istoviţi nu mai ascultă de inima zburdalnică, şi rămân să se consoleze cu gândul că „mai vine unul”. Morală intermediară: îţi trebuie un pic de neputinţă pentru a deveni lucid şi a evita încercările tâmpite, doar printr-o amânare simplă şi scurtă.

Ufff… am scăpat şi azi fără să fiu dat cu roatele în sus în încercarea mea de a cuceri reduta: să ies din metrou. Foarte ciudat (de fapt m-am cam obişnuit), pe drumul spre suprafaţă întâlnesc cohorte pestriţe de oameni, care au o chestie comună: aleargă, unii cu un soi de disperare rugătoare în privire, alţii parcă fugăriţi de nu ştiu ce. Adrenalina dă să se smucească niţel şi în mine: luptă sau fugi! Îmi lungesc gâtul să văd înainte un posibil pericol care îi turează pe cei ce aleargă, să mă feresc şi eu… sau îmi vine să mă întorc să verific dacă nu cumva era vreo mega ofertă în metrou, ceva moka, pe  care eu l-am ratat ca un ignorant.

Afară, un peisaj asemănător în preajma staţiilor de RATB. Ele funcţionează ca un fel de zone de accelerare (mă gândesc la acceleratoarele de particule); la peisajul vizual se adaugă cel sonor: claxoane demente, acţionate de mâna înfiptă cu disperare şi o privire scrâşnită care îţi dă fiori. Întâlnesc zilnic zeci de oameni care se uită PRIN mine ca printr-un geam perfect curat, trebuind să mă feresc din calea lor; uneori mă ciupesc, mă pipăi să văd dacă mai am consistenţă, mă uit pe pământ să văd dacă mai am umbră, sau trec sfios pe la vreo vitrină să mă văd pe mine însumi…

Frate, în ce lume trăim?!! Doctore, sunt eu nebun sau toţi ăştia de care povestesc? E nasol că ei sunt mai mulţi, oi fi eu anormal…

Acuma redevenind serioşi, aceşti oameni, cred, sunt produsul a mai multor factori: temperamentul, sugestibilitatea (mimetismul care îi face să adopte comportamentul celor din jur), autocontrolul diminuat, o percepţie subiectivă a timpului insuficient şi o trepidaţie interioară nestăpânită, toate venind pe un fond cultural de metropolă şi comunitate nesimţite, care nu sancţionează asemenea comportamente, ba chiar par că le răsplătesc tacit: sunt mai şmecher, mă descurc, fraiere! Ah, mai puneţi la socoteală şi vreun şef deosebit care îi aşteaptă cu cronometrul la poartă şi îi ameninţă cu toate relele din lume pentru 5 minute întârziere. Management modern şi foarte umanist…

Într-un episod viitor o să discutăm doar despre una dintre aceste dimensiuni: e vorba de acea percepţie subiectivă a timpului insuficient, întâlnită în literatura de specialitate englezească sub numele de time urgency, o bubă care nu e doar moft ci e responsabilă de un procent însemnat de boli cardio-vasculare.

Crezi că poţi să rezişti până data viitoare?!