Printr-o mişculaţie cu aromă oltenească, am ajuns in posesia uneia dintre ultimele bijuterii Salomon în materie de pantofi de trail running: Salomon S-Lab 4 XT Wings, varianta Soft Ground, adică pentru terenuri dificile (umezeală, noroi, iarbă udă sau zăpadă). După ce mi-am ros unghiile să ajungă în mâinile mele în bune condiţii tocmai din State, aseară i-am scos la un drive test  în parcul IOR. Câteva impresii la cald…

Încă de când i-am încălţat am avut impresia că sunt prea mici la vârf. Întăritura pusă în partea frontală a pantofului, probabil făcută cu scopul de a proteja piciorul alergătorului pe teren pietros, pare să nu fie foarte prietenă cu unghiile mele de la degetele mari. Îmi trag călcâiul în spate si presiunea dispare. Pipăi cât loc are degetul si totul este în regulă: în definitiv, sunt aceeaşi mărime ca şi actualii mei Speed Cross 2, iar cu ei nu am avut acest disconfort.

Mersul pe asfalt si alergatul pe aleea de bitum a parcului îmi arată că S-Lab 4 Softground nu sunt proiectaţi pentru bitumişti: suspensia şi antişcoul nu sunt foarte grozave pe suprafaţa tare şi plată, dar totuşi se descurcă bine, probabil cu atât mai bine cu cât crampoanele de cauciuc sunt încă netocite.

Pentru că nu am timp prea mult, aleg să fac o tura în forţă: trag de mine cât pot, fără să mă rup, pun presiune pe picioare să văd cum funcţionează stabilitatea pe asfalt, şi merge. Nu mai simt presiunea pe unghiile mari. Nu sunt într-o zi prea grozavă, uneori simt că parcă înot fără spor, şi sper să nu fie de la încălţări…Pe unde pot, trec pe marginea de pământ a aleilor, şi senzaţia e foarte bună, nu pierd mai nimic din capacitatea de accelerare!

După o pauză scurtă, vreau să văd şi cum se comportă S-Lab 4 Softground pe suprafaţa pentru care au fost creaţi: pământ moale şi înierbat. Bag nişte rampe de cam 25 m lungime şi înclinate pe la 40-45°, urcate şi coborâte în forţă. În sfârşit, simt că sunt încălţat cu unii intre cei mai buni pantofi de trail running din lume: aderenţa e excelentă, trag tare la deal, iar la vale sunt stabil şi sigur chiar şi în schimbările de direcţie. La vale revine presiunea pe unghii, şi mi-e teamă că în timpul unui maraton montan s-ar putea transforma în durere pe pantele lungi şi dure specifice acestor curse. Sper să nu fie cazul.

Ajung din nou acasă şi compar, la cald, cum se simte piciorul în S-Lab 4 Softground şi în Speed Cross 2. Exceptând treaba cu presiunea pe degetul mare, S-Lab sunt mult mai comozi: mai largi, cu talpa mai lată şi interiorul mai confortabil, par să dea o stabilitate crescută, şi un alt gen de amortizare.

Am fost destul de încălzit în ei, la picioare, însă când vântul se mai înteţea, simţeam răcoarea şi o bună ventilaţie. Totuşi, membrana de pe exterior şi tratamentul de water repelent par să nu permită o aerisire optimă; de acest lucru mai trebuie să mă conving.

Una peste alta, la plusuri:

- Confortul interior, dat de calapodul mare şi forma care se adaptează excelent piciorului, ajutată de sistemul de şireturi rapide specifice Salomon. Nu am făcut nici un fel de început de bătătură, şi, de obicei, sunt sensibilos la capitolul acesta.

-  Excelenta tracţiune pe sol dificil, dată de talpa agresivă şi de crampoane

-  Stabilitatea pe coborâre şi în general, dată de talpa lată şi de grămada de tehnologii încorporate

Minusuri – detectate de mine, încă nu sunt sigur 100%:

- Întăritura de la vârf ar putea să exercite o presiune pe unghiile de la degetele mari, generatoare de dureri în cursele lungi. Sper să nu fie cazul, dar senzaţia e de „prea mic”, însă presiunea vine de sus, nu dinspre vârf

-  Posibil nu se ventilează prea bine, rămâne de verificat

-   Amortizarea mai redusă pentru porţiunile de asfalt

Cam atâta, după ce mă mai dau cu ei pe nişte ture mai serioase, revin cu detalii.

Pătura de zăpadă se formează prin acumularea straturilor succesive provenite în urma ninsorilor; ele descriu ”istoricul” schimbărilor de vreme întâmplate de-a lungul timpului, dar, la rândul lor, sunt supuse unor schimbări permanente sub influența factorilor naturali: vântul, temperatura, umiditatea (ploile). Straturile de zăpadă și legăturile dintre ele reprezintă un factor cheie în formarea avalanșelor: când coeziunea dintre straturi este mică, cel de deasupra poate aluneca pe cel de dedesubt, iar acesta este, în esență, fenomenul avalanșelor.

Cunoscătorii de engleză au aici mai multe detalii.

Din momentul în care un strat de zăpadă se așează (pe sol sau pe stratul existent deja), începe un proces de transformare continuă care durează până acel strat se topește.

Cel mai des întâlnit proces de transformare (şi cel benefic) este acela în care cristalele de gheață capătă forme care întăresc legătura dintre ele, sub forma unor lanţuri; toate acestea conduc spre o stabilizare a stratului de zăpadă. Specialiştii numesc acest gen de transformare într-un mod exotic: equilibrium metamorphism (schimbare într-o stare de echilibru). Metamorfoza spre starea de echilibru este un proces rapid în jurul punctului de îngheţ (0 grade Celsius), încetineşte dacă este ger şi aproape se oprește total cam pe la – 40°C.

Al doilea tip de transformare, de data acesta unul păgubos, este aşa numitul kinetic growth metamorphism (să îi spunem transformare in direcţia creşterii potenţialului de mişcare). Se întâmplă următoarele:

-          Din cauza schimbărilor rapide de temperatură (devine mai ridicată), apa trece sub formă de vapori dintr-o zonă a păturii de zăpadă în alta, adică difuzează;

-          Evident că îngheaţă din nou, însă sub forma unor cristale diferite de cele iniţiale, ale zăpezii, având legături foarte slabe între ele, ceea ce face ca stratul respectiv să aibă forma unor cristale de zăpadă. Cel mai des acest fenomen se întâmplă pe la începutul iernii, dar asta nu e o regulă.

Acest gen de transformare în stratul de zăpadă joacă un rol foarte important în formarea avalanşei: el slăbeşte legăturile în interiorul stratului şi dintre straturi, ceea ce creşte instabilitatea şi posibilitatea ca, la o încărcare suplimentară (un trekker sau schior etc.), avalanşa să „plece”. Pe măsură ce procesul de recristalizare avansează, zăpada nu doar că pierde din coeziunea internă, dar devine şi mai puţin elastică, adică scade posibilitatea ca presiunea suplimentară apărută să fie preluată de forţele elastice şi de deformare ale stratului; dimpotrivă, creşte probabilitatea să apară ruperi masive…

Zăpada şi Temperatura

Variaţiile de temperatură sunt principalele responsabile, alături de vânt, de schimbările şi transformările din pătura de zăpadă. Aceasta are câteva proprietăţi interesante, dintre care merită amintit că:

-          Este un foarte prost conductor al căldurii (mai slabă de 10 000 de ori decât cuprul, de exemplu)

-        În interiorul păturii de zăpadă este prezentă apa sub formă de vapori; aceştia sunt principalii agenţi responsabili de conducerea căldurii între straturi

Şi acum câteva lucruri deosebit de utile pentru cei care vor să înţeleagă ce e cu zăpada, pentru a deveni prieteni.

1. La contactul dintre zăpadă şi sol (care stochează căldură de-a lungul verii), de obicei temperatura este constant foarte aproape de punctul de topire, adică 0°C, mai ales daca stratul a fost unul gros, consistent (de aceea adăpostul din zăpadă poate fi un cort foarte călduros)
2. În schimb, la suprafaţa păturii de zăpadă, variaţiile de temperatură şi schimbul cu mediul sunt foarte mari. De departe, cel mai activ agent este vântul, dar ţin pasul aproape radiaţiile lungi şi scurte
3. Radiaţiile scurte, vizibile, ale soarelui, aduc căldură însemnată însă sunt respinse de zăpadă până la 90%. În schimb, se absorb foarte bine (dar se şi elimină uşor) radiaţiile lungi, infraroşii.
4. Foarte utile de ştiut sunt relaţiile dintre zăpadă şi caracteristicile cerului:

-          Pe cer senin, zăpada pierde căldură prin radiaţiile de unde lungi, proces influenţat de temperatura aerului, de umiditate şi de cantitatea de dioxit de carbon

-          Pe cer noros, zăpada se răceşte dacă norii au o temperatură mai scăzută; dimpotrivă, dacă norii sunt mai calzi, zăpada se încălzeşte, la rândul ei.

1. De obicei, efectele radiaţiilor asupra zăpezii se cumulează astfel:

-          Ziua zăpada se încălzeşte iar noaptea se răceşte

-          Uneori însă, la altitudini mai mari, are loc un fenomen ciudat, care e bine să fie cunoscut: pe cer senin, cantitatea de căldură pierdută de zăpadă prin radiaţiile de unde lungi este mi mare decât cea absorbită de la soare (care cade sub un unghi mic), astfel încât zăpada se răceşte chiar pe fond de cer însorit!

2. Cea mai rapidă încălzire a unei pături de zăpadă poate avea loc în timpul unei ploi: apa scursă prin toate straturile, poate încălzi până la 0°C întreaga pătură, în decurs de câteva ore.

Acum, că am descoperit mai multe dintre tainele materiei albe, să vorbim mai în cunoştinţă de cauză despre avalanşe.

]]> http://www.floringlinta.ro/loisiruri/patura-de-zapada-si-proprietatile-ce-stau-la-baza-formarii-unei-avalanse/feed/ 0 http://www.floringlinta.ro/dale-mele/barbatescu-axintele-valea-macrisului-grindasi-iarna-grea-omatul-mare/ http://www.floringlinta.ro/dale-mele/barbatescu-axintele-valea-macrisului-grindasi-iarna-grea-omatul-mare/#comments Tue, 21 Feb 2012 11:15:31 +0000 Florin Glinta http://www.floringlinta.ro/?p=773 Ideea ne-a încolţit cam pe la a doua bere, mie şi lui John. La a treia, deja gândeam pachetele şi detaliile. Adică dacă tot suntem „tineri” şi în putere, şi avem chef de umblat prin zăpadă, şi avem echipamentul potrivit, de ce să nu facem ceva util pentru nişte oameni aflaţi în suferinţă?

În plină isterie mass media legată de viscolul care a izolat de restul lumii sate din zona Ialomiţa, Buzău, Vrancea, ne-am gândit că ar fi excelent dacă am găsi un sătuc mai amărât, în care nu au sosit încă televiziunile şi armatele de salvatori, în care să ducem ceva alimente, cumpărate din ceea ce reuşim să strângem de la prieteni şi apropiaţi.

Misiunea ne-a ieşit parţial, pentru că ne-am confruntat din plin cu haosul şi lipsa de informaţii de la nivelul local al mai multor localităţi, sau chiar de la nivelul judeţean: comandamente de iarna incomplet informate, primării în care telefoanele sună degeaba, consilii judeţene care aruncă pisica spre comandamentul de iarnă, şi tot aşa. Pontul a venit de la un coleg de-al lui John: mergem în Bărbătescu, un sat micuţ şi îmbătrânit din comuna Axintele, judeţul Ialomiţa.

Tot căutând informaţii, şi nu zvonuri, am trecut de la „sat izolat de lume”, la „sat în care au mai venit ajutoare”, aşa că am mai căutat din om în om şi altă ţintă, mai ales că strânsul de bani a mers nesperat de bine, datorită unor oameni deosebiţi care au avut bunăvoinţa să contribuie. Şi aşa a apărut satul Grindaşi, ca a doua destinaţie. Deşi venite de la faţa locului, informaţiile s-au dovedit şi în acest caz exagerate, dovedind că subiectivitatea umană şi capacitatea de a exagera sunt nelimitate (mi s-a spus de 6 m de zăpadă etc. etc., dar nu era cazul, cum aveam să vedem).

Cu aproape 3000 de Ron strânşi, am reuşit să încropim peste 100 de pachete cu aproape o jumătate de tonă de alimente gen ulei, orez, conserve, macaroane, halva şi, desigur, pâine.

Aşa că, sâmbătă, dis-de-dimineaţă, îmbarcaţi în maşina lui John şi în cea a Silviei, am pornit spre cele doua destinaţii, după ce ne-am suflat viguros în pumni, în parcarea de la Metro unde am făcut pachetele, pe un ger pătrunzător. Codul galben de ceaţă era exact ce ne mai lipsea, dar l-am depăşit şi pe el, ajungând în Bărbătescu cam pe vremea când lumea ieşea de la biserică; drumul, fără peripeţii, a trecut printre câţiva pereţi de zăpadă de circa 2.5 m, unde părea că se muncise, nu glumă.

Am privit cu gura căscată cum cele 50 de pachete (porţia locală) au dispărut în 3-4 minute în coada de copii şi băbuţe, care ne urau „sănătate maică, că v-aţi gândit la noi, şi să v-ajute Dumnezeu”. Parţial, nu era exact ce îmi imaginasem. Nu eram un TIR la care să se pună la coadă tot satul, dar eram mulţumiţi că acolo erau chiar oameni nevoiaşi, pentru care micul nostru pachet putea să însemne ceva.

Veniţi hotărâţi să spargem nămeţii spre case izolate, am găsit doar un sat sărac în care lucrurile intrau încet încet în normalitate, chiar şi pentru nea Onuţ, un bătrân a cărui casă aproape fusese îngropată în zăpadă, şi pe care îl căutaseră mai multe televiziuni şi ziare.

Am acceptat cu bucurie şi cu inima plină masa de pomenire dată de omul nostru de „legătură” din sat: femeia mi-a mers la inimă prin stilul cald, simplu, şi prin bucuria cu care dăruia, amintindu-mi de câţiva oameni dragi din satul meu, inclusiv de bunica mea şi de mama. Jos cu pălăria în faţa ei, sper să putem onora invitaţia de a reveni la Bărbătescu la primăvară, când locul se va umple de verde şi de flori, așa cum ne-a spus.

Am plecat împărţind pe drum câteva pachete pe la case pe care le-am văzut mai amărâte, în Axintele. Pe drum, un bătrânel cu păr alb muncea cu lopată la a face o pârtie spre o fântână de la marginea drumului; de-abia se vedea dintre nămeți, dar avea o privire liniştită, foarte hotărâtă, lua lucrurile aşa cum erau şi făcea ce era firesc să facă. S-a mirat tare când am coborât din maşină să îi dăm ceva pâine…

Spre Valea Măcrişului şi Grindaşi drumul a mers ceva mai greu: kilometri întregi pe o singură bandă, alternativ, printre pereţi şi îngrămădiri de zăpadă. Şi acolo s-a muncit din greu. Mă gândesc cum ar fi arătat dacă, în loc de Piatra Mare, cu o săptămâna mai înainte, aş fi fost pe acolo…probabil ca în filmele cu multă zăpadă…

La destinaţie, fără om de legătură, ne-am apropiat ceva mai mult de ideea iniţială, de a duce pachete pe ici pe acolo, numai unde ni se părea că oamenii sunt mai amărâţi. Am găsit un om inimos care a făcut pe ghidul local, şi ne-a condus la casele unde erau oamenii cu mai multe greutăţi. Şi Doamne, ce de mai erau…băbuţe sau moşi, singuri sau în cuplu, oameni cu copii sau fără, cu toate bolile pământului sau cu zeci de ani în cârcă, nu aveau nevoie de nicio altă calamitate ca să fie aduşi la limita subzistenţei.

Uneori am avut impresia că unii dintre ei, sau ghidul nostru, prea făceau paradă de greutăţile şi necazurile lor (oricum reale), alteori nimic nu mai era de zis în faţa dramelor mute ce se derulau în faţa ochilor. Cu gospodăria plină de zăpadă, adesea până sub streaşina casei, cu ochii stinşi şi zâmbetul aproape uitat, oamenii ăia păreau că se află într-un veşnic exerciţiu de supravieţuire, pentru un scop nici de ei ştiut; orice ajutor era binevenit. Am intrat în acea transă de evitare a poveştilor triste, pe care le lăsam să treacă pe lângă mine agăţându-mă de orice îmi cădea la îndemână, şi mai ales, de animăluţele care mai colorau peisajul alb şi făceau o grămadă de gălăgie.

Copiii, cu jocul lor, păreau din altă lume, dar aduceau aerul de normalitate atât de necesar; ochișorii unora se mai umbreau câteodată, când reluau contactul cu realitatea…

Am plecat din sat când apusul era pe cale să înceapă. Eu, unul, cu un amestec de bucurie că am reuşit să aducem un mic ajutor unor oameni amărâţi, dar şi de gânduri că nu am fost la cei mai năpăstuiţi oameni din perioada asta: am ezitat îndelung dacă să rămân în continuare în zonă şi să mă alătur grupului organizat pe Carpaţi.org (merită un sincer Bravo pentru ce au făcut), pentru că venisem pregătit să iau rucsacul în spinare şi să merg la case la care se putea ajunge numai cu pasul…însă …în final, am apucat cu toţii drumul Bucureştilor, însoţiţi de un apus Dumnezeiesc, care părea că vrea să răsplătească efortul nostru, atât de micuţ cât a fost..

Ca şi pe mine, cred că şi pe tine, (măcar pe unii dintre voi), te mănâncă…Te mănâncă pe talpă să mergi pe munte; şi sper, ca şi pe mine, te frământă întrebarea Oare cât o fi de periculos? Dacă nu te preocupă întrebarea asta, ori eşti extrem de ignorant, ori eşti extrem de nebun, ori nu ai mai fost pe munte iarna, şi ai face bine să începi să te informezi; pentru că oricum ar fi, dacă vrei să pleci pe munte iarna şi habar nu ai cât e de mortal El în anotimpul acesta, eşti în mare pericol.

Pentru că avem o ţară în care „cultura mersului pe munte iarna” este ceva extrem de ezoteric, adică e cunoscută doar pentru câţiva iniţiaţi, mi-am propus cu forţele mele micuţe să mai aduc un pic de lumină în domeniu, cu atenţie mare la fenomenul avalanşelor. Nu sunt primul, cu siguranţă nici cel mai bun în domeniu, aşa că, dacă ştiţi şi pe alţii care au scris / spus lucruri de calitate pe tema zăpezii şi avalanşelor, vă rog să îi semnalaţi, aşa încât, omul care va vrea să meargă pe munte sus în timp de iarnă, să poată avea la îndemână câteva surse de încredere pentru a se informa.

Din ce ştiu eu până acum, avem cam o sursă de încredere, şi anume buletinul nivometeorologic, care se poate consulta aici: e o operă profesionistă, pe care cu mare probabilitate te poţi baza, însă buba lui este că acoperă doar două zone din munţii noştri – e adevărat, intens umblate, e vorba de Făgăraş şi Bucegi. Evident, chiar şi referitor la aceste zone, testele de avalanşă sunt făcute izolat, şi doar cu aproximaţie pot fi extinse la tot masivul sau, mai important, exact la zona în care te gândeşti să mergi tu.

Mai avem o sursă, dar care depinde de informaţiile date de alţii, mai mult sau mai puţin profesionişti: este un blog numit Avalanşe în Carpaţi, o iniţiativă lăudabilă şi cu o grămadă de informaţie utilă, dar cu postări extrem de rare, pentru ca sunt puțini cei care vor sau au cu ce să contribuie.

Majoritatea surselor bune sunt în limba engleză; iată doar câteva:

- http://www.fsavalanche.org/encyclopedia/index.htm – un excelent glosar de termeni, cu poze foarte sugestive

- http://www.meted.ucar.edu/afwa/avalanche/index.htm – un site interesant, educativ in domeniul meteorologiei

- http://www.avalanche.ca/cac/training/online-course – un excelent training de avalanșă online, realizat de Canadian Avalanche Centre

Cu toate sursele de informaţie disponibile, pe fondul unei ţări cu lipsă sistem de monitorizare risc de avalanşă bine coordonat, cel mai bine e să ştii să înţelegi singur pericolul potenţial la care te expui pe o anumită porţiune de traseu în funcţie de configuraţia lui şi de modul în care a fost vremea în ultimele zile; numai așa poți să iei cu probabilitatea cea mai mare decizia cea mai bună. Atenţie, frumuseţea muntelui iarna implică şi faptul că nu poţi evita niciodată complet riscul, de aceea e bine să fii mereu precaut şi atent.

Înainte să prezint orice altceva, ar fi bine să vorbim aceeaşi limbă, deci o să încep cu câţiva termeni din lumea avalanşelor de zăpadă. Pentru că majoritatea surselor de informație bune sunt în limba engleză, voi încerca să dau și termenii originali, cu speranța că nu voi deveni prea obositor

Avalanşele au loc, în mod normal, din timp în timp cam prin acelaşi loc, numit calea avalanşei (avalanche path) – o suprafaţă înclinată, un versant de munte etc. unde s-a adunat zăpada. Zona de rupere (release sau starting zone), sau de declanşare, este zona aflată în vârful pantei, de unde avalanşa porneşte, de obicei. Culoarul (track) propriu zis este partea de mijloc unde are loc o accelerare (masa de zăpadă prinde viteză), iar la capătul lui este zona de depozitare (deposition zone), mai puţin înclinată, unde avalanşa încetineşte şi depune toată masa de zăpadă adunată pe drum.

Devine evidentă Regula nr 1. Pentru a te feri de avalanşă: stai departe de zona de rupere!!

Avalanşele pot fi foarte mici, de câţiva metri, fără pericol deosebit, sau foarte mari, de milioane de tone de materie care pot devasta un versant întreg sau pot îngropa o aşezare omenească; ele pot fi de suprafaţă, când antrenează doar un strat superficial de zăpadă, sau de adâncime, când pot implica întregul strat de zăpadă, până la pământ.

Sunt mai multe tipuri de avalanşe, dar cele mai des menţionate sunt:

1. Avalanşa de zăpadă proaspătă (loose snow avalanche): se declanșează de la un anumit punct, pe un strat de zăpadă proaspătă, care nu a apucat să devină coezivă. Se propagă în jos dislocând succesiv cantități tot mai mari de zăpadă, devenind, de obicei, mai lată pe măsură ce coboară. Se comportă ca nisipul uscat.
2. Avalanșă de placă (slab avalanche). Se declanșează pe o zonă de rupere mare, în condițiile existenței unui strat compact, coeziv, care însă nu este legat suficient de puternic de un alt strat, aflat dedesubt. Între ele se află ceea ce se numește, de obicei, o linie de fractură.
3. Avalanșa apoasă (wet avalanche). Antrenează cantități mai mari de apă aflate în și între straturile de zăpadă. De obicei se mișcă mai lent și urmează conturul terenului pe care se deplasează. Antrenează cantități mari de stânci, pământ sau alte materiale. Uneori o avalanșă pornită din zăpadă uscată, dar care călătorește mult și repede, datorită frecării poate deveni apoasă, pentru ca, apoi, să înghețe atunci când se depozitează, ceea ce o face extrem de periculoasă.
4. Avalanșă pudră sau praf (powder avalanche). Constă din particule mici de zăpadă foarte fină, care se mișcă rapid, uneori formând un nor care o precede cu viteză foarte mare, și poate provoca pagube însemnate. Foarte periculoasă pentru om, deoarece cristalele de zăpadă fină pot pătrunde în plămâni blocând respirația.
5. Avalanșa de gheață. Are loc mai ales în munții care conțin ghețari, atunci când se rup bucăți din acestea, dar adesea, vântul puternic, combinat cu soare și apoi cu îngheț, pot forma plăci de gheață care sunt antrenate în avalanșă. Deosebit de periculoasă, rupe și sfârtecă tot ce iese în cale.
6. Avalanșa de cornișă. Are loc atunci când cornișele formate pe marginea crestelor se rup și o iau la vale. Cornișele sunt un fenomen foarte înșelător pentru că, în lipsa unor cunoștințe temeinice ale configurației crestei pe timp de vară, este extrem de dificil să îți dai seama unde se termină pământul și unde te afli suspendat pe puntea de zăpadă construită de vânt.

Buuuun, acum înarmați cu cele câteva cunoștințe, să mergem mai departe în descifrarea mecanismelor care duc la formarea avalanșelor.

Cursa este un spectacol total, începând de la mediatizarea extraordinară din jurul ei, continuând cu participarea unor atleţi incredibili, şi, fără a fi pe ultimul loc, prin peisajul absolut încântător în care se desfăşoară (cum unde, împrejurimile Mont Blanc, desigur…); toate astea deja ne fac să tremurăm de emoţie cu 8 luni înainte de startul propriu-zis; mda, mai e mult tare până departe…
Ce ne-a făcut să fim „eligibili”? Pai mă gândesc că vocea şi talentul nostru, adică cele câteva curse de anul trecut, culminând cu Maraton 7500 din Bucegi (care o şi întrece pe surata CCC prin dificultate). La genul acesta de competiţie, unde participarea din 2012, de exemplu, va fi de 1800 de persoane, înscrierea este un proces complex si riguros, care, iată, începe cu circa 9 luni înainte: numai cei ce dovedesc că au o valoare minimă rezonabilă sunt admişi. Si deci suntem acolo, yuhuuuuuuu…
Partea şi mai frumoasă este că anul acesta, în jurul fenomenului Ultra Trail du Mont Blanc vor fi, alături de noi, încă patru alergători din România, fiecare, la curse diferite.

La UTMB (cursa pentru „adevăraţi”) sunt Silviu Bălan şi Zsolt Kovacs. Printre cunoscători, băieţii nu mai au nevoie de prezentare: Silviu e un montaniard completcare face tot felul de nebuneli în cele mai dificile condiţii, iar lui Zsolt i se atribuie cea mai rapidă traversare a crestei principale a Făgăraşilor, de la Vest la Est: circa 15 ore  (aceeaşi cursă a fost făcută de mine şi de Lucică în vreo 42 de ore, cu tot cu somn, deci cred că înţelegeţi cu cine avem de-a face).
Pe ceilalţi doi băieţi de la cursa TDS (o chestie de numai vreo 110 km) nu îi cunosc, dar bănuiesc că sunt zdraveni al naibii. Una peste alta, compania va fi selectă, iar cele două obiective ale noastre (1. să terminăm, 2. să nu fim ultimii), capătă cu totul alte dimensiuni în acest context. Evident, după cum ne încurajăm adesea, avem ocazia să ne facem de baftă la scară internaţională, dar promitem să nu fim chiar cei mai terminaţi din curtea şcolii. Deja avem o ţară de reprezentat, trebuie să fim mai serioşi, ce naibii!!
Una peste alta, vorba lui Lucică, greul de-abia acum începe: va fi de tras mai serios la antrenamente şi de dus o viaţă mai organizată în afara lor. Am sărbătorit deja vestea cea bună cu o cursă scurtă, de 12 km, în pădurea Băneasa, pe prima zăpadă din iarna aceasta din Bucureşti, şi a fost absolut superb, si de-a dreptul dificil de înaintat prin stratul apos care s-a aşternut.
Aştept cu mare interes revederea cu Chamonix-ul, locul unde ziceam că mi-ar plăcea să trăiesc; am auzit că pur şi simplu dă în clocot cu prilejul evenimentelor. Şi geme de lume bună, de echipamente scumpe, de cafenele chic şi pline de musculoşi sau de extremi, şi priveşte mereu îndrăzneţ spre trufaşul Mont Blanc, trimiţând hoarde întregi de invadatori, cu complicitatea lui, desigur!!

Muşcat de microbul curselor de anduranţă, pe care, recunosc cu mâna pe inimă, mi l-a inoculat Lucică, olteanul cel nebun şi inimos, anul acesta mi-a fost presărat cu experienţe deosebite, în care am intrat în lumea maratoanelor montane şi am cunoscut oameni deosebiţi. Pe final de sezon, fiindcă, îmi place sau nu, sunt cetăţean al urbei de pe Dâmboviţa, am mers şi la Maratonul Internaţional Bucureşti (MIB), dându-mă cu mândrie echipier Flo Adventure. Fiind proaspăt alergat la regina probelor de profil din România, Maratonul Piatra Craiului, care s-a desfăşurat cu numai o săptămână înainte, nu sunt aşa de bun încât să mă recuperez complet, plus că nu aş fi vreun mare campion, aşa că mi-am văzut lungul nasului şi m-am înscris cuminte la proba de semimaraton, şi bine am făcut.

MIB a fost organizat anul acesta în cartierul în care locuiesc, în jurul Pieţei Alba Iulia, o schimbare de ultima oră, forțată de evenimente politice internaționale. e o cursă altfel faţă de maratoanele montane; e în mijlocul civilizaţiei, are sponsori puternici, beneficiază de o grămadă de campanii de promovare si e mult mai marketat (a propos de marketing: o dublă greşeală prostească şi mai mult decât elementară la Adidas: au avut o campanie în magazinele lor, prin care, dacă cumpărai o pereche de pantofi de alergare, te puteai înscrie cu bonul la MIB, fără să mai plăteşti nimic; ei bine, pe site-ul Maratonului nu scria nimic din toate acestea, ceea ce mi se pare o prostie imensă…dacă nu am văzut eu, scuzele mele în avans faţă de Adidas. În plus de asta, celebra firmă nu şi-a mişcat fundul până în Piaţa Alba Iulia decât cu o expoziţie inutilă, fără vânzare, cu maxim 5-6 sortimente, care nici măcar nu erau vârfurile de gamă în running. Cineva pe acolo prin marketing cam arde gazul degeaba, părerea mea…).

Pachetul de start a fost unul generos şi mai valoros decât taxa de participare, ceea ce e jos cu pălăria. Comunicarea cu organizatorii a fost una excelentă, iar zona de start/finish a fost amenajată cu destulă căldură, astfel încât am regăsit-o cu emoţie şi cu plăcere, în ciuda frigului şi a ploii mocăneşti care a murat primele ore ale cursei. Vorba lu’ Lucică, asta nu putea fi decât în avantajul nostru: ăştia montaniarzii, obişnuiţi cu asemenea vreme, eram în elementul nostru.

Lume multă, multe figuri cunoscute din probele de munte (să zic doar de Adi Bostan şi surorile David), dar şi alţi colegi şi prieteni, de care m-am bucurat că i-am întâlnit sau că i-am văzut alergând chiar.

Mă uit împrejur şi văd alergători serioşi, sportivi profesionişti, picioare lungi şi puternice, siluete subţiri, musculoase, inclusiv fete extrem de drăguţe ca apariţie, dar cu care ştiu că nu am nicio şansă să mă pun la fugă. Am trecut demult de faza de subevaluare a celorlalţi…Sunt şi sportivi de culoare, din Etiopia şi Kenia cei mai mulţi, incredibil de uşori, cu pielea ca abanosul şi fără pic de grăsime pe ei, adevărate maşini de alergat!

Mă regăsesc cu grupul select format din Lucică, Doctoru’ Cristi, Puiu şi alţi doi prieteni. După o scurtă sesiune de poze şi o încălzire rapidă, sorb jumătatea de apă cu Cell FX, produsul de la PRO Nutrition care m-a ajutat atât de mult în traversarea Făgărașilor, plus ceva energizant de hidratare de la Isostar.

Ne ducem spre locul de start într-o mare de oameni, apoi ne punem în mişcare cu plutonul, cam înghesuiţi într-o primă etapă; emoționant și impresionant efortul celor aflați în cărucioare, unii dintre ei dezvoltând cu mâinile viteze care îi ajută să ne depășească pe cei care alergam pe picioarele noastre…

Cam după al doilea semafor, cel de la Nerva Traian, puhoiul se mai dispersează și începem să alergăm mai serios prin apa care bălteşte pe asfalt, sub o ploaie rece de octombrie, dar nu atât de rece şi deasă încât să fie supărătoare. Mi se face cald şi leg de mine jacheta de vânt Salomon, ceea ce îmi aduce un spor de ventilaţie, astfel încât abia de mai transpir; mă gândesc râzând la buretele inutil primit în kitul de concurs – vremea îşi făcea treaba şi ne uda din belşug…

Cristi e drăguţ şi aleargă în ritm cu mine, deşi îl ştiu mai bun… mai schimbăm câteva glume şi calculăm banii de taxi economisiţi pe kilometrii parcurşi.. apoi încet încet cheful de vorbă se stinge şi mă concentrez pe alergat. Se merge destul de tare, iar pe întoarcerea din dreptul străzii Nerva Traian văd un alergător de culoare într-un fuleu formidabil, aflat deja în a doua tură: eu apucasem să fac circa 6 km, el avea 12 deja şi mergea fenomenal, parcă era motorizat; apoi a apărut toată gașca, precum o turmă de gazele imposibil de întrecut…

Cam pe la kilometrul 8 începe să scadă durerea din muşchii gambelor, care mă cam chinuise până atunci, probabil din lipsă de încălzire adecvată şi datorită contactului dur cu asfaltul. În schimb, contactul cu mulţimea de spectatori adunaţi în jurul zonei Piaţa Alba Iulia îmi face foarte bine şi îmi transmite energie. Nea Ilie Roșu, cu steagurile lui celebre, smulge aplauzele celor de pe margine.

După prima tură mă uit la cronometru şi îmi vine greu să cred: sunt pe la 50 de minute făcute pe 10 km şi ceva, e un ritm bun pentru mine, un pic mai rapid decât cel pe care mă antrenez, numai că în parc mă cam opream după cei 10 km, şi eram destul de sfârşit… aşa că… voi mai rezista încă o tură pe ritmul ăsta? Adrenalina îşi face efectul, şi trag de mine de rup, deşi încep să simt efortul, atât la picioare cât şi pe respiraţie. În sfârşit, Doctoru’ îşi vede de treaba lui şi se duce înainte, pe ritmul propriu; va ajunge cu „doar” 3 minute înaintea mea, și cred că nu a avut o zi prea bună, sau poate eu am prins o formă bună…

De pe la Piaţa Unirii încep să lucrez din cap și minte pentru a mări ritmul, şi încep uşor uşor să depăşesc. Deja după Mihai Bravu (nu eram cu metroul) trec pe modul automat şi animalul competitiv din mine începe să mârâie: depăşesc încet dar sigur pe sectorul în care alerg, mai ales după ce, la unul din punctele de revitalizare, unde încetinesc 10 secunde să beau un pahar de energizant, trece de mine cineva care nu vroiam în ruptul capului să fie înainte (îmi ia cel puţin 1 km să recuperez cele 10 secunde). Drumul începe să meargă într-o rampă uşoară, care se simte însă, şi iau chestia ca pe un avantaj, gândindu-mă la urcuşul de pe Diana pe care îmi scuipasem plămânii cu o săptămâna înainte. Accelerez în rampă, văzând că cei din jurul meu nu pot mai mult, şi depăşesc un grup mic peste pasajul Mărăşeşti. Deja lumea din jurul meu dispare încet și mă afund în discuția cu vocea interioară care mă încurajează și mă îndeamnă să țin pasul; mi-e tot mai greu să îmi păstrez ritmul regulat al respiraţiei, dar mă străduiesc din răsputeri. Mai am numai 5 km, dar ştiu că vor trece foarte greu, şi îi simt şi pe ceilalţi că măresc ritmul, pe măsură ce freamătul din jurul finish-ului creşte în intensitate. Deja în zona Pieţei alerg de rup, la întoarcerea de pe Burebista era să cad de la viteză şi de la asfaltul ud.. apoi mă reped spre ultimele două linii drepte repetându-mi mereu că mai e puţin şi nu pot să cedez chiar acum (simt câteva tentative de crampe și le ignor cu grație). Cu coada ochiului îl vă pe omul în roşu care nu vroiam să mă depăşească şi aproape sprintez, la cât mai puteam după cei 20 de km. Pe ultima linie dreaptă, în faţa mea, la circa 60 de m, tropăie de rupe o fată, şi ea devine următoare victimă care îmi motivează goana …mă face pe mine o femeie măh…(m-au „făcut” o grămadă, evident, dar aveam nevoie de orice cârlig cu care să mai scot ceva energie și viteză).

Trec, în sfârşit, linia de sosire şi mi se pare incredibil că pe cronometru scrie 1h 38 min şi ceva mărunţiş! E mult sub ce anticipasem eu, e de bine, probabil lipsa de experienţă pe asfalt mă făcuse să mă subevaluez binişor. Îmi tremură picioarele şi nu ştiu dacă e doar de la efort ori şi de la frigul pe care încep să îl simt. După câteva ture prin mulţime regăsesc ”echipa” de suport zgribulită, mov si drăguță, dar şi pe Lucică, cu gura până la urechi, foarte mulţumit de cum s-a descurcat…pe când Puiu resimte deja efectele cursei.

Mai băgăm câteva poze tremurate şi apoi o tăiem spre căldurică şi un duş cald, după care revenim la fix cât să vedem festivitatea de premiere la maraton, în care scena s-a umplut, evident, de sportivi ciocolatii, uscaţi şi uşori ca fulgul. Dacă ar fi cunoscut personajul, cu siguranţă că şi africanii ar fi zis „un fleac…i-am ciuruit!!”. Bravo lor, deşi mama natura le-a creat ditamai avantajul…

Am avut locul 99 din 765, la general, la semimaraton, si locul 21 din 144 pe categoria mea de vârstă. Evident că nu am rupt norii, dar sunt foarte bucuros şi mândru pentru experienţa bucureşteană pe asfalt, cu atât mai mult cu cât am depăşit o grămadă de alergători din Ro Club Maraton, ceea ce m-a zgândărit plăcut la orgoliu, de ce să nu recunosc…

În final, câteva comparaţii, din ce am văzut eu, între maratonul montan şi cel de asfalt. Lucrurile îmi par mult diferite:

- pe munte, logistica de pregătit cere mai multă atenţie – fiindcă nu sunt dintre cei buni, îmi ia mai mult de 6 ore în pădure, iar instinctul meu de „supravieţuire” nu mă lasă să plec golaş: am mereu un rucsăcel cu o haină de vânt / ploaie, lucruri de frig, batoane şi geluri energizante, inclusiv briceag si ceva de aprins foc, pentru că nu se ştie niciodată… Pe asfalt, când mă gândesc la cele două sau patru ore, mă umflă râsul, iar dacă şi vremea e bună, nu mă obosesc să iau nimic în plus

- efortul de pe munte e unul mare, complex, în care foloseşti nu doar toţi muşchii de la picioare, ci chiar tot corpul, care participă la urcuşurile grele şi la coborârile periculoase. Partea bună e că ai timp să îţi tragi sufletul, paradoxal, fix pe urcările mai grele, şi nu ai viteza de deplasare de pe asfalt. La munte, genunchii suferă din greu la coborâri iar gleznele sunt în pericol la fiecare pas să cadă pradă luxaţiilor, pentru că terenul e accidentat, instabil, parşiv. Dincoace, pe asfalt, efortul e unul constant susţinut pe partea aerobă şi pe muşchii gambelor. Genunchii suferă pentru că se macină constant în contact cu suprafaţa dură, iar buba e că ritmul de dat din picioare e unul mult mai rapid, ceea ce devine epuizant

- mental, muntele solicită mult mai intens – de la a nu-ţi fi urât singur în pădure pe anumite pasaje din traseu, până la a nu te demoraliza în faţa unui urcuş de 500-700 de metri sau mai mult, mai ales când vine pe finalul cursei (prietenii Dianei ştiu despre ce vorbesc). Efortul de voinţă, iarăşi, e imens, trebuie să te setezi pentru termen lung şi să fii pregătit de orice, inclusiv de schimbări serioase de vreme. În schimb muntele te şi răsplăteşte prin aer, prin peisaj, prin spectacolul de lumină şi sunete, te energizează permanent, încât uneori uiţi şi de dureri. Asfaltul e monoton, te hipnotizează prin ritmicitatea şi constanţa paşilor, te toacă mărunt, te face să intri în transă sau să te plictiseşti groaznic. Peisajul e aşa cum e, depinde de oraş şi de zonă, în schimb contactul des cu spectatorii te umple de energie, te motivează, scoate ce e mai bun din tine. Efortul într-o probă de semimaraton în oraș trebuie să fie exploziv, trebuie să dai totul şi rapid, cu doar o mică dozare, dar departe de planificarea de pe munte

- încălţămintea de munte trebuie să fie cu talpă agresivă, aderentă, să îţi ţină glezna pe drum şi să îţi corecteze şovăielile, pentru a nu te luxa; nu e atât de mare nevoie de caracteristicile de sprint sau de amortizare, dar nici nu trebuie să fie total lipsită de ele. Asfaltul necesită altfel de tălpi, cu amortizare şi tehnologii de absorbţie a şocului, altfel înseamnă moarte pentru genunchi

Una peste alta, ambele sunt provocări deosebite, încercări pentru corp şi pentru minte, mai ales pentru minte, care e singura capabilă să preia mai departe din locul în care corpul ajunge la limitele normale. Dacă ar fi să aleg, iau clar şi fără să clipesc muntele, pentru că el căleşte altfel spiritul şi bucură ochiul prin tot ce are mai frumos. Şi nu mă pot abţine să nu mă bucur când văd că şi la noi prinde din ce în ce mai mulţi oameni în mrejele sale. Îi deplâng pe cei ce nu înțeleg din maratonul bucureștean, sau de oriunde, decât un prilej de nervi produși de închiderea temporară a traficului (tocmai atunci vroiau musai să meargă pe acolo cu mașina) și îi invit la un mic moment de reflecție, cu motorul oprit, pentru a încerca să treacă de condiția comodă de orășean ignorant și sedentar. Eventual să vină și să se uite, mai întâi…au fost zone, pe traseu, de o dezolantă goliciune, pur și simplu demotivantă, de parcă alergam într-un oraș pustiit; sunt sigur că efortul sincer, ”fără furăciune”, cum scria cineva, al celor care aleg calea ne-comodă, va mișca ceva și în inimile lor…

Iar dacă alergând şi scriind despre asta voi face un singur om să se apuce, la rândul său, de mişcare şi de evadat în natură, ar fi pentru mine o bucurie egală cu aceea simţită când mai trec o linie de sosire!

Suntem la un final pe care îl crezusem uşor şi firesc, în măsura în care putea fi după tot acest efort, dar care părea să se transforme în cireaşa amară de pe tort: „echipa de recuperare”, în speţă socrul mic, Ionică – cum ii zice olteanu’, ratase întâlnirea cu noi, din cauza unor hărţi incomplete şi prost făcute, iar acum ne vedeam confruntaţi cu perspectiva foarte enervantă de a mai face încă 15 km pe jos până în satul Sebeş, unde plănuiam să dormim la prima gospodărie întâlnită în cale…Mergem greu, dar cât de cât în forţă, conştienţi că, la oboseala noastră, 15 km înseamnă mai mult de 3 ore interminabile; alternăm cu perioade de alergare, în care devenim nişte automate (halal hobby)!

…- Mai stai… ia…i’auzi!! – E apa băh…fugi d’aici (de parcă nu asta făceam)..sau o fi stomacu’ meu ghiorăind de foame!… îi retez destul de brutal speranţele olteanului, dar şi la mine, într-un cotlon de minte, se aprinde o mică luminiţă. Zgomotul se repetă, de data asta nu mai e iluzie ci e chiar salvarea noastră: Ionică coboară val-vârtej din vârful muntelui, unde ne aşteptase cuminte şi degeaba, trăgând de zor la claxoane. Ne îmbarcăm cu chiote şi îmi dau seama că chiar se termină, într-un sfârşit…Cad într-un fel de transă, din care răzbate rar şi difuz sporovăitul plin încă de adrenalină al socrului mic, pentru care orbecăitul în noapte pe Valea Sebeşului fusese o adevărată aventură. În circa 30 de minute sunt deja duşat, iar viaţa se vede muuult mai roz după un pahar de ţuică stins cu bere, şi apoi două feluri zdravene de mâncare. Nu ne povestim prea multe, dar eu şi Lucică ne înţelegem din priviri şi din cuvinte puţine: ochii ne strălucesc de bucurie pentru ce am făcut – o realizare ce părea nu demult imposibilă pentru oricare dintre noi.

De ce am făcut-o? În primul rând pentru că au fost şi alţii înainte, care au deschis drumul şi au fost sursă nepreţuită de informaţie şi inspiraţie. Pentru asta, Alin şi Geanina Tănase, împreună cu blogul lor, merită toate mulţumirile şi un jos cu pălăria din tot sufletul: am avut la noi extrase tipărite din povestea lor, şi am avut în ei un concurent nevăzut, mai bun, de care am încercat să ne apropiem cât mai mult.

Apoi pentru că spiritul nostru de luptători a „mirosit” o mare bătălie care se putea da, însoţită de o grămadă de „glorie”: să traversezi creasta Făgăraşului în mai puţin de două zile nu este lucru uşor, părerea mea, iar dacă nu mă credeţi, încercaţi. E la liber totul!! Pentru mine, Munţii Făgăraş au exercitat mereu o fascinaţie deosebită, o mare atracţie şi un respect însoţit adesea de teamă, mai ales când mă gândeam la bucăţi de traseu precum Custura Sărăţii, Strunga Dracului sau „La Trei Paşi de Moarte”, porţiunea sugestiv numită de la poalele Arpaşului Mic. Prima întâlnire cu Făgăraşii, acum mulţi ani, a însemnat multe zile de tras din greu, cu cort şi o grămadă de bagaj, cu viscol la Călţun pe final de vară şi o retragere deloc glorioasă, prin Podragu, ud fleaşcă şi cu ambii genunchi piftie, bine strânşi în feşe elastice. Alte ture au fost ceva mai reuşite, dar însoţite mereu de intrări foarte lungi şi grele, de hămălit cu cort şi mâncare multă, de inimă strânsă pe diverse porţiuni. Nu concepusem niciodată să „faci” Făgăraşul cap-coadă în mai puţin de 5 zile grele, sau fără cort…şi, de o vreme, nu mai eram dispus la astfel de „sclavageli” montane…

Între timp, începătorul care eram atunci a mai făcut câteva ture bunicele, şi două transformări importante s-au produs: aia mai mică – picioarele, inima şi plămânii, care par să fie în formă anul acesta. Şi fără ele nu merge, pur şi simplu. Şi transformarea aia majoră: experienţa a adus mai multă linişte şi încredere, voinţa s-a călit, toleranţa la durere a crescut, capacitatea de mobilizare de asemenea. Toate sunt în mare parte rodul curselor de anduranţă din ultima vreme, dar o contribuţie foarte consistentă au avut-o experienţele din şcoala de supravieţuire a lui Flo. Mai ales căţăratul pe pereţi (aşa de începător cum sunt) şi mersul la altitudine au pus ditamai cărămizile la bază.

Toate s-au legat, la fel şi la Lucică, până la punctul în care să ne stabilim un obiectiv ca „Făgăraşul în două zile” nu a mai părut o utopie şi nici o nebunie sortită din prima eşecului. Nu pot să spun că mintea face totul, dar există o limită dincolo de care, fără o concentrare clară pe obiectiv, fără un discurs pozitiv în care să crezi cu adevărat, e imposibil să reuşeşti. Mintea lucrează aducând la suprafaţă resurse nebănuite, schimbând felul de a gândi lucrurile şi perspectivele.

Pe de altă parte, lumea, abordarea şi echipamentul de mers pe munte se schimbă: acum 2-3 ani, dacă aş fi văzut pe cineva pe creasta Făgăraşilor în altceva decât bocanci, mai ales in „adidaşi” cum am fost noi (de fapt pantofi de trekking foarte profi şi valoroşi) aş fi râs de el şi l-aş fi sfătuit foarte doct să se încalţe cu ceva potrivit muntelui. Iarăşi, fără sac de dormit, fără rucsac mare şi mâncare suficientă, mi-era imposibil, până de curând, să imaginez parcurgerea crestei celor mai mari munţi din ţară. Acum am mers pe principiul uşor şi rapid, tratând parcurgerea crestei ca pe o probă de maraton mai lungă: pantofi de trail running, rucsăcel mic, schimburi de haine minime, dar protecţie de vânt, soare şi ploaie la purtător, mâncare extrem de puţină, geluri şi prafuri energizante, apă din belşug în schimb, beţe de trekking, medicamente de bază, folie de supravieţuire şi un mic izopren (chiar şi în condiţiile unei prognoze aproape perfecte, nu puteam fi atât de tembeli încât să plecăm în mijlocul unor munţi imenşi ca întindere fără să avem o varianta de scăpare în caz de nasolire a vremii).

În rest, multă-multă determinare, încredere în noi înşine, adrenalină cât încape, produsă de competiţia nevăzută cu cei care reuşiseră deja, dar si de plăcerea pură a parcurgerii unui traseu extraordinar; apoi disponibilitate, deja călită şi probată, de a îndura disconfort şi durere, „prietenii” nedespărţiţi ai alergătorului de cursă lungă.

Făgăraşii mi s-au părut încă şi mai frumoşi din mersul rapid în care i-am văzut, mai ales că nu parcursesem jumătate din creastă, pe ideea că era partea „neinteresantă”. A fost o vreme când, auzind la alţii că îşi propun să parcurgă asemenea masiv în 2-3 zile, mi se părea o blasfemie şi o supraevaluare mândră a forţelor. Nu mai văd aşa lucrurile, dar pentru asta am parcurs câteva etape. Deşi pare uşor din ce scriu, vreau musai să o spun cu litere bolduite:

- dacă nu ai mai fost în Făgăraş, fă-ţi timp şi mergi în ritm liniştit, petrece multe zile, simte-i spiritul, înţelege-i măreţia, nu dispreţui şi nu subestima. Echipează-te bine, ia bocanci şi fii pregătit şi de vreme rea. Timpul îţi va da răgaz să guşi pe îndelete frumuseţea unui munte unic

- dacă ştii bine Făgăraşul şi ai mai fost pe acolo, poţi să te gândeşti la o tură in viteza, bine planificată, cu obiective echilibrate, în care abandonul şi retragerea să fie mereu o opţiune sănătoasă la cap. În aceste condiţii îţi poţi permite să călătoreşti „uşor”, dar în nici un caz cu echipament de proastă calitate, pentru că totul are un preţ acolo, şi dacă tai dintr-o parte, vei pune în cealaltă, cu siguranţă

- nu te lua după scriituri ca aceasta: să parcurgi creasta integral în două zile e un lucru mult mai greu decât să scrii despre asta: se ajunge aici cu antrenament fizic şi mental, cu experienţă şi planificare atentă

- poate cel mai important: nu încerca acest lucru de unul singur, pentru că pericolele sunt infinit mai multe iar greutatea creşte exponenţial. Echipa de 2 e cea mai rapidă, cea de 3, probabil, cea mai sigură. În doi te mobilizezi, conduci pe rând ritmul, spui o glumă, tolerezi altfel durerea şi te temi mai puţin de orice, inclusiv de singurătate. Fără Lucică nu aş fi reuşit, şi nici nu îi vedeam sensul unei astfel de încercări, mai ales că el a fost iniţiatorul ideii. Strângerea de mână de pe final, pe Vârful Comisul, a fost ceva unic, nepreţuit, greu de înţeles altfel…

Uh, în final, ce pot zice: am „făcut” creasta Făgăraşilor în mai puţin de două zile şi am fost încântat, m-am simţit „adevărat”şi deosebit, dar toate acestea numai după ce m-am simţit epuizat, stors, obosit şi mizerabil (Lucică ar adăuga şi un „neputincios”, şi au fost momente când l-am înţeles perfect).

Într-un episod următor voi pune povestea, cu date şi informaţii ce pot fi utile celor care vor vrea să repete isprava, sau pur şi simplu vor să călătorească in Masivul Făgăraş (dar şi cu isprăvi mai altfel, haioase, pentru că aşa suntem noi).

Acum deja poteca e relativ sigură, iar panta dispare şi devine de-a dreptul plată…aham… mai e şaua asta şi pe urmă e vârful…încă 8-10 paşi şi apar şi ceilalţi, îngrămădiţi, roind in slow motion unul în jurul celuilalt, în măsura în care mersul la altitudine le permite să ţopăie, iar printre răpăitul de mitralieră pe care gluga de la hard-shell mi-l trage pe cap, încep să aud chiote şi chirăieli. Un colţ al creierului meu se trezeşte din transa mersului, instalată de circa 4 ore deja, mâna merge automat spre aparatul foto şi încep să filmez ceea ce …ooooh daaaa….par să fie ultimii paşi spre a atinge cu mâna un vis. Privind peste ecranul camerei și împrejur îmi dau seama că mai sus nu se putea şi mă bucur mândru în sinea mea că încă mai aveam resurse şi mă aşteptam ca vârful să fie încă departe. Dar era acolo, la 5 pași, Mont Blancul, Doamna cea Albă, eram pe acoperişul Europei (de Vest), la 4810 m, cu o vizibilitate incredibilă şi un peisaj de-ţi tăia respiraţia (sau să fi fost vântul nebun…sau altitudinea…).

De după spinarea lu’ Man apare Flo, cu gura până la urechi, care îi trage o îmbrăţişare lui George, apoi vin eu la rând, ultimul din șirul de 9; în timp ce ne strângem la piept, ca alpiniştii , reuşesc să îi bălmăjesc cu buzele îngheţate o mulţumire, dar una foarte clară şi sinceră în capul meu: dincolo de faptul că eu mi-am cărat fizicul până acolo sus, şi că m-am antrenat şi am crescut ca putere mentală mai ales, Flo (Adventure) pur şi simplu a făcut acest vis posibil, crezând (şi) în mine şi făcând tot ceea ce trebuie să facă un ghid-prieten acolo sus: să ne conducă, să ne dea încredere, să ia decizii (şi pare să fi luat unele chiar foarte fericite şi inspirate), să ne crească orgoliul şi puterea prin a ne lăuda, felicita şi a se mândri cu noi prin zonă. Deci Chapeau şi pentru Florin Vancea şi a lui şcoală de alpinism şi supravieţuire, căreia îi strigăm numele cu voioşie şi cu sârg sus pe Mont Blanc, să acoperim şuieratul vântului.

Am lacrimi în ochi, dar îngheaţă repede şi dispar luate de vânt; poze, pupături, tricolorul, Iunia ridica mâinile în semn de victorie ca la fotbal, zâmbete largi, dar strâmbe şi îngheţate, apoi gata, nu e timp de plajă p’acolo, dacă vrem să mai rămânem cu nasurile întregi.

Veselia se estompează încet-încet, iar în minte îşi face loc ideea serioasă că suntem abia la jumătatea drumului. Aşa că o luăm din loc pe propriile urme, călcând apăsat, şi mă minunez de urcuşul parcă interminabil de greu pe care l-am făcut, iar drumul de întoarcere mi se pare fără de sfârşit.

Mă comut pe modulul de maraton, picioarele se mişcă automat, dar concentrarea trebuie să fie mult mai mare, pentru că pasul greșit acolo sus nu e simplă luxație de gleznă, ci poate avea consecințe tragice. Ajung târziu înapoi la cort, la Tête Rousse, circa 3200 m, (sau ora 2 noaptea o insemna devreme, …depinde cum privesti…) când nebunii deja pleacă din tabăra de bază spre vârf; dorm greu, apăsat, cu sentimentul de om care şi-a făcut treaba, cu zâmbetul pe buze.

Mă trezesc pe un soare superb, şi mă uit din obişnuinţa ultimelor 3 zile tot înspre în sus, spre Bionassay şi Dôme du Goûter, şi am aceeaşi senzaţie de Doamne, pare incredibil de departe şi de sus, dar imediat apare pe fundal gândul somnoros încă de da.. dar am fost deja acolo, mai sus decât tot… şi vine un orgolios bineînţeles că am fost acolo sus… normal că am fost acolo….

Dau năvală pe camera foto şi mă uit cu nesaţ la poze, parcă pentru a căuta probe. Flo ne vorbeşte serios despre ce treabă dificilă am făcut, pe fond de altitudine şi vânt constant de 50-60 km/h, cu rafale la 75 – 85 km/h, însoțite parșiv de așchii de gheață care mușcau cu poftă din zonele feței neacoperite de cagulă; îmi place să îl aud spunând asta, parcă am nevoie să ştiu exact ce am făcut, pentru că mi se pare că a trecut extrem de repede totul. Coborâm înapoi în Les Houches, ne rehidratăm vârtos cu beri, apoi, pe drumul interminabil spre casă, mă abat, cu Iunia şi Tătărel, până sus pe Aiguille du Midi; mă bântuie clar răul de altitudine, mi se pare extrem de sus şi de sălbatic, şi ştiu că e cu aproape 1000 de m mai jos ca Mont Blancul, unde fusesem cu mai puţin de 35 de ore în urmă şi mă simţisem în plină formă, ceea ce iar înseamnă ceva de bine…Îi văd pe alpiniștii mai adevărați cățărând traseul pe Aiguille du Midi, pe niște pereți amețitori, cu mâinile goale și pe un vânt ce se transformă când și când în viscol…și îmi dau seama că, oricât de grozav ar fi fost ce am făcut noi, era încă departe în urma a ce fac ei…

Ajung, vai, înapoi în Bucureşti, după două zile de condus istovitoare, mi-e greu să vorbesc, să mă laud, pentru că ştiu foarte puţini oameni care să înţeleagă cu adevărat, şi nici nu simt foarte tare nevoia, doar mă dedulcesc cu ea în sinea mea, mocnit şi mândru; ne întâlnim tot între noi, ca tembelii, să avem cu cine vorbi, iar sentimentul de vreau înapoi (nu neapărat acolo sus, cât acolo printre munţii ăia frumoşi), e extrem de apăsător în prima săptămână. Ritmul chinuitor al vieţii bucureştene, de corporatist hămălit ce se târăşte zilnic prin RATB-ul plin de mirosuri dulcege, mai întâi mă enervează îngrozitor, şi mă face des să mă întreb la ce bun, apoi revolta îmi mai trece şi reintru în rutină; totuşi nevoia de reamintire colcăie în interiorul meu, şi deschid des pozele şi vorbesc cu cei care pricep câte ceva din fenomen…începând încet-încet să înţeleg adevăratul gust a ce am făcut, ca aroma unui vin bun ce se ridică de undeva din fundul gâtului…

A fost al naibii de …altfel, de frumos, greu şi îndrăzneţ până la urmă, deşi, sub influenţa normală a legilor memoriei, îmi amintesc numai părţile „victorioase” şi plăcute. A fost un ceva la care acum un an abia de ştiam cum să visez, şi îi şopteam numele cu sfială. Încă nu m-am trezit, încă nu am înţeles totul, dar am priceput, într-o primă fază, că pot să îndrăznesc să visez la mai mult, că limitele sunt mai mult din cap decât în realitate, dar şi că visul fără realitate nu înseamnă nimic decât…vis…

Nesătul şi aproape nerecunoscător, drăcușorul cel orgolios din suflet se întinde, cască obraznic şi întreabă simplu, cu ochii lucind: ce facem la anu’, trecem și noi de un 5 miar?!

Plecăm de la Omu fără presiunea de până atunci a timpului, însă împovăraţi de oboseală şi, mai ales, de uzura care făcea să scârţâie picioarele cu totul. Pe drumul spre Hornuri, foarte aproape de cabană, ne întâlnim cu o echipă de fete bestiale (din Bacau, dacă nu mă înşel), care tocmai ajungeau la Omu pentru a 3-a oară, adică aveau un avans, faţă de noi, de circa 7-8 ore. Arătau sfârşite, dar…erau pe picioare şi încă zâmbitoare. Ne uităm unul la celălalt şi izbucnim în râs şi într-o serie de mişto-uri grele: eram nişte găini jumulite în comparaţie cu ele, jos cu pălăria. Ce să mai zicem de comparaţia cu SIS Adventure, pe care le-am mai revăzut numai la festivitatea de premiere …

Coborârea pe Ciobotea a însemnat, pentru mine, un amestec de emoţii tari: traseul e deosebit de frumos, mi-ar fi părut tare rău să îl parcurg noaptea. Ca dificultate (adică solicitare pentru picioare), mi s-a părut mai rău decât Valea Cerbului şi decât orice am coborât în Bucegi, poate doar Bucşoiu în jos să îl egaleze, bucata până la Prepeleac. Până la refugiul Salvamont Bran are extrem de puţine porţiuni care să nu fie abrupte, în rest e o coborâre continuă şi rea, cu o porţiune criminală, înainte de intrarea în pădure, în care am crezut că rămân ori fără genunchi, ori fără dinţi. Beţele de trekking să trăiască, fără ele nu ajungeam departe. Celălalt ingredient (de fapt felul principal), a fost durerea atroce din genunchi, în special stângul; cu toate unguentele, merg aproape cu lacrimi în ochi pe unele porţiuni, recurgând la tot felul de trucuri pentru a îmi abate atenţia de la sâcâiala permanentă a tendoanelor şi meniscului. Habar nu am cum reuşim, ba încă într-un timp rezonabil, de circa 2 ore jumătate (în loc de 4, pe indicator). A fost singura bucată din tot maratonul în care m-am gândit, în treacăt, la posibilitatea să renunţ; noroc că doar ce am deschis gură să gândesc voce tare ideea, că Lucică mi-a tăiat rapid pofta: …ce să renunţi tată, nici să nu te gândeşti, dacă am ajuns până aici, terminăm neapărat! Nu puteam să nu fiu de acord, dar nu erau genunchii lui ăia care plângeau. Uite, am ketonal supozitoare, bagă-ţi unu în cur…a continuat amabil olteanu. Aveam bucile atât de strânse, că nu intra nici acu, plus că era o chestie de demnitate, nu intră nimic pe ochiu maro, decât dacă e nasoleală de tot; se pare că nu era, aşa că am pus de-o parte proiectilul cât un glonţ de 7.62, pentru mai târziu.

La Salvamont Bran prindem din urmă un grup care rămăsese unit pentru a face drumul mai plăcut. E o arşiţă toropitoare, şi gaşca somnoroasă şi obosită zob (aşa păreau) se îngrămădise într-un mic petic de umbră, păpând paste şi supă de tăiţei, pe fondul larmei vesele produse de Geta, care prinsese energie maximă, habar nu am de unde. Pif şi Hercule (nu ştiu care cine era) păreau şi ei toropiţi, mult sub valoarea pe care le-o ştiam; era doar o părere, aveam să vedem peste cam două ore, când au trecut pe lângă noi ca avioanele, de parcă atunci începuseră cursa: de dragul grupului se cam lăsaseră pe tânjeală, însă au decis, la Bran, că aşa nu mai merge, şi au revenit la ritmul lor normal. De la Valea Gaura până la finish (circa 23 de km) ne-au luat cu un avans de peste 3 ore, ceea ce e al naibii de zdravăn. Felicitările noastre şi jos cu pălăriile!

Fetele din echipa de organizare de la Salvamont Bran au fost absolut delicioase, merită tot respectul şi pupături de mâini: roiau de colo-colo prin căldură să facă paste şi supe (amândouă felurile mi s-au părut excelente, cu tot cu aroma propriilor ciorapi lângă care am păpat), ni le aduceau la nas, ne-au umplut sticlele cu apă, ce să mai zic, ne-au tratat ca pe nişte vedete, mai mult decât am fi visat şi am fi meritat. Săru’mâna domniţelor!!

Profit de maţul plin şi halesc ketonalul supozitor, ca un om mare, cu un aer demn şi o strâmbătură pe măsura delicatesei îngurgitate. Odihna şi supa îmi mai alinaseră durerile, aşa că pornim mai departe primii, destul de vioi, deşi afară era o căldură incredibilă. Mersul pe curba de nivel şi urcuşul uşor până la firul Văii Gaura pică cum nu se poate mai bine: traseul ne încălzeşte moderat picioarele, are apă din belşug şi privelişti excelente; zona pare mai puţin umblată, cu bucăţi de pădure care arată ca devastate de vreo tornadă mai veche şi un marcaj ceva mai puţin proaspăt, dar încă vizibil.

Cum spuneam, la Valea Gaura ne ajung din urmă Pif şi Hercule; ne tot uităm prin pădure, poate apare şi Rahan, dar n-avem timp de aşteptat şi o luăm la picior. Cei doi trec pe lângă noi ca un accelerat şi se tot duc…Urcuşul spre terasele glaciare dinainte de Omu a fost una dintre cele mai frumoase bucăţi din tot traseul, mai ales că nu o ştiam; 2-3 lanţuri au adus ceva condimente la monotonia mersului în viteză. A fost porţiunea unde practic durerea din genunchi mi-a dispărut; preţul nu a fost mic, râgâiam a ketonal-supozitor de îmi venea să îmi vărs maţele, însă starea de bine care mă invadase mă făcea chiar să îmi permit bucăţi de alergat în pantă. Eram ca un căţel scăpat din lesă, care se bucură şi se tot duce înainte şi înapoi să arate ce mult îi place libertatea. Lucică mergea imperturbabil, aruncându-mi câteva înjurături în barbă despre cheful meu de alergat la deal. Hotărât lucru, urcuşul nu e cea mai mare plăcere a vieţii lui, însă starea mea de bine l-a păcălit să halească, la rândul lui, un supozitor, cu speranţa că îl va apuca şi pe el frenezia.

Tragem de noi cât putem, dar ultimul urcuş, înainte să ieşim în dreptul hornurilor, ne rupe…mă recuperez ceva mai bine şi decidem să o iau la picior înainte, spre Omu, să comand ceva de mâncare şi să îl aştept pe oltean ca pe un paşă, cu masa pusă. Zis şi făcut: după ce apuc să pun farfuriile pe masă, Lucică apare cu o faţă gen „nu mai vreau alergatura” dar şi cu o foame de lup în maţe. Haleşte de parcă nu mai mâncase de o săptămână (simt nevoia de carne, frate… n-am ce să fac…) şi apoi se năpusteşte pe uşă afară cu un hai frate să mergem de parcă ar fi alergat să prindă trenul. Încă cu gura plină fiind, mai schimb câteva vorbe cu un vechi tovarăş de drumuri montane pe care îl întâlnesc din întâmplare în sala de mese; o iau la trap, bucuros că pot să alerg încă, apoi, din mers, primesc cu plăcere ceva încurajări de la cel mai mov, drăguţ şi fidel suporter al expediţiei, Silvia, care ne susţine cu chirăieli de încurajare prin SMS-uri. Săr’naa, fiecare mesaj mi-a dat energie pentru câţiva kilometri buni…După ce trec de vârful Ocolit, pe dedesubt, îl prind din urmă pe Lucică, pe care cabanoşii plini de E-uri de la cabană îl revergoraseră cu totul. Sunt bucuros şi mirat pentru că iar merg pe o porţiune neumblată de mine în Bucegi, dar şi cârcotaş când înţeleg câtamai bucata de drum mai avem de făcut. Mergem îndelung pe platou, cu genunchii începând din nou să facă figuri, mai de înfundate. Lucică îşi aminteşte de opăreala care îl chinuieşte şi, văzând că suntem cam singuri pe platou, îşi reia mersul cu nădragii în vine şi bucile la vedere. Accelerez şi o iau în faţă ca să nu îmi rup vreun picior de râs, însă din faţă spectacolu’ e şi mai tare. Dacă cineva l-ar fi văzut pe ditamai Terentele fugind după mine cu chiloţii în vine, ar fi crăpat de râs instantaneu sau ar fi sunat la 112 să prevină iminentul viol. Îmi curg lacrimile de râs, iar porcăriile ce le scoatem din noi nu pot fi descrise în acest blog respectabil; e felul nostru de a ne abate atenţia de la oboseală, de la noaptea care se lasă şi de la gândul că mai avem mulţi kilometri înainte. Vorbesc la telefon cu Cireşara Iunia, care mă anunţă cu voce gravă că ei sunt nu mult înaintea noastră şi se mişcă cu viteza melcului chinuit. După tăcerea atipică a lui Tătărel înţeleg că treaba e cam grosuţă şi îi spun lui Lucică în timp ce ne lăsăm în jos pe coborârea incredibilă dinspre Guţanu. Incredibilă pentru că e ditamai scăderea de nivel, pentru că suntem după mai bine de 80 de km de mers, genunchii ţiuie, iar nevoia de concentrare pe pietrele mişcătoare e maximă, pentru a nu irosi aiurea toată energia cheltuită până acolo, printr-o simpla rupere de glezna. Pe acest fundal, apusul dumnezeiesc care ne însoţeşte abia de e băgat în seamă.

Mă dor ochii de concentrare holbată la locul pe care pun următorul pas, toate derulându-se în mare viteză. Printre gâfâieli şi alunecări de ne stă inima unul de grija celuilalt, discutăm adânc şi greu despre situaţia Cireşarilor; dilema e mare, dureroasă: dacă sunt varză amândoi, trebuie să găsim o soluţie să îi scoatem de acolo. Ieşirea spre Moieciu ar fi o variantă, Salvamontul alta, ne punem speranţe în organizatorii de la punctul de control…Dacă toate variantele pică, e nasol de tot, nici nu vrem să ne gândim la perspectiva abandonului, dar ştim amândoi că nu putem să îi lăsăm pur şi simplu şi să ne continuăm drumul. Dar ce păcat de toată cursa de până atunci…Ne vorbim să îl prindem pe Tătărel şi să îi administrăm un supozitor in cur (are stomacul mai sensibil, de mimoză)…eu îl ţin, tu i-l bagi, susură Lucică suav, în timp ce ne prăvălim la vale în hohote de râs ca nişte tembeli…Rămânem optimişti şi ne punem toată speranţa în vâna de oţel a Cireşarului masculin şi în tăria Iuniei. Lucică are încredere totală, o ştie căpoasă, eu sunt mai nuanţat, şi ştiu că dacă Tătărel e total necooperant şi depresiv, nici ea nu va duce prea mult…Din fericire amândoi se vor ridica mai sus de toate aşteptările noastre: el îşi va aduna toate resursele să continue să meargă, iar ea şi va depăşi toate temerile legate de noapte, urşi, câini şi pădure, şi va susţine echipa până la finish. Deocamdată însă, îi întâlnim într-o atmosferă de cortegiu funebru: Tătărel cu o faţă lungă până la pământ, mai nasol decât în hipoglicemie, cu glezna luxată şi dureri atroce în genunchi, mut ca un peşte, mergând cu un aer marţial de parcă intra în plen la Curtea Supremă de Justiţie (nu se prea putea îndoi din încheieturi). Iunia încerca să fie veselă şi tonică, chiar îi ieşea, dar era evident îngrijorată. Discutăm un pic variante, ei sunt amândoi nişte bestiali şi refuză ideea ca noi să abandonăm, aşa că decidem să mergem înainte şi să îi ghidăm prin telefon, cu condiţia ca, dacă treaba se agravează, să ne spună şi să ne întoarcem. De abandonul lor, nici vorbă…Mai târziu ne vine ideea să ajungem la finish apoi să ne întoarcem să îi luăm cu maşina de la cabana Padina, scutindu-i de 2-3 km, însă îl aud la telefon, pe fundal, pe Tătărel răcnind şi protestând că dacă tot ajung până acolo, nici vorbă să apeleze la maşină şi să fie descalificaţi, vor termina pe picioare (nu mă gândisem). Aşa că tac fără să crâcnesc şi ne vedem de drum chiuind şi fluierând prin pădure şi pe versant în noaptea din ce în ce mai neagră. Trecem printr-o stână unde ciobanul ne fereşte de câteva zeci de perechi de ochi lucitori care ne înconjuraseră ameninţător. Mai sunteţi mulţi?… că aici vine ursu, nu mai pot să stau cu câinii legaţi… (deci mai avea, nu erau ăia toţi). Îl asigurăm că mai sunt puţini, şi o luăm la picior pe un fel de curbă de nivel spre Şaua Strunga. Luna apare extrem de frumoasă şi aproape plină face o noapte de-a dreptul nefirească şi luminoasă; respirăm cu nesaţ aerul răcoros care ne ajuta să mai prindem ceva prospeţime; poteca şovăitoare spre şaua ce se depărta ca Fata Morgana mi s-a părut cea mai lungă şi chinuitoare etapă din tot traseul. Răbdarea noastră se apropia de sfârşit, pe măsură ce noi ne apropiam de final. În spate, Cireşarii făceau progrese uimitoare, pe urcuş picioarele Tătărelului fiind ceva mai cuminţi. Răsuflăm uşuraţi odată ajunşi la refugiul Salvamont din Strunga şi o luăm la picior spre satul Peştera pe un teren foarte înşelător, presărat cu gropi parşive pe sub smocuri de iarbă aparent de încredere. Nicio secundă de relaxare nu ne era permis. Încă o stână, şi un grup de concurenţi de la Hobby uşor rătăciţi în spaţiu. Trecem fără incidente printre perechi de ochi grupaţi în două categorii: unii mai depărtaţi, ce se mişcau în ritmul rumegatului, ceilalţi mai mici şi mai răi, ce se mişcau în ritmul lătratului. Spre marea mea frustrare, dăm de o ruptură de nivel cu marcaj foarte prost făcut, unde evident că bâjbâim aiurea vreo 10 minute, până regăsim traseul. Dăm de un drum şi ajungem la Cabana Padina, unde prindem o doamnă drăguţă tocmai când încerca să încuie uşa. De ce era drăguţă? Pentru că ne-a dat bere, după care tânjeam de vreo 40 de km. Am uscat cutiile de parcă n-ar fi fost, apoi ne-am relaxat: practic ajunsesem. Am nimerit în sat parcă în vremea sărbătorilor dionisiace: peste tot erau focuri de tabără cu grătare şi oameni dansând hipnotico-ritualic în jurul lor, în fum, cu muzici din cele mai diverse, de la nelipsitele manele până la Rammstein. Nebunie curată. Întrebăm de scurtătura de lângă gardul schitului, oamenii ne aplaudă (unii), ne invită la foc şi la bere, iar cineva ne previne că pe unde vrem să mergem tocmai se semnalase un urs. La câte resturi de fripturi erau în zonă, cred şi eu că vine ursul…Revigoraţi ca nişte căluţi în deşert ce simt apropierea apei, prindem curaj şi, în zgomot de fluiere şi chiote, o rupem demonstrativ la fugă, în uralele colegilor de suferinţă de la Hobby. Într-un final vedem apropiindu-se clădirea telecabinei, unde era linia de finish. Pândarii puşi de organizatori dau semnalul că mai vin unii şi începe un cor de piuituri şi o mică talangă, pe fond de Queen – We are the champions (da da, inclusiv pentru ăştia mai de la coadă). Epuizarea mă face să nu îmi dau seamă exact de ce simt şi cum sunt, mă aşteptam să fiu mai emoţionat, dar eram incredibil de obosiţi şi era trecut de miezul nopţii, aşa că trecem relativ simplu şi firesc linia de sosire.

Felicitări, medalii, o masă caldă din paste şi supă, extrem de binevenite, şi odihna binemeritată în jurul mesei organizatorilor. Suntem plini de adrenalină încă, suntem curioşi de ce şi cum au făcut alţii şi, mai presus de toate, foarte fericiţi că ne-am atins obiectivele: am terminat, şi nu suntem ultimii. Îmi fac un calcul mic şi îmi dau seama scurt că am spulberat recordul personal al zilei celei mai lungi, care fusese în Grossglockner, cu un an înainte: şi ca timp, aproape 20 de ore, şi ca distanţă, şi ca diferenţă de nivel. Asta e ceva…

Între timp, prin telefon, funcţionez ca GPS, antrenor, mentor, părinte iubitor, şi motivational speaker pentru Cireşarii aflaţi cam la două ore în spate. Când ajung aproape, ies cu frontala pe poziţie de baliză semnalizatoare şi apoi le facem o primire cât de triumfală putem, demnă de tot efortul lor generos şi curajos. Sunt ultimii din categoria lor, dar nu ultimii din seara aceea, şi sunt campionii noştri.

Ne băgăm la somnik, iar Tătărel adoarme în timp ce, cu glasul revenit, se jură în gura mare că dacă nu era genunchiu’ …le arătau ei lor. Îl cred pe deplin, dar aleg să adorm ca un lemn, cu genunchiul în mână, doar fiindcă nu ajungea să mi-l bag în gură, doar doar o trece…

Mă trezesc din cauza căldurii care anunţa o zi fierbinte, încă de pe la 8 dimineaţa. Mă ridic relativ sprinten, dar sunt gata să pic pe o rână de la genunchiul buclucaş, totuşi, după câteva mişcări de încălzire sunt pe picioare şi merg să mă răcoresc cu o baie în pârâul de lângă tabără; apa, rece ca gheaţa la ora aia, e ca un balsam peste picioarele atât de muncite. Stau până mi se învineţesc de frig, dar de acum sunt de-a dreptul proaspăt. Ne pregătim pentru festivitatea de premiere, timp în care ne umflăm în pene cu medaliile de finisheri şi schimbăm impresii la greu cu participanţii şi alţii diverşi. Lângă noi, se trezeşte dintr-o maşină, modest şi cârpit de somn, Viorel Palici, unul dintre echipierii de câştigători. Îl felicit şi îl întreb, ca în banc, cum pana mea ai făcut frate…după ce îi mărturisesc cu candoare că ne-am gândit intens la el pe parcursul celor 95 de km, şi l-am şi înjurat cu năduf; ne spune cu calm că el mai degrabă sare nişte obstacole, decât să le ocolească (exact cum ne-am imaginat), dar recunoaşte că şi el e afectat după o asemenea încercare. Mă uit la el, e doar un pic mai mare şi mai bine făcut ca mine, dar e din altă lume. Îi spun şi de timpul nostru, cu circa 24 de ore mai mare, şi ne felicită sincer, fără să clipească vreun zâmbet. E atitudinea decentă a celui care îşi ştie valoarea, modul de antrenament şi cunoaşte greutatea efortului depus.

Festivitatea de premiere e frumoasă, simplă, cu multă emoţie şi admiraţie sinceră.

Sunt momente în care am lacrimi în gât de emoţie, mai ales la prezentarea echipelor de mixt, cu care rezonez în mod deosebit (mi se pare foarte tare cum se împarte la doi efortul într-un grup teoretic dezechilibrat ca putere, dar în care, de cele mai multe ori, ea dictează ritmul şi, adesea, e veriga tare). Jos cu pălăria, pentru amestecul de putere, voinţă şi, adesea, graţie de-a dreptul, că aproape nu îţi vine să crezi cum asemenea făpturi reuşesc să ducă în cârcă un astfel de efort!

Una peste alta, a fost ceva special cu totul, şi, dacă pe timpul cursei am spus de mai multe ori că a doua oară nu mai calc la o asemenea provocare, acum, ca mi-au mai trecut toate cele, nu ştiu cum voi reacţiona când va veni o nouă ediţie.

Mi-a plăcut organizarea, chiar dacă a fost departe de perfecţiune. Dar asta e normalitatea, e omeneşte, la o asemenea anvergură. Cred că am o singură sugestie pentru ediţiile viitoare: mi-ar plăcea tare mult ca în traseu să fie inclusă, într-un fel sau altul, cabana Mălăeşti, care mie îmi pare cel mai fain loc din Bucegi. Poate cu un pic de gândeală iese combinaţia…

Până atunci, glorie învingătorilor, felicitări tuturor celor care au avut curajul să încerce, cu plusul de lauri pentru cei ce au şi reuşit să o scoată la capăt.