Campania de colectare selectiva a deşeurilor: un prilej să mai obţinem măcar o notă de trecere la Integrare Europeană

Posted by Florin Glinta in D'ale mele, Noi vs. ei | 2 comments

Am aflat şi am găsit ca fiind foarte interesant şi de apreciat: colectează selectiv, o iniţiativă a Ecorom, de responsabilizare a românilor faţă de un aspect aparent banal dar din ce în ce mai important în lumea de azi – ecologizarea prin curăţenie de gunoaie şi colectarea selectivă a acestora. Evident, la noi modelul este iarăşi coana Europa, care, spre norocul nostru, agită ameninţător o mică nuieluşă pentru plesnit peste degeţele pe cei iresponsabili în  gestionarea gunoaielor.

Dacă sunteţi dintre puţinii mei cititori şi vă place, spuneţi mai departe de colectează selectiv, scrieţi mai departe pe bloguri, faceţi zgomot şi fum să alungăm şi să exorcizăm nesimţirea pentru a face loc comportamentului responsabil. Şi pentru că faceţi o faptă bună, ea nu va rămâne nerăsplătită: e vorba şi de un concurs pentru blogeri, din care vă puteţi alege de-a dreptul cu o bicicletă!!

Pe lângă că este o chestiune de bun simţ, colectarea selectivă devine şi una practică, o mică „întreprindere” de-a dreptul rentabilă la un moment dat. Au înţeles-o ţările europene „avansate”, de care încă ne despart ani frumuşei şi la acest capitol. O iniţiativă cum este colectează selectiv trage un semnal care sper să răsune în urechile tuturor: de la vecinul leneş care îşi lasă sacul cu resturi menajere amestecate să fiarbă încetişor pe scara blocului, sub nasul meu, până la onor guvernanţii, care ar trebui să răsplătească şi să favorizeze comportamentele responsabile social, printr-un cadru legislativ adecvat.

Sigur că nu e uşor să schimbi o mentalitate: încă suntem la stadiul în care mulţi dintre ai noştri bravi concetăţeni aruncă absolut imperturbabili pet-ul de plastic din goana maşinii, oriunde s-ar afla, sau gunoiul pe geamul locuinţei, student style, transformând pomii de dedesubt în picturi suprarealiste ale nesimţirii. E drum lung să îl faci pe om să ajungă la sortarea gunoiului şi depozitarea lui în locuri special amenajate, lucru pentru care ar trebui să îşi mişte fundul, culmea, afară din casă!

Pe unii îi responsabilizează ideea că vor o lume curată pentru copiii lor, pe alţii pur şi simplu faptul că le pasă de resursele limitate ale răbdătoarei planete; pe alţii îi impresionează exemplul de curăţenie şi disciplină oferit de ţările avansate (Belgia ar fi unul dintre cele mai grozave de avut în minte). Iar pe alţii, cred că pe majoritatea, i-ar putea atrage unele mici sau mai mari avantaje (ori pedepse) stabilite de existenţa unui cadru legal, organizat, care să răsplătească practica de colectare selectivă şi să taxeze serios iresponsabilitatea sau lenea în acest domeniu.

Se pare că, la acest ultim lucru, iniţiativa ministrului Borbely este exact contribuţia decisivă de care e nevoie. Provocarea va fi să o vedem trecând de la stadiul de interviuri in presă la sistem practic implementat şi funcţional, şi pe românaşi trecând strada pentru a pune sticla la sticlă şi plasticul la plastic! Deocamdată sunt puţine locuri unde se poate face colectarea selectivă, de amenzi sau stimulente eu nu am auzit, însă încet-încet sper să ne trezim într-o bună dimineaţă într-o ţară mai curată şi mai responsabilă social.

Vuvuzela, o tâmpenie isterică ridicată la rang de simbol al unui eveniment mondial

Posted by Florin Glinta in D'ale mele, Noi vs. ei | 2 comments

Aţi văzut ceva meciuri la FIFA World Cup 2010? Cum vi s-au părut? Mie mi se pare, deocamdată, un campionat slăbuţ, la capitolul calitate a meciurilor. Cu unele excepţii, desigur; şi cu speranţa că echipele se vor încălzi, până la urmă, şi vor juca ceva mai interesant. Pe mine unul, însă, mă deranjează extrem de tare prostia de vuvuzelă, care mă calcă pe nervi şi tinde să rămână asociată ca timbrul pe scrisoare de acest campionat de fotbal.

Sunt un critic înverşunat al vuvuzelei; mi se pare un semn de barbarism prostesc şi de incultură a fotbalului (încercaţi să treceţi peste tentaţia de a-mi spune ca fotbal + cultură nu înseamnă love; cei care se pricep la fotbal ştiu despre ce vorbesc). Mi se pare o deturnare a atenţiei de la fotbal spre zgomot şi spre pseudotradiţia africană. Nu mă interesează să văd pe un stadion de fotbal o manifestare de tip zulu a câtorva zeci de mii de sărmani necunoscători prinşi în mirajul mulţimii şi imitatori jalnici ai unor băştinaşi care asta au făcut toată viaţa: să sufle in vuvuzelă. Cei care au scris despre psihologia maselor şi au afirmat că mulţimea nivelează în jos IQ-ul şi cultura membrilor săi, adevărat au grăit.

Mi se pare evident că mare parte dintre băştinaşii africani nu dau doi bani pe fotbal; în spiritul culturii lor generos de simpliste, ei vin la stadion să se bucure de spectacolul mulţimii: culoare plus zgomot infernal; ce fac băieţii ăia 22 plus ăia 3-4 în negru, e treaba lor şi nu e aşa de important. Bine că ne „simtem” bine suflând ca nişte tembeli într-un ceva ridicat brusc la rangul de nu-ştiu-ce cultural. Mai nasol e că vin băieţii din lumea veche, din lumea fotbalului, şi evident că, în loc să abată atenţia către fotbal, se apucă să facă ceea ce orice maimuţă idioată ar face: să imite suflând şi ei mai vârtos în vuvuzelă.

Sunt mulţi comentatori care critică zgomotul tembel; sunt mulţi jucători care spun că nu se pot concentra şi nu pot juca la adevărata lor valoare (lucrul are un suport concret şi adevărat în psihologie, pentru că stresul imens produs de zgomot diminuează serios puterea de concentrare şi creşte iritabilitatea oamenilor). Văd că chiar există oameni de fotbal care par să fie tentaţi de ideea de a interzice instrumentul cretin pe stadion. Pe de altă parte, sunt voci care spun că ce interesant ar fi dacă s-ar comercializa vuvuzela şi pe la noi, şi am începe să suflăm toţi ca tembelii (mi se pare incredibil, dar având în vedere că nimic nu mai e raţional pe această direcţie, orice e posibil).

Mi-a plăcea ca oamenii de fotbal adevărat să ia atitudine, şi să interzică încă un element de prostie din preajma fotbalului, şi aşa sufocat de tot felul de cretinisme. Mă îndoiesc, însă, că tentaţia comercială ar putea fi învinsă de bunul simţ.

Vreau să văd fotbal cu comentariu şi cu o coloană sonoră de tribună care cântă, fiecare pe limba ei, specifică ţării şi fotbalului, şi cu jucători care sunt purtaţi pe aripi de galerie, nu stresaţi de zgomotul infernal şi idiot. Iar africanii nu au decât să se ducă în deşertul lor şi să sufle în goarne până nu mai pot. Din punctul meu de vedere, următorul campionat mondial organizat în Africa ar trebui să fie nu mai devreme de 2500. Păcat de efortul şi realizările tehnice prin care s-au pus la punct impecabil nişte stadioane superbe Aici jos cu pălăria, Africa de Sud!

Hai ai noştri!!

Nootka Bucureşti, sau sila vânzătorului român faţă de clientul său…

Posted by Florin Glinta in Munti, Noi vs. ei | 6 comments

Am descoperit din întâmplare că, în Bucureşti, în buricul târgului, în spatele magazinului Intersport de la Unirii, pe str. Patriei, există un magazin de echipament sportiv – Nootka. Am fost foarte plăcut surprins de existenţa lui, pentru că omologul din Cluj, atunci când l-am cunoscut, a fost primul magazin de profil cu personal absolut profesionist şi prietenos, capabil şi răbdător să ghideze clientul prin labirintul de echipamente.

Am intrat cu un zâmbet larg, am zis un bună ziua vesel, la care mi s-a răspuns mormăit cu nasul in hârtii. Nimeni altcineva in magazin, hmmm…dar am trecut rapid peste, şi am început să cotrobăi. Echipamente diverse, mărci care nu se găsesc la celelalte, preţuri destul de decente. Dupa vreo 10 min de căutat am pus prima întrebare:

- Cu ce fel de puf e…

- Scrie pe produs, de raţă (inutil să vă spun, NU SCRIA, nu sunt atât de dobitoc). Acreala era atât de evidentă încât mi s-a făcut gura pungă.

Am mai bântuit puţin şi am ieşit fără chef. Evident nu am fost mârlan şi am spus un la revedere relativ vesel şi tare. Nicio reacţie! M-am întors puţin şi am strigat mai tare: LA REVEDERE. Nicio reacţie din nou, doar o mutră încruntată şi îngropată în nişte calcule aparent de estimare a deviaţie orbitale a vreunei staţii spaţiale.

De obicei cedez primul, am ieşit şi mi-am băgat picioarele. El, un tip matur, trecut de prima tinereţe, un om aparent cu capul pe umeri. Cu atitudinea de frate, dacă sunt aici vânzător, înseamnă că sunt foarte şmecher şi am făcut Himalaya dus întors fără pauză cu dulapu’ de bere în cârcă…iar voi care intraţi aici şi puneţi întrebări, evident că sunteţi prea fraieri ca să mă uit la voi…

Mă aştept la asemenea sictir de la fătucile din magazinele de haine, aproape le înţelegi , pentru că au un salariu mizerabil şi sute de clienţi cu întrebări sâcâitoare. Dar EL? Ce justificare are? Ce diferit putea să fie faţă de băieţii de la alte magazine, amabili şi plini de informaţie la obiect…părea din altă lume!

Sictirul pare să fie trăsătura vânzătorului român mediu. La o extremă e nesimţirea violentă, la cealaltă e serviciul de vânzare oferit profesionist, cu prezentarea corectă a avantajelor unui produs şi identificarea nevoilor tale de client. Sictiritul te face să scuipi cu obidă, chiar dacă uneori produsul lui e unul bun. Profesionistul te face client fidel, uneori in ciuda unui produs cu mai puţine avantaje competitive.

Poate că nenea acesta de l-am întâlnit o fi fost în acea perioadă, poate era doar contabilul cătrănit al magazinului, iar adevăratul vânzător era la budă, poate că omului tocmai urma să îi vină soacra în vizită, eu ştiu…

Cert e că mă voi întoarce la Nootka, să îi mai dau o şansă magazinului. Şi dacă voi găsi acelaşi „deranj”, îi voi întreba simplu: auziţi, voi chiar vreţi să vindeţi?

În definitiv, există şi meseria de ajutor de cărător de găleată la IML. Acolo merge o atitudine ca aia.

Psihologia – dacă nu o înţelegem, măcar să nu ne mai temem de ea, aşa că, să o aruncăm la coş!!

Posted by Florin Glinta in Noi vs. ei, Psihologie aplicata | 0 comments

Atunci când eram în primii ani de formare a mea ca psiholog, încă eram oarecum nesigur dacă vreau să devin clinician sau să mă lansez în domeniul organizaţional, cu psihologia „muncii” (suna ca dracu în română, nu?) fiindu-mi principală sursă de hrană şi de satisfacţie profesională (şi mai ciudat…, dacă dau ochii roată prin piaţa românească de azi, satisfacţie profesională aproape devine contradicţie în termen).

La un moment dat, cineva foarte avizat în domeniu, doamna Irina Holdevici (sar’naaa, ce mai faceţi?) mi-a zis că de ce nu mă fac eu terapeut, că am har. Amin am spus, dar NU vreau: mi se părea că trebuie să dau prea mult de la mine, şi doar ştiţi bine, mama nebunilor, ca şi aia a proştilor, e mereu gravidă. Chiar îmi ieşeau chestiile din sfera consilierii, şi aveam şi satisfacţie, dar am zis pas. Atunci îmi era şi clar că aş fi putut câştiga mai bine din psihologia organizaţională.

Treaba bine e că, peste ani, nu mi-am schimbat părerile: sunt la fel de egoist şi nedispus să implic atâta energie în terapie, şi parcă încă se câştigă mai bine în organizaţională, mai ales dacă migrezi spre consultanţă, şi, mai ales, dacă îţi faci propriul business.

De o oarecare vreme începusem să devin cam invidios totuşi pe colegii mei clinicieni: au început să îşi facă tot felul de cabinete, pe baza legii psihologului, făceau terapie, îi căuta lumea, de la divorţaţi până la lume subţire, că deh, aşa e de bon ton, au început să iasă şi bani, grupuri de formare etc. etc.

Bravo lor am zis! Oricum sunt de părere că, dacă psihologii clinicieni ar renunţa la treaba lor, ar întoarce privirea spre lumea organizaţională, şi s-ar decide să devină traineri, coach sau mentori, ar fi pârjol, nu ar mai sufla nimeni, ar deveni cei mai buni. Bine, ar fi două condiţii: să înveţe şi să înţeleagă procesele de organizaţie, şi să înveţe business, iar chestiile astea două iau, de obicei, câţiva anişori dacă vrei să fii bun. Există dreptate pe lume asta, pentru că şi eu, dacă ar fi să vreau să mă fac terapeut, ar trebui să urmez o formare de vreo 2-3 ani.

La invidie se adaugă şi realitatea cam sumbră de prin companii, în care psihologii organizaţionali rareori sunt preţuiţi corect, fiind, mai degrabă, un apendice necesar eventual pentru a administra unele teste (de care managerii de folosesc ca de agheasmă ca să afurisească rapid candidaţii slabi). Dacă mai ştii şi ceva statistică, gata, eşti clar catalogat ca „tehnic”, adică un fel de nea Gigel cu geanta de scule, care face nişte hocus pocus şi scorneşte un test ciudat sau whatever, dar nu va ajunge niciodată să fie capabil să deschidă gura ori să înţeleagă business-ul. Nasol…

Urma de invidie mi-a trecut deunăzi când am citit următoarea chestie. E pentru prima oară când apreciez ceva pe care şi-a pus semnătura dl. Aniţei, sper să nu fie excepţia de la regulă.

Se pare că cineva extrem de „capabil” de la Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate (cred că este organismul în top 3 din ţara asta ca boală la cap şi lipsă de performanţă, şi ne vizează pe toţi din păcate) a decis ca profesiile de psiholog consilier şi clinician să fie considerate inferioare şi subordonate celei de medic. Buuun, păi hai să propun şi eu o chestie, sigur se va găsi o mână de deştepţi să o transforme în normă metodologică: de ce nu facem psihologul de organizaţie un fel de personal auxiliar prin HR? Iar pregătirea necesară să fie maxim de nivel de liceu, să fie capabil să adune numere astfel încât să iasă scorul la o scală cu itemi de la 1 la 5? Evident, pentru itemi de la 1 la 7 sau 9 ar fi nevoie de o facultate, iar dacă scala pleacă de la 0, masteratul să fie musai… Aşa ne trebuie, dacă am vrut să studiem psihologia, în loc să fi învăţat şi noi o meserie…

Domnilor economişti, lingvişti, ingineri, specialişti în drept şi, mai ales politicieni, e în regulă să fiţi moţ peste tot unde există comitete şi comiţii decizionale, dar ar fi extraordinar de bun simţ să înţelegeţi despre ce decideţi, ori, dacă vă e greu efortul de înţelegere, măcar să îi întrebaţi pe alţii, din breasla al cărei viitor tocmai urmează să fie „aranjat” dintr-un condei.

Să ştiţi că e nasol să ai un organ bolnav, dar cel mai nasol e când acel organ se numeşte cap. De acolo nu numai că se împute, dar se poate întinde în tot corpul…

Time urgency şi fuga noastră cea de toate zilele

Posted by Florin Glinta in Noi vs. ei, Psihologie aplicata | 1 comment

Doctore, să îţi spun ce mi se întâmplă de o vreme bună, cam în 3 zile din 5.

Merg cu metroul; se opreşte în staţie (nu contează în care, în toate e la fel); dau să cobor, dar cam pierd startul şi deja două – trei persoane au dat năvală înăuntru, căutând cu disperare un loc, măcar în picioare. Reuşesc să forţez şi să mă strecor afară, evitând curentul de oameni care continuă să intre (dacă nu eşti tare pe picioare rişti să îţi prelungeşti călătoria). Mă apropii deja cu emoţie de colţul scărilor care să mă ducă mai sus, îmi lungesc gâtul să mă uit prudent dacă vine cineva, şi mi-l retrag la marele fix: vine frate, măturând pământul, aproape mă şterge la nas cu rucsacul din spate / poşeta / cotul etc. În fine, mă lansez pe traiectorie şi ridic inspirat capul din pământ: vine trenu’, de pe scări din sus, sărind din 3 în 3 trepte, mugind „politicos” un DĂ-TEEEE (FRATE / BĂ)!! Mă dau, că bivolu’ vine de pe poziţie superioară, are viteză, ceafa groasă, ditamai masa şi i se rupe oricum de mine, el vrea să urce în tren. Toate astea îi dau o mare energie cinetică pe care nu vreau să i-o opresc cu ochelarii sau cu faţa. Noroc că încă sunt flexibil şi mai am reflexe: îl evit cu o piruetă, ca la corrida, dar nu zice nimeni OLE.

Cu un ţocănit de cuie vin frumoasele grăbite, riscându-şi la maxim gleznele de gazele, pe scări: vor neapărat să urce, fatăăăă..!! Pe cate vreuna dintre astea aş opri-o cu braţele larg deschise (ca un porc pervers ce sunt, admir / ghicesc sânii săltând în ritmul treptelor, căutând cu disperare să între în rezonanţă cu stăpâna), dar mi-e teamă că m-aş alege cu ura ei pe viaţă, pasională: doar pierde metroul…ce naibii fatăăăă!

Într-un fojgăit de pungi / sacoşe / paporniţe vine valu’ 3: gospodinele. Gata să îşi sacrifice coşul zilnic şi să îşi facă praf borcanele cu zacuscă / gem / bulion, numai să prindă trenul ĂLA neapărat. Un Pardon înţepat şi o privire aprigă de mamă mă determină să le evit prudent; le urez ceva de mamă, tuturor.

În final, bunicuţele trepidează de hormonul întrecerii spre uşa trenului care tocmai se închide; dar muşchii lor istoviţi nu mai ascultă de inima zburdalnică, şi rămân să se consoleze cu gândul că „mai vine unul”. Morală intermediară: îţi trebuie un pic de neputinţă pentru a deveni lucid şi a evita încercările tâmpite, doar printr-o amânare simplă şi scurtă.

Ufff… am scăpat şi azi fără să fiu dat cu roatele în sus în încercarea mea de a cuceri reduta: să ies din metrou. Foarte ciudat (de fapt m-am cam obişnuit), pe drumul spre suprafaţă întâlnesc cohorte pestriţe de oameni, care au o chestie comună: aleargă, unii cu un soi de disperare rugătoare în privire, alţii parcă fugăriţi de nu ştiu ce. Adrenalina dă să se smucească niţel şi în mine: luptă sau fugi! Îmi lungesc gâtul să văd înainte un posibil pericol care îi turează pe cei ce aleargă, să mă feresc şi eu… sau îmi vine să mă întorc să verific dacă nu cumva era vreo mega ofertă în metrou, ceva moka, pe  care eu l-am ratat ca un ignorant.

Afară, un peisaj asemănător în preajma staţiilor de RATB. Ele funcţionează ca un fel de zone de accelerare (mă gândesc la acceleratoarele de particule); la peisajul vizual se adaugă cel sonor: claxoane demente, acţionate de mâna înfiptă cu disperare şi o privire scrâşnită care îţi dă fiori. Întâlnesc zilnic zeci de oameni care se uită PRIN mine ca printr-un geam perfect curat, trebuind să mă feresc din calea lor; uneori mă ciupesc, mă pipăi să văd dacă mai am consistenţă, mă uit pe pământ să văd dacă mai am umbră, sau trec sfios pe la vreo vitrină să mă văd pe mine însumi…

Frate, în ce lume trăim?!! Doctore, sunt eu nebun sau toţi ăştia de care povestesc? E nasol că ei sunt mai mulţi, oi fi eu anormal…

Acuma redevenind serioşi, aceşti oameni, cred, sunt produsul a mai multor factori: temperamentul, sugestibilitatea (mimetismul care îi face să adopte comportamentul celor din jur), autocontrolul diminuat, o percepţie subiectivă a timpului insuficient şi o trepidaţie interioară nestăpânită, toate venind pe un fond cultural de metropolă şi comunitate nesimţite, care nu sancţionează asemenea comportamente, ba chiar par că le răsplătesc tacit: sunt mai şmecher, mă descurc, fraiere! Ah, mai puneţi la socoteală şi vreun şef deosebit care îi aşteaptă cu cronometrul la poartă şi îi ameninţă cu toate relele din lume pentru 5 minute întârziere. Management modern şi foarte umanist…

Într-un episod viitor o să discutăm doar despre una dintre aceste dimensiuni: e vorba de acea percepţie subiectivă a timpului insuficient, întâlnită în literatura de specialitate englezească sub numele de time urgency, o bubă care nu e doar moft ci e responsabilă de un procent însemnat de boli cardio-vasculare.

Crezi că poţi să rezişti până data viitoare?!