Avatar, depresii si mitul eternei reîntoarceri spre Paradisul pierdut!

Citesc pe net şi aud pe la diverse buletine de ştiri despre, sa-l numim, „efectul Avatar”: filmul cel scump, frumos si grozav in încasări al lui Cameron a prins atât de tare pe mii de oameni dintre cei care l-au văzut, încât aceştia au început să resimtă gânduri şi emoţii depresive, ba chiar sinucigaşe, pentru că nu pot sa trăiască cu adevărat în lumea mirifică prezentată 3D, şi sunt nevoiţi să iasă din sălile de cinema pentru a da nas in nas din nou cu jegul cotidian 2009 – 2010. De curios am fost sa îl mai vad încă o data; mi-a plăcut la fel de mult, are o grămadă de mesaje pentru lumea „secularizată”: să nu distrugi natura, să nu distrugi o planetă întreagă, sau mai subtil, să nu te erijezi in civilizator de popoare, că poate ăia pe care vrei să îi civilizezi nu au nevoie de valorile tale etc. Dar are şi o grămadă de elemente subtile, cvasireligioase şi mitice, de animisme şi ceremonialuri şamanice „primitive”; peste toate acestea are enorm de multă tehnică digitală, atât de bine făcută încât pur şi simplu pare o realitate cât se poate de autentică. Probabil că treaba asta cu tehnica atât de bine făcută îi face pe mulţi dintre acei depresivi să piardă din vedere graniţa dintre real şi virtual. Psihologii şi psihiatrii evident ca s-au băgat în seama, doar e domeniul lor, şi spun ceva de genul că iarna nu e chiar ca vara, adică lumea virtuala nu este reală şi nu va fi niciodată (adânc de tot…), si că oamenii cei naivi, idealişti şi depresivi ar trebui să îşi bage minţile în cap, că n-o să poată ajunge niciodată pe Pandora, din simplul motiv că nu există.

Corect, dar superficial de incomplet, ca majoritatea încercărilor care încep cu psiho de a explica nişte… fenomene, individuale, ce e drept, ca manifestare, dar foarte colective / culturale / religioase ca sursa primara. Oare ce ii apuca pe oamenii ăştia (unii copii, alţii in toata firea) să se deprime după un film care le prezintă o lume imaginară? Or fi defecţiuni de percepţie, confuzia ficţiunii cu realitatea, gânduri nerealiste, halucinaţii, deliruri…?

La unii or fi, dar ăştia cu ţigla fugită de pe acoperiş pun pariu că sunt puţini, mai mulţi sunt oameni mai degrabă sănătoşi la cap. Întrebarea e, si e fundamentală: ce îi poate face pe aceşti oameni să aibă asemenea gânduri depresive, să fie atât de „fraieri” încât să tânjească după o realitate evident virtuală? (probabil numai dacă ai halucinaţii serioase şi o formă de demenţă măcar incipientă poţi să confunzi lumea dintr-o sală de cinema 3D cu cea reală din care tocmai ai evadat pentru 164 de minute contra unui cost destul de piperat). Ei bine, răspunsul vine de pe tărâmul istoriei religiilor şi al antropologiei, şi, ca să nu bat câmpii prea mult, o să ii dau cuvântul maestrului Eliade, care a avut, printre marile sale teme, ideea luptei, in mintea si viata omului, dintre timpul istoric si timpul etern. Omul istoric (în varianta în care nu e doar un animal insensibil şi limitat, îndopat de hamburgheri), are tendinţa de a se lansa în tot felul de experienţe care să îl ajute să „iasă din timp”, ceea ce înseamnă repetarea, sub forma unor evenimente „cotidiene”, a unor întâmplări mitice. Eliade spune: „La nivelul experienţei individuale, mitul n-a dispărut niciodată complet: el se face simţit în toate visele, fanteziile şi nostalgiile omului modern, şi enorma literatură psihologică ne-a obişnuit să regăsim marea şi mica mitologie în activitatea inconştientă şi semiconştientă a oricărui individ…Se pare că un mit, întocmai ca şi simbolurile pe care le evidenţiază, nu dispare niciodată din actualitatea psihică: el îşi schimbă numai aspectul şi-şi camuflează funcţiile…”.

Unul dintre marile mituri, una dintre marile năzuinţe ale omului din toate timpurile, este “mitul paradisului pierdut”, care nu numai ca nu a dispărut, dar s-a dezvoltat luând diferite forme şi urmărind fiecare prezent istoric. Se pare că, la nivel de inconştient colectiv, de arhetip, în termenii celui mai erudit dintre psihologi, Jung, oamenii continuă să suspine după o stare iniţială, paradisiacă, existentă înainte de cădere. La nivel individual, copilăria cea lipsită de griji autentice este repetarea imperfectă a paradisului pierdut. Adultul corupt social şi emoţional nu mai poate repeta experienţa copilăriei, însă copilul nu se retrage niciodată complet din noi, şi continuăm să ne dorim, ca „nebunii”, lucruri frumoase pe care se pare că nu le mai putem dobândi.  Creată cultural, plăsmuită de imaginaţia noastră alimentată de lecturi, mituri sau filme, sau pur şi simplu o amintire ancestrală păstrată în memoria colectivă a speciei, starea aceea lipsită de griji, în care puteam să savurăm la nesfârşit toate bunătăţile Edenului, în perfectă comuniune cu natura, îl cheamă pe orice muritor cu o forţă misterioasă. Ştim că nu o mai putem atinge în viaţa aceasta, ne străduim să ajungem în locuri, pe Pământ, care credem noi că ar arăta ca Paradisul, şi respirăm cu nesaţ acel aer, bucurându-ne nu neapărat de vreo stare spirituală contemplativă ci de o Sfântă Lene binemeritată după un an de tras tare în joburile corporatiste. Ce păcat că se sfârşeşte când se termină banii sau concediul (ştiaţi că există şi o formă de depresie post concediu?)!! Cu o fărâmă de conştiinţă sau chiar cu tot sufletul, mulţi dintre noi tânjim să ajungem la nemurire ori vrem să realizăm ceva care să ne facă să rămânem cât mai mult timp în memoria câtor mai mulţi semeni; dar asta e the hard way, calea cea grea. Cel mai la îndemână e să ne lăsăm pradă imaginaţiei stârnite de vreuna dintre arte, iar cea considerată a şaptea dobândeşte puteri de seducţie şi de răscolire a imaginarului din ce în ce mai mari, pe măsură ce tehnica vine să o sprijine.

Oamenii care fac depresie fiindcă văd un film realizat deosebit, cum este Avatar, este evident că au ceva în minus faţă de ceilalţi, de vreme ce părem că suntem toţi mânaţi, la nivel de specie şi nu de individ, de nostalgia Paradisului: probabil că e vorba de o fragilitate emoţională mai mare, de o lipsă de discernământ care să facă o distincţie clară între dezirabilul posibil şi cel imposibil, sau, pur şi simplu, de o incapacitate de a se confrunta cu prezentul cotidian (prea urât, prea respingător sau prea dificil pentru individul in cauză). Toate acestea îi conduc la dorinţa de a se refugia într-o realitate plăsmuită, unde grijile dispar (ca o senzaţie la care te conduc drogurile: ştii, undeva în colţul minţii din ce în ce mai alterate că îţi faci rău, dar nu te poţi abţine, fiindcă momentele de „bine” sunt prea plăcute).

Filmele bune, create de oameni deştepţi şi conectaţi la prezent, reflectă adesea şi probleme colective sau par că încearcă să răspundă, măcar la nivel de grup extins, de ţară să zicem, unor aşteptări, printre care şi cele „mesianice” (mă gândesc cât de privilegiat ar fi putut fi un regizor care ar fi trăit in jurul anului 0, ce subiecte de film fenomenale ar fi avut, şi pe ce fond emoţional colectiv le-ar fi putut proiecta!!). Deşi fenomene evident individuale, depresiile şi sinuciderile au substrat social consistent. O ştim demonstrată într-un mod cât se poate de riguros de mai bine de 100 de ani, de la Emile Durkheim; iată că substratul unor asemenea fenomene merge mai adânc de atât, până spre inconştient colectiv şi elemente de spiritualitate. Psihologii care se ocupă de asta ar trebui să fie măcar conştienţi că lucrurile nu sunt aşa de simple ca în manualele lor. Si să nu se mai mire că de ce apar, şi nici să nu sară brusc cu calmante si alte medicamente. Evident că substratul nu poţi să îl modifici, dar sunt oameni care au suficientă minte încât să înţeleagă o explicaţie serioasă, în care să nu se vorbească doar de „contactul cu realitatea alterat”. Cred mult în terapiile cognitiv comportamentale, evident atunci când ai cu cine să le practici. Ele fac apel la resursele de raţionalitate ale omului şi îl ajută, printr-o abordare decentă, să înţeleagă cauzele anumitor percepţii şi credinţe (în sensul de gânduri bine întipărite) distrosionate care îi fac viaţa grea. Tot ce se poate face, cu oamenii care se simt neajutoraţi şi depresivi pentru că nu pot să călătorească pe Pandora, este să li se ofere alternative decente, la îndemâna puterilor lor, de a se simţi utili şi mulţumiţi pe Pământ, cu acceptarea firească a statutului de muritor şi de plătitor de taxe. Din nefericire, de foarte multe ori, un „truc” (sau un scenariu terapeutic bine pus la punct) nu vor fi capabile să schimbe fondul problemei: chiar avem o realitate destul de cruda (individuală şi socială) şi chiar avem o planetă ce pare să se urâţească şi să se transforme într-un duşman al nostru (încercând, în mod natural, să regleze dezechilibrele create de însăşi mâna omului). Cheia „înţelepciunii” este să gândim în termeni de „aici suntem, cu asta trebuie sa ne descurcăm”, să ne propunem nu mai mult decât poate fiecare dintre noi să facă, în limitele fizice, intelectuale şi spirituale ale sale, şi să nu ne deprimăm în mod nefericit pentru că nu suntem, fiecare dintre noi, un Che Guevara care să revoluţioneze lumea. Evident, când probleme copleşesc, evadarea în imaginar este o soluţie, dar numai una de moment, iar dacă se prelungeşte devine o opţiune cât se poate de laşă şi egoistă: emigrarea pe Pandora nu va rezolva problemele de pe Pământ.

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>