Florin Glinta

Sus pe Grossglockner şi înapoi la 1900 m. Ziua cea mai lungă

Florin Glinta — Thu, 12 Aug 2010 20:31:17 +0000

…şi m-am trezit fresh după ziua mea de naştere, cum nu mi s-a întâmplat de prea multe ori…Cum, nu v-am spus? Toate chestiile de ieri s-au întâmplat fix în ziulica în care am mai îmbătrânit niţel. A fost de departe aniversarea cea mai plină de semnificaţie şi de miez, mi-au cântat golanii, pe acolo, pe coclauri, pe sus, ce să mai, deosebit… vă urez tuturor să vă simţiţi la fel de ziua voastră.

M-am trezit ca un om mare, hotărât să fac ceva serios. Am luat camera, şi am ieşit, la vreo 7 dimineaţa, la 3500 de m. A fost absolut copleşitor: mai văzusem chestiuni asemănătoare la Omu, 1000 de m mai jos, dar şi de câteva ori din avion. O dimineaţă superbă, cu un fel de plafon de nori mai jos decât locul unde ne aflam, crea senzaţia de plutire, de parcă aş fi privit la o mare de nori, undeva sub mine, din care ieşeau vârfurile şi coamele mai înalte, ca nişte spinări ale unor dihănii preistorice. Grossglockner era acolo, părând mult mai aproape şi mult mai prietenos; era una dintre acele dimineţi pentru care trebuie să fii recunoscător că o apuci şi o vezi, şi care sigur sigur nu poate să anunţe decât lucruri bune.

Până s-a trezit toată gaşca, şi ne-am strâns bagajul strict obligatoriu pentru vârf (colţari, piolet, corzi, cască şi haine minimale), toată cabana intrase într-o fierbere incredibilă: toţi fojgăiau înainte şi înapoi, pentru a se pune pe mers spre vârf, sau spre în jos. Peisajul nu a stat nici el pe loc, norii având o dinamică ameţitoare. Am ţinut un mic „consiliu de război” pe terasa superbă a cabanei, de unde nu te puteai sătura să priveşti. Am plecat din nou aproape pe nemâncate, am plătit câte 2 euro şi ceva pe litrul de apă de gheţar (eram deja deshidratat de cu seară): emoţia vârfului ne ţinea de foame, însă setea e criminală de-a dreptul acolo sus.

Am ajuns din câţiva paşi la marginea gheţarului, şi ne-am pus pe echipat şi legat în corzi, pe „grupe”. Deja arătam şi ne mişcam altfel, mult mai rapizi şi eficienţi, eram deja „experimentaţi”. Făceam lucrurile astea într-un peisaj de basm; liniştea muntelui era întreruptă doar de clinchete de carabe şi scrâşnet de colţi pe gheaţă, până şi între noi vorbeam destul de încet, parcă pentru a nu deranja natura.

Şi am început să urcăm, cu ochii aţintiţi spre punctul nostru terminus, Vârful, care părea să se îndepărteze de noi ca Fata Morgana. Am repetat acelaşi exerciţiu de încredere în cei cu care eram pe aceeaşi coardă: ştiam că dacă alunec şi nu reuşesc să frânez eficient, mă puteam baza pe ei. Pantele erau abrupte al naibii, iar gheaţa mai dură, uneori abia zgâriam cu colţarii. Pe drum, urcând şi coborând, o grămadă de alţi turişti, câţiva venind de pe vârf cu o sclipire în ochi, şi cu multă linişte în mers, alţii tensionaţi şi aproape epuizaţi, cu călcătura şovăindă, un adevărat pericol pe poteca îngustă.

Fiecare 10 – 20 de m câştigaţi în altitudine ne dezvăluiau perspective noi şi grandioase ale locului şi împrejurimilor: eram pe ale să urcăm în cel mai înalt „cuib de vulturi” din Alpii austrieci; când, cu câteva zile înainte, studiasem „terenul” pe diverse poze şi filmuleţe, mi se păruse incredibil de provocatoare perspectiva că voi ajunge acolo pe picioarele mele.

Când am terminat cu gheţarul, urcuşul era abia la început. Urma o parte mult mai tehnică, exclusiv pe piatră. Din nou un exemplu de civilizaţie: am lăsat aproape în drum, deloc ascunse, elementele de echipament inutile pe stâncă (colţarii şi pioleţii). Evident, peste mai mult de 3 ore, când am revenit, erau acolo cuminţi: nici unul dintre cei câţiva zeci de oameni care trecuseră nu s-a atins de ele.

Asaltul final s-a făcut pe nişte pereţi abrupţi şi, mai ales, pe o potecă al naibii de îngustă. Flo ne-a spus senin (şi puteam vedea şi noi) că într-o parte sunt circa 1900 de m, absolut vertical în jos, în cealaltă vreo 2200 m, iar „poteca” avea pasaje şi de circa 1 m lăţime; clar nu erau locuri pentru oameni cu inima slabă. Când şi când îmi aduceam aminte să înalţ un gând de recunoştinţă pentru vremea cea bună: cu stânca udă, pe vânt / ploaie / ninsoare, locul ăla ar fi fost un coşmar.

Am stat la coadă când ne-am întâlnit cu alţii ce coborau. Efectiv era înghesuială, şi rare locuri unde se putea trece unul pe lângă celălalt. În aceleaşi echipe pe coardă ca şi pe gheţar, ne-am asigurat pe rând în jurul unor stâlpi de metal „plantaţi” acolo spre liniştea turistului obişnuit, sau în jurul vreunei stânci mai bine crescute. Concentrarea mi-a amplificat la maxim efectul de deshidratare, dar tot ea m-a făcut să nu îl simt decât la întoarcere.

Şi a fost mai întâi Kleinglockner, fratele mai mic cu 28 de m. Foarte moţat şi el, privind parcă invidios la nen’su cel mare, însă şi el mândru foc. Eram acolo, parcă la o palmă, însă lucrurile nu sunt niciodată simple pe creastă: a urmat o coborâre scurtă, dar dată naibii, într-o scobitură în care cu greu încăpeau două persoane. De acolo, o urcare pe măsură, ultimii metri, storcând ultimele picături, tot mereu cu lipsa de perspectivă dată de panta accentuată care părea să ne stea mereu pe cap. Am urcat sporovăind verzi şi uscate, ca nişte tembeli: Flo îşi tot imagina nişte sărmăluţe făcute de doamna lu’ Cristi, Răzvan abera de nişte varză cu mămăliguţen, eu,de sub casca pusă peste pălărie, visam şi salivam „doar” la nişte bere, iar prin faţa ochilor, la un moment dat, ne-a defilat obraznic o pereche de pulpiţe americăneşti numai bune şi fragede. Eram clar duşi cu capu’, toţi.

Încă doi – trei paşi şi iată-l, am ajuuuuns! Mă uit şi vreau să fiu sigur, dar clar suntem pe vârf: se vede crucea cea mare, în ancorele sale imense, mai sus nu se poate, că nu mai e unde, îi aud pe cei de pe prima coardă chirăind şi agitându-se cu bucurie (mai ales e una mică cu o gură cât o şură, tot ţopăie p’acolo!!); şi îl văd pe Flo scoţându-şi ochelarii de gheţar pentru a-şi şterge nişte lacrimi adevărate. A mai fost acolo de câteva ori, însă bucuria e pentru noi, şi e de-a dreptul emoţionant. A reuşit să aducă o asemenea adunătură până sus, acum mai rămâne să ne dăm jos sănătoşi.

Am lacrimi şi eu, da’ mă ţin şmecher. Toţi au ochii absolut strălucitori, e un gen de licăr pe care foarte rar îl vezi, şi drogul nostru e numeşte urcatul pe munte, cât mai sus.

Facem poze la greu, în grup, singuri, cu steag, cu Partidul Verde, cu ochelari sau fără. Senzaţia că sunt în avion şi mă uit pe geam e incredibilă, parcă pot să pun mâna pe nori. Întâlnim un tată şi fiu (fiul cam de vârsta noastră) care sunt acolo a 4-a oară parcă, şi îi admirăm sincer, mai ales după ce ne fac nişte poze destul de bine încadrate. Se lasă cu inel de logodnă (detalii numai la tinerii însurăţei), emoţii la greu frate.

Atunci, pe loc, nu realizezi deplin ce ai reuşit, trăieşti doar clipa, şi e colosală, mai ales că o poţi împărtăşi cu prietenii. Hotărât lucru, ascensiunea nu e pentru singuratici: dacă nu e măcar unul cu tine, nici nu ai cui povesti, nu te înţelege mai nimeni…Noi suntem privilegiaţi, suntem o grămadă, şi muntele ăsta greu ne-a unit cât 10 teambuilding-uri!!

Distracţia ţine vreo 45 de minute, ceea ce e extrem de mult pe un vârf ca ăla, însă se pare că am prins o fereastră liberă în fluxul de oameni. Şi gata, la drum! Ne legăm iarăşi în corzi şi redevenim serioşi, mai ales că nişte nori ne cam ţin calea şi par că vor să ne strice un pic cheful. Şi mai e o chestie: urmează coborârea, şi va fi mai greu ca la urcare, şi apoi ştim că trebuie să ajungem undeva la maşini, şi e al naibii de jos, va fi un marş incredibil de lung.

Încercăm să câştigăm timp şi coborâm în „salamuri”, sau pe jumătate asiguraţi, sau mai la liber, după cum ne ţin „curelele”, dar tot merge greu. Ne recuperăm echipamentul abandonat în potecă, facem ultimele coborâri, Răzvan se satură de coborât în salam şi lungeşte coarda până la maxim, pe care coborâm toţi cei trei în rapel. E foarte fain, însă coarda e udă fleaşcă şi tata lu’ Grăunţă e plin de spume. După ce îi trec, se înhamă iarăşi la coarda udă şi coborâm absolut la galop, ca bezmeticii. Muntele ne trage 5 minute de nor cu ceaţă rece, si totul se transformă într-un loc foarte neprietenos, dar trece repede; suntem mega-norocoşi. Ne regrupăm la ieşirea de pe gheţar unde bem apă de gheţar ca nişte cămile însetate. Suntem încă la 3500, şi „distracţia” e departe de a se fi încheiat.

Păpăm ceva pe terasa cabanei, şi de abia acum începem să realizăm pe unde am fost, privind cu nesaţ la poze şi lăudându-ne în gura mare. Flo avusese dreptate: zile întregi nu o să ne mai tacă gura, şi încă nici nu ajunsesem înapoi „pe pământ”.

Pornim rapid la drum înapoi, înspre parcarea cu maşini; un calcul mic: de la cabana de 3500 am făcut vreo 3h 15 min până pe vârf, iar înapoi încă vreo 4 h. Am pierdut mult timp să stăm să treacă alţi turişti întâlniţi pe traseu.

Drumul înapoi a fost presărat cu glumiţe şi marcat de o sete incredibilă care creştea necontenit. Noroc că nu am mai transpirat foarte tare. Gheţarul de jos l-am trecut legaţi câte doi, se presupunea că deja eram mai experimentaţi; via ferrata a trecut si ea, cu o grămadă de precauţii, pe urmă ultimele petice de zăpadă, care pe mine, unul, m-au epuizat al naibii. Am trecut la „ţinuta de vară” şi ne-am aşternut la mers, deşi picioarele erau deja moi, ca de vată. Pe la 20.30 eram încă la 2600 de m; ştiam că va urma un drum lung la lumina lanternelor, dar încă nu ne păsa decât să apară odată acele pâraie de gheţar, să ne astâmpărăm setea. După ce am mai răbdat o oră, ne-am adăpat cu nesaţ, dar încetişor, pentru că era incredibil de rece. Apa şi sărurile la plic ne-au mai înviorat, însă mai aveam îngrozitor de mult de mers.

Eu cu Iunia şi cu Cristi am rămas ceva mai în urmă, ce atâta grabă. Am pus în funcţiune frontalele în timp ce urcam penultima pantă, aşa zisă „ a lui Dorin” (aici, anul trecut, prietenul nostru aproape că ajunsese la limita răbdării după ce merseseră ore în şir pe o furtună cumplită). A urmat ditamai coborârea, la frontală. Eram obosiţi varză, goliţi de motivaţie, şi frustraţi, unii, că nu puteam vedea cât de departe sau de aproape suntem de punctul final, barajul şi parcarea. Am sporovăit să ne treacă de oboseală, am vorbit frumos cu picioarele şi, mai ales, cu genunchii noştri, să mai rabde un pic şi să se poarte frumos; evident, nu toate au fost ascultătoare, dar uneori durerea e bună, te ţine treaz!! După un drum parcă interminabil, am trecut barajul şi ne-am întâlnit cu surpriza emisiunii: ultima pantă de urcat, până la maşini (probabil vreo 100 – 150 de m de nivel). Pentru unii a fost lovitura de graţie, am înţeles că au ajuns muţi la maşini, i-am găsit deja dormind pe jos, în parcare, în cele mai ciudate poziţii. Ne-am târât efectiv pe o scară de lemn imensă, aducându-mi aminte de o carte despre un lagăr german, Mauthausen, care avea o „scară a morţii”, cu 186 de trepte. Flo ne-a pescuit pe la mijlocul pantei, cu maşina, şi am fost super norocoşi.

Am ajuns la maşini pe la 1.30 în noapte. Eram pe traseu de la 8.30, ziua precedentă: 16h 30 de min, o probă de anduranţă absolut incredibilă, mai ales din punct de vedere mental.

Ciudat lucru, eram oarecum în formă, şi chiar am muncit al naibii să pun cortul în parcare. O bere pescuită gata rece din portbagajul infinit al lui Cristi a fost aur curat. Am mai stat la vrăjeala mării, adrenalina nu trecuse cu totul, însă în momentul în care m-am întins în sac, am căzut absolut secerat: fusese ziua cea mai lungă din toată istoria mersului meu pe munte.

Dimineaţa a fost un moment mai special: sub un soare superb şi sub privirea parcă mai plină de consideraţie a Grossglockner-ului, am primit diplome de ascensiune pe Vârf, şi am fost al naibii de mândri. Flo ne-a lăudat într-un final, neuitând să ne amintească cât am fost de „muci”, mai ales pe ultima parte a drumului. Totuşi, mi-am dat seama că a fi „muci”, în ochii lui, nu e aşa de rău pentru un muritor de rând ca mine; nu cred că a fost vreunul dintre noi care să fi fost deranjat vreun pic.

Ne-am despărţit, noi mai rămânând o tură în Austria, pentru a ne bucura şi de dimensiunea mai „culturală” a acestei ţări frumoase. Urma să ne luptăm şi cu tentaţiile Salzburgului, şi să ne chinuim „la încă-o cană de vin”. Şi mamă ce o să intre, pentru că aveam atâtea de depănat şi de povestit: fusesem cel mai sus din viaţa noastră, şi nu era deloc puţin lucru, iar treaba merita udată din belşug, ca să ne rehidratăm…Mai povestim, nu s-a terminat, incă!!

De la Hofmann la 1900 si apoi la 3500. Sus pe coama balaurului! Ziua a 2-a

Florin Glinta — Wed, 04 Aug 2010 15:06:37 +0000

În prima noapte petrecută în Alpi, nu cred că a fost unu’ care să doarmă foarte liniştit: aşteptam cu emoţie dimineaţa, doar doar o apărea minunea de vârf. La prima geană de lumină, stimulat de duetul de sforăituri (la ralanti, ce e drept, băieţii consacraţi, spaima munţilor, fiind extrem de discreţi în excursia asta… ptiu ptiu…, să nu vă fie cu deochi), m-am decis uşor şi am tăiat-o afară cu ochii bulbucaţi. Si DA, era acolo, mai înalt decât mi-aş fi închipuit, mai frumos decât am visat: GROSSGLOCKNER ieşea încet din nori şi părea că se uită indulgent la noi: bine măh, hai băgaţi şi voi o încercare. Poze, filmuleţe, tot tacâmu’, chiote de veselie pentru privelişte şi pentru ziua ce părea să se anunţe bună. Pe zoom se vede cabana unde trebuia să ajungem, dar şi forma trufaşă a vârfului, şi spiţ-urile de metal pe unde urma să atârnăm corzile…

Grossglockner	Perspectivă: mamă ce sus e	Hofmann, Grossglockner, Pasterze

Am plecat pe inima goală, mânaţi de pasiunea pură: nu îmi trebuia mâncare, nu îmi trebuia nimic, vroiam să mă văd deja tropăind pe drum în sus. Raţiunea, totuşi, şi-a spus cuvântul: când ne-am întors la maşini, am făcut două lucruri: am refăcut rucsacii, raţionalizând la sânge hrana dar şi hainele (tot a ieşit greu al dracului, trebuie să îţi faci bagajul cu gândul la varianta pesimistă de vreme, pentru că nu ai vrea să stai ud fleaşcă două zile, te mănâncă hipotermia şi înseamnă că şcoala de supravieţuire Flo Adventure ţi-a intrat pe o ureche şi a ieşit pe cealaltă). Şi am păpat rapid şi vârtos, urma ditamai urcuşul.

Cu maşinile am coborât de la 2400 m la vreo 2000, pe Hochalpenstrasse; acolo le-am lăsat în parcare, a urmat o ultimă verificare a rucsacului, şi gata cu asfaltul, la drum. Namila de vârf se vedea încă şi mai sus şi mai dominator; cabana unde urma să înnoptăm părea că atinge cerul, iar surpriza emisiunii era că începeam urcuşul cu o coborâre de circa 100 – 150 de m, până la nivelul unui baraj superb creat de gheţarul Pasterze care se topea în amonte. La întoarcere, bucata asta de circa 150 m urma să fie bomboana pe colivă pentru mulţi, aveam să o aflăm peste vreo 40 de ore.

Traseul urmă să fie cel numit Salmhut, trecând pe la cabana Salmhutte (2634m), prin locul pe unde s-a făcut, istoric vorbind, prima ascensiune pe Grossglockner. Aveţi o mică schemă în poza de mai jos, cu principalele rute în această zonă a muntelui.

… Şi am început să ne înălţăm, să „muncim”, cu pulsul luând-o la galop şi plămânii trăgând nesăţioşi după oxigen (mai ales fumătorii au avut ceva de pătimit, pe primele sute de metri de nivel).

.. am întâlnit pe drum un excursionist care stătea la okazie, da’ nu l-am băgat în seamă: se vedea clar pe fizicu’ lui că nu va ajunge departe!!

Acum, fără glumă, Flo părea că şi-a lăsat undeva în maşină plămânii, şi altcineva făcea treabă în locul lui. Tot ţopăia înaintea noastră sau printre noi, ba cu o glumă, ba cu o încurajare gen „eşti muci”, să ne salte moralu’ cam plouat de la atâta urcuş. M-am ţinut mai bine decât credeam, micul antrenament din parcul Titan făcându-şi oarecum treaba.

Am ajuns într-o şa de unde începea o lungă „plimbare” oarecum pe curbă de nivel, până la Salm Hutte (deja sărbătoream la fiecare pietricică, pentru că eram mai sus decât Moldoveanul nostru). Am trecut printre o grămadă de marmote şi pajişti întregi de flori de colţ. O mică viperă s-a intersectat cu noi, răcoarea părea să o fi ameţit-o puţin, însă pericolul nu era mai puţin real. Am ocolit-o cu prudenţă.

Relaxarea curbei de nivel ne-a permis să admirăm peisajul: pereţi imenşi, de multe lungimi de coardă, contorsionaţi parcă de mâini uriaşe, pe de-o parte, de cealaltă o vale cu un verde crud incredibil şi o grămadă de viaţă; pe ici pe acolo, cam rar, pâraie date de topirea gheţarilor: am băut în combinaţie cu plicuri cu săruri şi minerale; habar nu aveam câtă deshidratarea urma să trăim mai sus.

După un prânz mai consistent aproape de cabana de la 2634, lângă un refugiu de toată frumuseţea săpat în stâncă, am plecat să trecem pereţii, prin Via Ferrata, nu înainte de a trage din nou o sesiune de poze. Era locul de unde ne luam rămas bun de la ultimele petice de iarbă: mai departe altitudinea făcea ca peisajul să fie mai degrabă selenar, cu bolovani din ce în ce mai colţuroşi; a apărut zăpada, pe urmă s-au ivit limbile de gheţar. Eram pe Terra totuşi, şi trebuia să ne cam echipăm (am pus hamul, cât încă aveam spaţiu berechet, dar şi casca, să ne protejăm bruma de creier la o eventuală căzătură; oricum, la cât erau TOŢI de duşi cu capu’, nu cred că s-ar fi observat vreo diferenţă).

Via ferrata e un gen de trasee montane în care faci căţărare ajutat de cabluri, scări, lanţuri sau frânghii fixate deja acolo de cei care îngrijesc traseul respectiv. De obicei versanţii sunt abrupţi şi locul expus, iar traseul nostru nu făcea excepţie. Totuşi, experienţa de la Flo Adventure şi valoarea noastră deosebită şi-au spus cuvântul: am trecut fără mari emoţii.

Fapt divers: chiar înainte să urcăm, am întâlnit doi flăcăi de la cabana de mai sus, care săpau potecă cu un fel de unelte gen târnăcoape / sape, ca să poată merge de-alde pantofarii mai în voie. Pe când ne scremeam noi la coadă, să trecem via ferrata, ei au terminat frumos treaba, şi-au pus uneltele într-un loc ferit, au scuipat în palme şi au tăiat-o peste munte, peste noi, ignorând treptele şi cablurile, la o căţărare liberă pe care păreau să o facă extrem de lejer. I-am înjurat în gând, admirativ.

Sus, pe vârf, peisajul superb ne-a lărgit ditamai rânjetul pe faţă, însă nu era chiar al nostru. Muchia pe care ne aflam era enervant de îngustă pentru câţi ne întâlnisem acolo, şi imediat urma o traversare pe gheţar: treceam la chestiuni mai serioase. Că nu era de glumă, am avut probe concrete: o turistă ce a încercat să treacă fără echipament a fost recuperată cu o coardă de un grup de italieni după ce alunecase mai bine de 15 m şi se oprise salvator într-un bolovan. Pun pariu că avea pampersu’ plin; iar unu’ dintre noi a călcat pe o bucată de zăpadă şi a pornit la vale cu full speed, noroc că s-a oprit în grohotiş. Ne-au cam îngheţat unele organe, şi ne-am grăbit să punem colţarii, prilej cu care viaţa s-a schimbat brusc: probabil, pentru alpinism, colţarii sunt una dintre invenţiile fundamentale, şi să trăiască mămica ăluia de i-a scornit mintea aşa ceva.

Traversarea pe gheaţă a fost fără peripeţii, foarte probabil datorită bunei organizări, şi pentru că nu eram nişte pămpălai. Legaţi în coardă, pentru siguranţă (dar bazându-mă, în primul rând, pe mine însumi) am trecut relativ lejer câmpul de gheaţă şi bolovani. Privind în jos te treceau fiori, fiindcă panta e extrem de expusă, şi din ea nu se văd decât primii 100 – 200 de m; restul se prăbuşeşte într-un hău imens, şi zău dacă ai vrea să aluneci într-acolo. Jos de tot, curgea liniştit Pasterze. Gândul că prima opţiune era să fi urcat direct pe acolo m-a făcut să zâmbesc cam încurcat: nu ştiu câţi am fi fost capabili, aşa că ideea lui Flo de a ocoli a fost cât se poate de sănătoasă la cap.

În partea cealaltă am scos cu uşurare colţarii şi am continuat urcuşul cu ultimele puteri şi picături de apă scurse de prin sticle. Am privit în jos şi am avut un sentiment incredibil când am văzut cât de departe era parcarea pe care o lăsasem în urmă, cu circa 10 ore mai devreme. Eram al naibii de sus, pentru noi cei veniţi din Carpaţi; treaba asta, şi soarele care începuse să spargă, pe apus, norii şi ceaţa, mi-au dat o senzaţie de bucurie şi mândrie nespusă. Cabana, ţelul nostru pentru ziua aia, era deja la câţiva paşi, iar vârful pe care urma să urcăm a doua zi se juca din nou printre nori. Acum ştiam că era acolo, foarte aproape. Imediat ce am ajuns, cu resurse nebănuite, am mai tras câteva poze cu „balaurul” Grossglockner pe fundal. Nu arăta prea prietenos nici din poziţia asta, însă eram chiar pe grumazul lui. Mai aveam un mic hop.

Cabana mi-a produs o impresie absolut neaşteptată: era un model de civilizaţie reprezentativ pentru o ţară ca Austria. La 3500 m lumina electrica, bude curate cu muulte suluri de hârtie igienică (nu jegul incredibili de la noi), paturi şi priciuri în care puteai dormi extrem de confortabil, cu spaţiu mult în jurul tău (mi-aduc aminte de mitocănia de la Omu, unde ăia măresc an de an preţurile şi numărul de locuri repartizate în acelaşi spaţiu infect). Acu ţineţi-vă bine: în cabană NU se intra cu obiecte ascuţite şi nici încălţat cu bocancii: o cameră mare, la intrare, adăpostea tot echipamentul tăios: colţari, pioleţi, beţe, bocanci (în schimbul acestora, pe o poliţă, găseai o pereche de şlapi curaţi). În camera aceea era echipament de zeci de mii de euro, dar nimeni nu lua un capăt de aţă care nu era al lui!! Inimaginabil în Romanika aşa ceva, poate pe vremea lu’ Ţepeş Vodă…

Preţurile erau pe măsură, dar nu exagerate (doar ne aflam la 3500 de m), iar calitatea mâncării şi a berii, impecabile. O fi fost de la efort, o fi fost de la bucuria de a sta la masă cu gaşca nebună după ce am tras de noi ca la balamuc… nu ştiu, dar berea aia mi s-a părut cea mai gustoasă bere pe care am băut-o vreodată. Noroc că unii meseni erau muţi de oboseală, şi eu cu Cristi am scurs toate halbele, ca nişte băieţi cuminţi. Mai serviţi?!! … hai că mă grăbesc, mă duc să dorm, pentru că mâine urmează să cuceresc cel mai înalt vârf de până acum, din viaţa mea…Ne reîntâlnim în episodul 3, cu poze cum rar aţi văzut…

Bine am venit in Alpi. Unde e acest Grossglockner? – Ziua 1

Florin Glinta — Thu, 29 Jul 2010 11:17:39 +0000

Voi considera ziua 1 ca fiind cea în care am intrat pe Hochalpenstrasse, în parcul minunat al Alpilor. Venirea şi plecarea din această ţară frumoasă sunt mult mai banale decât ce am văzut acolo sus, dar vor avea şi ele un episod separat.

După noaptea petrecută în Salzburg, în care ne-a plouat ca la balamuc aproape continuu (cortul meu Hannah a rezistat aproape impecabil), dimineaţa a fost una răcoroasă, cu nori şi ceaţă. Intrarea pe Transfăgărăşanul lor a însemnat o perdea trasă în spate şi aţintirea ochilor numai înainte.

Sunt o grămadă de detalii, date şi repere istorice despre acest drum incredibil. Găsiţi aici şi aici. Nu are rost să le repet. Obişnuit cu Transfăgărăşanul, nu am fost atât de dat pe spate. Cu toate lipsurile ei, şoseaua românească are extrem de multe asemănări cu cea austriacă, ca peisaje şi date: ambele au fost construite in 4-5 ani (al nostru început în 1970, al lor prin 1930!). Deosebirile sunt făcute de oameni şi de amenajarea extraordinară: asfaltul austriac pare mereu proaspăt turnat, nici măcar nu zgâlţâie, să nu mai vorbesc de banda dublă la urcare, în multe locuri; curbele au indicatoare cu altitudinea faţă de nivelul mării, tunelele sunt luminate impecabil, locurile de parcare sunt largi şi amenajate, oamenii circulă normal, fără să se spargă în figuri şi manele, deşi am văzut numeroase maşini tari. Highalpineroad este utilizabil circa 270 de zile pe an, deşi e mai sus cu 400 de m în medie, DN7C e deschis cam 150 de zile, cel mult, dacă natura ţine cu noi şi dacă nu se „rupe” vreun amărât de excavator care face deszăpezirea.

Drumul însă e doar un mijloc de a ajunge la munte. Acesta din urmă e personajul principal. Mulţi vorbesc de Grossglockner în bloguri şi dau poze cu şoseaua alpină şi cu namila văzută de la mare distanţă. Zâmbesc mulţumit în sinea mea, şi de ce să nu recunosc, orgolios nevoie mare: de fapt drumul nostru a început unde s-a terminat al lor.

Scheme şi explicaţii la tot pasul	Vedere de la etajul 3 al parcării

Prima vedere când mă dau jos din mașină (intr-o mega parcare de 4 etaje) iţi taie respiraţia: proporţiile sunt altfel decât am fost obişnuit in Făgăraş, de exemplu. Undeva jos se vede cel mai mare gheţar din Austria – Pasterze (ce a mai rămas din el: „moare” cam cu 10 m pe an); până la nişte mogâldeţe infime, câţiva oameni, sunt circa 2000 de m; gheţarul are cam 1.5 Km lăţime, şi un pic sub 9 km lungime; micile linii – crevasele, au lăţimi de câţiva metri buni, si circa 120 de m adâncime. Aveam să vedem a doua zi: gheaţa e mai rece ca îngheţata Algida, dar nu la fel de aromata, evident .

Înainte sa ne afundam in sălbăticie, am gustat din plin din civilizaţie: parcarea şi mai ales muzeul de acolo ne-au făcut sa zâmbim amar cu gândul la încercările neterminate ale turismului românesc. Date multe şi utile, prezentate profesionist şi la îndemână, filme, machete etc., totul făcut să îţi doreşti să ştii şi mai mult despre zonă, bătând-o cu piciorul sau doar vizitând muzeul.

Am văzut pe unde o să urcăm, dar eram încă dezorientaţi: Flo ne spunea că vom merge pe traseul direct peste gheţar, însă, mai târziu, studiind versantul şi zăpada, a luat o decizie extrem de înţeleaptă: vom merge pe calea mai ocolită dar ceva mai uşoară şi mai sigură. Ideea era să ajungem sus şi să revenim teferi, nu să picăm în cap ca tembelii.

Schema traseelor dinspre versantul nordic

De la viteză şi nemâncare am experimentat prima oară în viaţă o formă uşoară de rău de înălţime: o oarecare ameţeală, transpiraţie fără motiv şi puls rapid chiar şi la urcarea câtorva trepte. Un Schnitzel, ceva dulce şi apa m-au pus rapid pe picioare: mi-am revenit din mers, pe urma n’am mai avut nimic, chiar si la 3800 m.

Prima zi a însemnat înnoptatul la un refugiu (Hoffman) „părăsit”. Drumul până acolo, cam de o oră şi ceva, e absolut superb: o cale cu multe tuneluri amenajate în scop turistic, o potecă tăiată în stâncă, fix pe marginea unde acum doar o sută şi ceva de ani era gheţarul, până sus de tot. Acum, la marginea potecii, se cască un gol de peste 500 de m. Incredibilă forţa de modelare a gheţii, şleaurile imense păreau făcute cu rindeaua.

Mare noroc cu flora si fauna, care ne-au răsplătit din belşug şi ne-au ridicat moralul. Semeţul de vârf era sfios ca o fată mare, abia de se dezvelise până la genunchi din pătura de nori; habar nu aveam cum arată şi cât e de înalt. Pe pământ însă, flori de colţ din belşug, împreună cu alte floricele şi ciulini de Alpi, şi câte-o tupeistă de marmotă care se holba la noi. Cea mai tare a fost însă demonstraţia de forţă a ibex-ilor, specia de capră sălbatică a Alpilor. Câteva exemplare au ieşit în potecă şi păreau că fac un mic turnir de lupte, mai în glumă, mai în serios. Prezenţa noastră nu le-a stânjenit prea tare; probabil, pe acolo, încă nu şi-au făcut apariţia exemplarele hominide cu ceafa groasă, lanţ, votcă în nas şi manele la maxim.

Refugiul părăsit s-a dovedit o căbănuţă mai bine făcută decât vestita noastră cabană de la Omu. Privelişte de vis, deasupra gheţarului şi la poalele muntelui, acoperiş excelent, interior curat şi confortabil, câteva panouri fotoelectrice, toate păreau din altă lume faţă de ce ştim noi despre un refugiu din munţii Carpaţi. Numai bun de cuibuşor pentru Flo Adventure.

Am păpat bine, ne-am făcu culcuşul şi ne-am întins la discuţii, pândind permanent cu coada ochiului locul unde Flo ne spusese că trebuie să fie Vârful. Nu s-a lăsat văzut nici de-al naibii, ne-a stârnit la maxim. Tăcerea care se lăsa când norul dezvelea parţial muntele însemna şi respect şi teamă.

Decizia că nu vom merge pe traseul propus iniţial, peste gheţar, a venit cu o oarecare uşurare; orgoliul şi nevoia de adrenalină au fost anihilate rapid de raţiune: tehnic şi fizic nu părea să putem merge „pe direct”, iar cei care reuşiseră asta anul trecut erau cu atât mai demni de admiraţie. Poate altă dată…

S-a văzut cabana de la 3500, unde urma să ajungem a doua zi, şi mi s-a părut fabulos de sus. În dreapta ei, capul namilei plutea încă în nori. Unde e acest Grossglockner? Şi cum arată, cât de al naibii? Aveam să îl vedem a doua zi în toată splendoarea. Deocamdată, o piesă îmi tot venea în minte în timp ce adormeam…

Grossglockner – Everestul meu de până acum: în loc de introducere

Florin Glinta — Mon, 26 Jul 2010 21:10:43 +0000

Anul acesta am mai împlinit un anişor si am sărbătorit treaba asta cum nu se poate mai special: am urcat pe cel mai înalt vârf din Austria, pe Grossglockner, unul dintre cei mai înalţi din toţi Alpii (3798 m). Fiindcă totul a fost atât de al naibii de special pentru mine, voi face o relatare mai amplă, pe mai multe episoade. Astăzi, hai să întâlnim personajele principale.

Grossglocnker: un munte ce poate părea uşor şi „scund” pentru alpiniştii profesionişti (ei sunt singurii care ar avea dreptul să spună asta, dar eu ştiu că sunt prea înţelepţi să dispreţuiască orice fel de munte). Totuşi, forma sa obraznică, de piramidă, a şi ucis de-a lungul timpului, uneori nume relativ celebre, ca Pallavicini, care a „botezat” prin nefericitul eveniment unul dintre versanţii muntelui negru.

Austria: prima ţară cu adevărat civilizată în care calc (mda, nu e ceva cu care sa mă laud, da’ asta e…). Frumoasă, curată, un exemplu de civilizaţie în comparaţie cu Romanika: drumuri impecabile, culminând cu Hochalpenstrasse, varianta mult îmbunătăţită de Transfăgărăşan; un drum judeţean al lor, de calitate superioară autostrăzilor noastre, construit în numai 5 ani cu utilaje primitive faţă de ce există azi, şi căţărat până la nivelul Vârfului Omu din Bucegi.

Flo Adventure, având ca inimă, braţe şi picioare pe Flo, de la Florin Pop Vancea. Este ceva-ul care mi-a adus multe lucruri noi, deosebit de frumoase, şi prieteni noi, şi a făcut posibil să realizez această „expediţie” absolut specială pentru mine. Flo mi s-a părut un tip deosebit, care are o grămadă de lucruri de povestit din experienţa lui, şi, cu toate acestea, se ţine destul de modest. Deşi rareori îi laud pe alţii, am despre el multe lucruri bune de zis: face un tip aparte de şcoală, în care îmbină tehnica alpină şi pregătirea mentală deopotrivă. E un vorbitor foarte simplu dar foarte motivaţional, care merge la inima lucrurilor şi a oamenilor, fără să fi absolvit cursuri de retorică. Iţi place să îl ai prin preajmă, pentru că înveţi al naibii de multe de la el; şi îţi place să îl ai aproape când caţeri şi teama pare că se strecoară în suflet: e un profesionist care dă încredere (cine a fost pe aceeaşi coardă cu el ştie despre ce vorbesc).

Echipa: o adunătură ciudată şi interesantă la început, care am devenit un grup destul de sudat; evident e loc de mai bine. Băieţii şi fetele au fost bestiali, nu am mai suferit şi nu am mai râs atâta într-un grup de pe vremea primelor drumuri mai serioase din Făgăraş. Vă dau acum o pregustare scurtă.

Detalii, evident in episoadele următoare. Ne-a fost tare greu şi frumos să ajungem să facem această poză.

Grossglockner, ţine-te bine, venim!!

Florin Glinta — Fri, 16 Jul 2010 10:56:25 +0000

Deci DA, a venit şi momentul mult aşteptat anul acesta: plec într-o adevărată mini expediţie, organizată tot de Flo Adventure, la capătul cărei sper să reuşesc să ajung pe cel mai de sus munte pe care am urcat până acum: pe Grossglockner, muntele negru al Austriei.

Conform previziunilor, după ce mă voi fi întors de acolo o să îmi meargă gura cam non stop timp de 2-3 zile, şi nimeni nu îmi va şterge zâmbetul tâmp de pe mutră. Sper din tot sufletul să fie chiar mai mult decât atât.

Ce o să văd? Ia uitaţi aici, să nu ziceţi că nu v-am spus. Ne revedem la întoarcere, cu poze făcute cu mânuţa proprie.

Auf Wiedersehen!

Chief Executive Officer-ul provenit dintr-un fost militar. Reţetă de succes sau simplă coincidenţă?

Florin Glinta — Fri, 09 Jul 2010 06:38:14 +0000

Am găsit de curând, prin intermediul reţelei LinkedIn, un material extrem de interesant realizat de cei de la Korn/Ferry International, liderul mondial în industria de executive search, în colaborare cu Economist Intelligence Unite. Subiectul materialului este legătura dintre pregătirea şi experienţa liderilor militari şi capacitatea de a funcţiona eficient ca Chief Executive Officer (CEO) al unei corporaţii. Cercetarea a inclus toţi CEO ai companiilor din Standard & Poor’s 500. Puteţi parcurge în linişte studiul AICI.

Voi reproduce aproximativ doar ideile principale, iar data viitoare câteva comentarii foarte deştepte, evident.

Astfel: liderii (foşti) militari sunt supra reprezentaţi în rândurile acelor CEO care au format populaţia cercetării: 8.4 %, faţă de 3 % în populaţia Statelor Unite de adulţi bărbaţi care au servit în armată ca ofiţeri. Alt detaliu foarte interesant: dintre cei 500 de CEO, 491 sunt bărbaţi. Nu mai suflu o vorbă…misoginii naibii…

Persoanele CEO cu pregătire militară conduc companiile spre o performanţă superioară, faţă de companiile conduse de CEO fără trecut militar (în eşantionul cercetat). Acest lucru s-a evaluat prin considerarea performanţei companiilor conduse de aceşti oameni, la intervale de timp de 1, 3, 5 şi 10 ani.

Persoanele CEO care au lucrat în armată tind să reziste mai mult timp pe un loc de muncă, probabil, printre altele, şi pentru că performanţa lor este una superioară.

Foştii ofiţeri ajunşi CEO se regăsesc mai frecvent în sectoarele de utilităţi şi de consum „non ciclic” şi mult mai rar în zona de tehnologie sau de consum „ciclic” (în mod tipic, cererile pentru produse de tip maşini şi utilaje grele, produse durabile etc. sunt afectate periodic de condiţiile macroeconomice, şi de aceea se numeşte că fac parte din industria „ciclică”; non ciclice sunt produsele de consum curent, precum medicamentele, produsele de îngrijire corporală sau alimentele).

Competenţele şi abilităţile învăţate în cursul antrenamentelor şi pregătirii militare contribuie substanţial la succesul obţinut pe rolul de CEO al unei corporaţii. Se pare că acesta este aspectul în care s-a găsit cea mai ridicată corelaţie pozitivă între serviciul militar şi performanţa ca executiv de companie. Interviurile aprofundate purtate cu 4 dintre aceşti CEO foşti ofiţeri au pus în evidenţă 6 caracteristici de leadership deprinse în armată, care le-au fost de mare folos în board-ul companiei:

Spiritul de grup, sau cum să lucrezi în interiorul unei echipe
Planificarea şi utilizarea eficientă a resurselor
Abilităţile de comunicare
Stabilirea obiectivelor pentru ceilalţi şi motivarea lor pentru a le atinge
Un simt etic dezvoltat
Capacitatea de a rămâne calm în condiţii de stres şi presiune

Dar…NU tot ce zboară se mănâncă, şi nu e musai ca armata să te pregătească pentru a fi un bun CEO; despre toate acestea, cu referinţe la realitatea mioritică, vorbim în episodul următor.

Vuvuzela, o tâmpenie isterică ridicată la rang de simbol al unui eveniment mondial

Florin Glinta — Tue, 15 Jun 2010 19:45:20 +0000

Aţi văzut ceva meciuri la FIFA World Cup 2010? Cum vi s-au părut? Mie mi se pare, deocamdată, un campionat slăbuţ, la capitolul calitate a meciurilor. Cu unele excepţii, desigur; şi cu speranţa că echipele se vor încălzi, până la urmă, şi vor juca ceva mai interesant. Pe mine unul, însă, mă deranjează extrem de tare prostia de vuvuzelă, care mă calcă pe nervi şi tinde să rămână asociată ca timbrul pe scrisoare de acest campionat de fotbal.

Sunt un critic înverşunat al vuvuzelei; mi se pare un semn de barbarism prostesc şi de incultură a fotbalului (încercaţi să treceţi peste tentaţia de a-mi spune ca fotbal + cultură nu înseamnă love; cei care se pricep la fotbal ştiu despre ce vorbesc). Mi se pare o deturnare a atenţiei de la fotbal spre zgomot şi spre pseudotradiţia africană. Nu mă interesează să văd pe un stadion de fotbal o manifestare de tip zulu a câtorva zeci de mii de sărmani necunoscători prinşi în mirajul mulţimii şi imitatori jalnici ai unor băştinaşi care asta au făcut toată viaţa: să sufle in vuvuzelă. Cei care au scris despre psihologia maselor şi au afirmat că mulţimea nivelează în jos IQ-ul şi cultura membrilor săi, adevărat au grăit.

Mi se pare evident că mare parte dintre băştinaşii africani nu dau doi bani pe fotbal; în spiritul culturii lor generos de simpliste, ei vin la stadion să se bucure de spectacolul mulţimii: culoare plus zgomot infernal; ce fac băieţii ăia 22 plus ăia 3-4 în negru, e treaba lor şi nu e aşa de important. Bine că ne „simtem” bine suflând ca nişte tembeli într-un ceva ridicat brusc la rangul de nu-ştiu-ce cultural. Mai nasol e că vin băieţii din lumea veche, din lumea fotbalului, şi evident că, în loc să abată atenţia către fotbal, se apucă să facă ceea ce orice maimuţă idioată ar face: să imite suflând şi ei mai vârtos în vuvuzelă.

Sunt mulţi comentatori care critică zgomotul tembel; sunt mulţi jucători care spun că nu se pot concentra şi nu pot juca la adevărata lor valoare (lucrul are un suport concret şi adevărat în psihologie, pentru că stresul imens produs de zgomot diminuează serios puterea de concentrare şi creşte iritabilitatea oamenilor). Văd că chiar există oameni de fotbal care par să fie tentaţi de ideea de a interzice instrumentul cretin pe stadion. Pe de altă parte, sunt voci care spun că ce interesant ar fi dacă s-ar comercializa vuvuzela şi pe la noi, şi am începe să suflăm toţi ca tembelii (mi se pare incredibil, dar având în vedere că nimic nu mai e raţional pe această direcţie, orice e posibil).

Mi-a plăcea ca oamenii de fotbal adevărat să ia atitudine, şi să interzică încă un element de prostie din preajma fotbalului, şi aşa sufocat de tot felul de cretinisme. Mă îndoiesc, însă, că tentaţia comercială ar putea fi învinsă de bunul simţ.

Vreau să văd fotbal cu comentariu şi cu o coloană sonoră de tribună care cântă, fiecare pe limba ei, specifică ţării şi fotbalului, şi cu jucători care sunt purtaţi pe aripi de galerie, nu stresaţi de zgomotul infernal şi idiot. Iar africanii nu au decât să se ducă în deşertul lor şi să sufle în goarne până nu mai pot. Din punctul meu de vedere, următorul campionat mondial organizat în Africa ar trebui să fie nu mai devreme de 2500. Păcat de efortul şi realizările tehnice prin care s-au pus la punct impecabil nişte stadioane superbe Aici jos cu pălăria, Africa de Sud!

Hai ai noştri!!

Efectele sentimentului de insecuritate a locului de muncă: când realitatea românească bate imaginaţia cercetătorilor

Florin Glinta — Tue, 01 Jun 2010 06:56:23 +0000

Că trăim o perioadă extrem de nasoală, nu cred că mai trebuie să conving pe nimeni. Chestiunea e valabilă la nivel macroeconomic, însă noi, românaşii, ne întrecem pe noi înşine, ca de fiecare dată, în a face rahatul să fie mai puturos. Pentru că suntem o naţie cu emoţii, mai ceva ca alţii. Explicaţie:

Există numeroase cercetări (la „ei”, nu la noi, staţi calmi) care studiază sentimentul de insecuritate a locului de muncă – job insecurity; vorbesc de senzaţia, difuză sau de-a dreptul evidentă, că, mai devreme sau mai târziu, dar mai repede decât ţi-ai plănuit, o să-ţi pierzi jobul. E un sentiment parşiv, pentru că nu ai fost anunţat că o să fii dat afară, sau că eşti incompetent, sau că se alege praful de firmă; pur şi simplu e ceva în aer, pentru că înţelegi nişte semnale, dar încă nu ai ceva clar conturat într-un orizont de timp bine delimitat. Şi asta te macină al dracului.

Angajaţii ce încearcă acest sentiment tind să depună mai puţin efort în muncă, nu mai respectă regulile interne, inclusiv pe cele de securitate şi sănătate, deci se supun accidentelor, nu mai au chef să depună extra efort ajutându-i pe ceilalţi (organizational citizensip behavior la pământ), au o sănătate şi o calitate a vieţii precare, şi încep să aibă comportamente deviante la locul de muncă (de la absenteism la furt şi sabotaj). Toate acestea duc evident la insatisfacţie faţă de locul de muncă – job insatisfaction; dar fenomenul nu se opreşte la nivelul individual. Nemulţumirile se unesc şi, la nivelul organizaţional, apare inevitabil o scădere dramatică a performanţei. Organizaţia se duce în jos şi se lansează pe un cer vicios: dacă, în loc de manager care să analizeze fapte şi să decidă obiectiv cu privire la soluţii, ai un şef isteric şi emoţional, căruia îi lipseşte empatia în mod organic sau i se rupe de tine, el va începe să se isterizeze, evident, că firma nu mai merge etc. etc. În loc de asta, o atitudine mai suportivă, atentă la nevoile tale de om, şi transmiterea unei viziuni ar putea să mai îndrepte lucrurile, de vreme ce, obiectiv vorbind, tot în rahat te afli, ca organizaţie. Dar nu se întâmplă şi, evident, se înmulţesc insecuritatea, frustrările, iar performanţa tot scade…

În mod clar, cercetătorii zic: ar fi bine să nu îi aduci pe angajaţi la insatisfacţie faţă de locul de muncă, pentru că asta duce la o scădere de performanţă a companiei. Dar… parcă poţi??! Tabloul e sumbru: presiunile din business, nevoia să fii mai performant, concurenţa, nevoia de eficacitate, toate acestea conduc adesea la disponibilizări. Ele sunt explicabile, deşi rele în esenţa lor, însă daca tu ca angajat vezi că ţi se explică, vezi ceva compasiune reală pentru faptul că o să fii dat afară, dacă există comunicare clară şi ceva sprijin la plecare, accepţi altfel situaţia.

Treaba extrem de urâtă vine când eşti pe nisipurile mişcătoare: adică deciziile cu privire la soarta job-ului tău vin: pe fond de stres plus, eventual, alcool, că i-a murit lu’ şefu’ pisica, sau canaru’, sau i-a căzu pianu’ pe scări, sau nevasta (ori soţu’) nu se mai achită de treburile conjugale, ori a mâncat ceva nasol şi are chef de disponibilizări, ori că e „megavizionar” şi întrevede o „criză” în China, şi atunci disponibilizează el repede (ăsta e vizionarul pe invers, care se va trezi cu business dar fără echipă, pentru că a fost mai catolic decât Papa şi mai fricos ca iepurele etc. etc.).

Mai mult, la noi, în mod tradiţional, nu se comunică, ci se alimentează isteria zvonurilor şi agresivitatea pasivă: nu ţi-o spune dintr-o dată că vei zbura. Nuuuuuu… e mult mai pervers când te tot ameninţă, că pleci luna asta, că pleci luna viitoare, că mai ai 6 luni şi mai vedem, că poate firma se duce dracului în 5 luni, odată cu ţărişoara întreagă…

Ei bine, în acest caz, te poţi înscrie liniştit la balamuc. Mai vrei ceva pentru tine? Să zici mersi dacă apuci doar cu unul singur în pat… oricum bani de Austria nu îţi dă nimeni să te tratezi pe acolo (am auzit că au clinici foarte bune pentru ăştia duşi cu capu’ pe stres, iar vecinătatea Alpilor face minuni).

Succes în tranziţie, să ne vedem cât de sănătoşi la cap mai putem!!

Pentru ce am nevoie de încredere în managerul meu, oricât ar fi el de carismatic şi transformaţional!?

Florin Glinta — Tue, 25 May 2010 21:26:14 +0000

Ne întoarcem la încredere şi stil de conducere. Am definit într-un alt post ce înseamnă un lider transformaţional şi că acest stil de leadership are cele mai mari şanse să câştige încrederea subordonaţilor de o manieră autentică, bazată pe un solid suport emoţional. Miza finală însă, în orice relaţie studiată în interiorul organizaţiei, este creşterea gradului de confort şi de satisfacţie a angajaţilor care să conducă la o performanţă profesională îmbunătăţită. Când în ecuaţie intră nevoia de performanţă superioară, lucrurile se complică: încrederea în lider nu mai este un scop în sine, ci vine să susţină acţiunile managerului spre creşterea performanţei profesionale a echipei sale şi a lui însuşi.

În practica şi în literatura de specialitate s-a formulat o întrebare legitimă: de ce ar fi nevoie de o variabilă precum încrederea care să medieze între comportamentele asociate cu stil şi efectele sale în organizaţie (performanţa subordonaţilor, de exemplu)? Aceasta în condiţiile în care stilul transformaţional singur a fost teoretizat, şi chiar demonstrat empiric, ca având prin el însuşi efecte benefice la nivel de organizaţie sau individual.

Raţionamentul explicativ are în centru conceptul de risc: se pare că majoritatea comportamentelor care definesc liderul transformaţional implică, din partea angajaţilor, acceptarea unei doze importante de risc, cu anxietatea implicită asociată. Astfel, liderul transformaţional înseamnă:

- Formularea unei noi viziuni pentru echipă: se leagă de o preconizată schimbare. Oamenii vor fi nevoiţi să înveţe să facă altfel lucrurile şi vor avea astfel o sursă de disconfort. Este implicat riscul de a nu te descurca în noile situaţii dar şi un efort adaptativ mai mare. Încrederea în manager şi în modul deschis în care el ar trebui să comunice această nouă viziune vor sprijini creşterea sau menţinerea nivelului de satisfacţie în rândul angajaţilor.

- Oferirea unui model personal pentru subordonaţi, seducător prin carismă: implică riscul de a urma un model greşit sau care nu poate fi adaptat pe propria structură de valori.

- Accentul pe atingerea obiectivelor şi aşteptările legate de o performanţă crescută a echipei: pot fi percepute ca implicând un risc din cauză că individul va deveni mai dependent de performanţa colegului de echipă. În plus, el se va teme că nu se va putea ridica la nivelul aşteptărilor liderului, ceea ce duce la creşterea importanţei încrederii ca suport afectiv.

- Stimularea intelectuală: punerea în discuţie a vechilor idei şi moduri de acţiune, precum şi cerinţa de a gândi independent şi de a produce propriile idei, pot să conducă la o stare de disconfort resimţită ca o ameninţare, mai ales în condiţiile unei lipse de informaţii. Încrederea vine să acopere acest gol şi să-l asigure pe omul pus să se bazeze pe el însuşi că 1. ideile sale, oricât ar fi de stupide, nu vor se vor întoarce împotriva sa sub formă de critică şi sancţiune şi 2. ideile şi soluţiile sale contribuie la un obiectiv al echipei, deci au o importanţă suficient de mare pentru a merita să fie spuse.

Spus totul mult mai simplu, apariţia şi comportamentele unui lider transformaţional, mai ales într-o cultură de organizaţie neobişnuită cu asemenea stil, produc o mică revoluţie faţă de modelul clasic, tranzacţional, în care şeful trasează direcţia iar oamenii trebuie să atingă obiectivele în schimbul unor recompense prestabilite. Pentru ca echipierii să reacţioneze pozitiv faţă de o asemenea situaţie inedită, generatoare de anxietate, în care sunt puşi să gândească, ei trebuie să aibă încredere în liderul transformaţional. Principalul mecanism prin care ei îşi construiesc şi „verifică” încrederea în lider este observarea integrităţii lui: a coerenţei dintre vorbe şi fapte, a faptului că acel om face ceea ce spune că va face, şi duce echipa spre acel bine comun pe care îl descrie în creionarea viziunii sale manageriale.

Odată cu integritatea reintrăm, de data aceasta cu scopul de a zăbovi mult mai mult, pe terenul caracterului unui lider, o zonă foarte sensibilă şi mişcătoare. Stay close

Nootka Bucureşti, sau sila vânzătorului român faţă de clientul său…

Florin Glinta — Wed, 19 May 2010 19:07:10 +0000

Am descoperit din întâmplare că, în Bucureşti, în buricul târgului, în spatele magazinului Intersport de la Unirii, pe str. Patriei, există un magazin de echipament sportiv – Nootka. Am fost foarte plăcut surprins de existenţa lui, pentru că omologul din Cluj, atunci când l-am cunoscut, a fost primul magazin de profil cu personal absolut profesionist şi prietenos, capabil şi răbdător să ghideze clientul prin labirintul de echipamente.

Am intrat cu un zâmbet larg, am zis un bună ziua vesel, la care mi s-a răspuns mormăit cu nasul in hârtii. Nimeni altcineva in magazin, hmmm…dar am trecut rapid peste, şi am început să cotrobăi. Echipamente diverse, mărci care nu se găsesc la celelalte, preţuri destul de decente. Dupa vreo 10 min de căutat am pus prima întrebare:

- Cu ce fel de puf e…

- Scrie pe produs, de raţă (inutil să vă spun, NU SCRIA, nu sunt atât de dobitoc). Acreala era atât de evidentă încât mi s-a făcut gura pungă.

Am mai bântuit puţin şi am ieşit fără chef. Evident nu am fost mârlan şi am spus un la revedere relativ vesel şi tare. Nicio reacţie! M-am întors puţin şi am strigat mai tare: LA REVEDERE. Nicio reacţie din nou, doar o mutră încruntată şi îngropată în nişte calcule aparent de estimare a deviaţie orbitale a vreunei staţii spaţiale.

De obicei cedez primul, am ieşit şi mi-am băgat picioarele. El, un tip matur, trecut de prima tinereţe, un om aparent cu capul pe umeri. Cu atitudinea de frate, dacă sunt aici vânzător, înseamnă că sunt foarte şmecher şi am făcut Himalaya dus întors fără pauză cu dulapu’ de bere în cârcă…iar voi care intraţi aici şi puneţi întrebări, evident că sunteţi prea fraieri ca să mă uit la voi…

Mă aştept la asemenea sictir de la fătucile din magazinele de haine, aproape le înţelegi , pentru că au un salariu mizerabil şi sute de clienţi cu întrebări sâcâitoare. Dar EL? Ce justificare are? Ce diferit putea să fie faţă de băieţii de la alte magazine, amabili şi plini de informaţie la obiect…părea din altă lume!

Sictirul pare să fie trăsătura vânzătorului român mediu. La o extremă e nesimţirea violentă, la cealaltă e serviciul de vânzare oferit profesionist, cu prezentarea corectă a avantajelor unui produs şi identificarea nevoilor tale de client. Sictiritul te face să scuipi cu obidă, chiar dacă uneori produsul lui e unul bun. Profesionistul te face client fidel, uneori in ciuda unui produs cu mai puţine avantaje competitive.

Poate că nenea acesta de l-am întâlnit o fi fost în acea perioadă, poate era doar contabilul cătrănit al magazinului, iar adevăratul vânzător era la budă, poate că omului tocmai urma să îi vină soacra în vizită, eu ştiu…

Cert e că mă voi întoarce la Nootka, să îi mai dau o şansă magazinului. Şi dacă voi găsi acelaşi „deranj”, îi voi întreba simplu: auziţi, voi chiar vreţi să vindeţi?

În definitiv, există şi meseria de ajutor de cărător de găleată la IML. Acolo merge o atitudine ca aia.