Bine am venit in Alpi. Unde e acest Grossglockner? – Ziua 1

Voi considera ziua 1 ca fiind cea în care am intrat pe Hochalpenstrasse, în parcul minunat al Alpilor. Venirea şi plecarea din această ţară frumoasă sunt mult mai banale decât ce am văzut acolo sus, dar vor avea şi ele un episod separat.

După noaptea petrecută în Salzburg, în care ne-a plouat ca la balamuc aproape continuu (cortul meu Hannah a rezistat aproape impecabil), dimineaţa a fost una răcoroasă, cu nori şi ceaţă. Intrarea pe Transfăgărăşanul lor a însemnat o perdea trasă în spate şi aţintirea ochilor numai înainte.

Sunt o grămadă de detalii, date şi repere istorice despre acest drum incredibil. Găsiţi aici şi aici. Nu are rost să le repet. Obişnuit cu Transfăgărăşanul, nu am fost atât de dat pe spate. Cu toate lipsurile ei, şoseaua românească are extrem de multe asemănări cu cea austriacă, ca peisaje şi date: ambele au fost construite in 4-5 ani (al nostru început în 1970, al lor prin 1930!). Deosebirile sunt făcute de oameni şi de amenajarea extraordinară: asfaltul austriac pare mereu proaspăt turnat, nici măcar nu zgâlţâie, să nu mai vorbesc de banda dublă la urcare, în multe locuri; curbele au indicatoare cu altitudinea faţă de nivelul mării, tunelele sunt luminate impecabil, locurile de parcare sunt largi şi amenajate, oamenii circulă normal, fără să se spargă în figuri şi manele, deşi am văzut numeroase maşini tari. Highalpineroad este utilizabil circa 270 de zile pe an, deşi e mai sus cu 400 de m în medie, DN7C e deschis cam 150 de zile, cel mult, dacă natura ţine cu noi şi dacă nu se „rupe” vreun amărât de excavator care face deszăpezirea.

Drumul însă e doar un mijloc de a ajunge la munte. Acesta din urmă e personajul principal. Mulţi vorbesc de Grossglockner în bloguri şi dau poze cu şoseaua alpină şi cu namila văzută de la mare distanţă. Zâmbesc mulţumit în sinea mea, şi de ce să nu recunosc, orgolios nevoie mare: de fapt drumul nostru a început unde s-a terminat al lor.

Scheme şi explicaţii la tot pasul Vedere de la etajul 3 al parcării
Grossglockner Hochalpenstrasse - schema gnerala Pasterze  - ghetarul vazut din parcarea supraetajata

Prima vedere când mă dau jos din mașină (intr-o mega parcare de 4 etaje) iţi taie respiraţia: proporţiile sunt altfel decât am fost obişnuit in Făgăraş, de exemplu. Undeva jos se vede cel mai mare gheţar din Austria – Pasterze (ce a mai rămas din el: „moare” cam cu 10 m pe an); până la nişte mogâldeţe infime, câţiva oameni, sunt circa 2000 de m; gheţarul are cam 1.5 Km lăţime, şi un pic sub 9 km lungime; micile linii – crevasele, au lăţimi de câţiva metri buni, si circa 120 de m adâncime. Aveam să vedem a doua zi: gheaţa e mai rece ca îngheţata Algida, dar nu la fel de aromata, evident :).

Înainte sa ne afundam in sălbăticie, am gustat din plin din civilizaţie: parcarea şi mai ales muzeul de acolo ne-au făcut sa zâmbim amar cu gândul la încercările neterminate ale turismului românesc. Date multe şi utile, prezentate profesionist şi la îndemână, filme, machete etc., totul făcut să îţi doreşti să ştii şi mai mult despre zonă, bătând-o cu piciorul sau doar vizitând muzeul.

Am văzut pe unde o să urcăm, dar eram încă dezorientaţi: Flo ne spunea că vom merge pe traseul direct peste gheţar, însă, mai târziu, studiind versantul şi zăpada, a luat o decizie extrem de înţeleaptă: vom merge pe calea mai ocolită dar ceva mai uşoară şi mai sigură. Ideea era să ajungem sus şi să revenim teferi, nu să picăm în cap ca tembelii.

Schema traseelor dinspre versantul nordic
GRossglockner - trasee vazute dinspre versantul nordic

De la viteză şi nemâncare am experimentat prima oară în viaţă o formă uşoară de rău de înălţime: o oarecare ameţeală, transpiraţie fără motiv şi puls rapid chiar şi la urcarea câtorva trepte. Un Schnitzel, ceva dulce şi apa m-au pus rapid pe picioare: mi-am revenit din mers, pe urma  n’am mai avut nimic, chiar si la 3800 m.

Prima zi a însemnat înnoptatul la un refugiu (Hoffman) „părăsit”. Drumul până acolo, cam de o oră şi ceva, e absolut superb: o cale cu multe tuneluri amenajate în scop turistic, o potecă tăiată în stâncă, fix pe marginea unde acum doar o sută şi ceva de ani era gheţarul, până sus de tot. Acum, la marginea potecii, se cască un gol de peste 500 de m. Incredibilă forţa de modelare a gheţii, şleaurile imense păreau făcute cu rindeaua.

drumul spre Hoffman pasterze slefuind poteca

Mare noroc cu flora si fauna, care ne-au răsplătit din belşug şi ne-au ridicat moralul. Semeţul de vârf era sfios ca o fată mare, abia de se dezvelise până la genunchi din pătura de nori; habar nu aveam cum arată şi cât e de înalt. Pe pământ însă, flori de colţ din belşug, împreună cu alte floricele şi ciulini de Alpi, şi câte-o tupeistă de marmotă care se holba la noi. Cea mai tare a fost însă demonstraţia de forţă a ibex-ilor, specia de capră sălbatică a Alpilor. Câteva exemplare au ieşit în potecă şi păreau că fac un mic turnir de lupte, mai în glumă, mai în serios. Prezenţa noastră nu le-a stânjenit prea tare; probabil, pe acolo, încă nu şi-au făcut apariţia exemplarele hominide cu ceafa groasă, lanţ, votcă în nas şi manele la maxim.

freewall cu floare de colt ciuline de Alpi Ibex fight

Marmota Alpi ibex fight

Refugiul părăsit s-a dovedit o căbănuţă mai bine făcută decât vestita noastră cabană de la Omu. Privelişte de vis, deasupra gheţarului şi la poalele muntelui, acoperiş excelent, interior curat şi confortabil, câteva panouri fotoelectrice, toate păreau din altă lume faţă de ce ştim noi despre un refugiu din munţii Carpaţi. Numai bun de cuibuşor pentru Flo Adventure.

Refugiul Hoffman - Alpi pasterze spre inserat

Am păpat bine, ne-am făcu culcuşul şi ne-am întins la discuţii, pândind permanent cu coada ochiului locul unde Flo ne spusese că trebuie să fie Vârful. Nu s-a lăsat văzut nici de-al naibii, ne-a stârnit la maxim. Tăcerea care se lăsa când norul dezvelea parţial muntele însemna şi respect şi teamă.

Decizia că nu vom merge pe traseul propus iniţial, peste gheţar, a venit cu o oarecare uşurare; orgoliul şi nevoia de adrenalină au fost anihilate rapid de raţiune: tehnic şi fizic nu părea să putem merge „pe direct”, iar cei care reuşiseră asta anul trecut erau cu atât mai demni de admiraţie. Poate altă dată…

S-a văzut cabana de la 3500, unde urma să ajungem a doua zi, şi mi s-a părut fabulos de sus. În dreapta ei, capul namilei plutea încă în nori. Unde e acest Grossglockner? Şi cum arată, cât de al naibii? Aveam să îl vedem a doua zi în toată splendoarea. Deocamdată, o piesă îmi tot venea în minte în timp ce adormeam…

erz. johann hutte - Grossglockner grossglockner in ceata vedere de la hoffman

4 Comments

  1. Foarte frumos drumul tau! Multumim ca ne iei si pe noi in calatoria ta…pare intr-adevar un peisaj rupt din alta lume..ma bucur mult pentru tine ca ai avut parte de experienta asta frumoasa…si ~la multi ani~ chiar daca cu intarziere…sa fii mereu sanatos, senin si fericit…

  2. multumim pentru aprecierile facute celor care au urcat anu trecut pe traseul celalalt,eu ma bucur pentru tine (voi) ca ati reusit sa ajungrti acolo unde v-ati propus,adica pe varf,este o realizare cu care trebuie sa te lauzi,tine-o tot asa,imi place cum scrii,ai talent,sa ne vedem cat mai sus

    dorin

  3. Spune-ne si noua cam ce temperaturi sunt la refugiile de pana la varf si cam ce sac iti trebuie

    mersi

  4. NU stiu de multe “refugii”. La Hoffmann, care e deasupra ghetarului, dar in partea de dincoace fata de varf, era destul de frig seara, in conditiile in care noi am prins totusi o vreme bunicica. De obicei e greu sa dormi la acel refugiu, ptr ca “trebuie sa ai cheia”. Daca iti propui sa dormi cu cortul acolo, o sa fie cam frig si vant, iti trebuie un sac care sa aiba extremul pe la un -20, ca sa nu dormi in el tremurand cu toate hainele pe tine. Depinde mult de ce fel de vreme prinzi. Cand se strica p’acolo e frig serios. pe urma, la cabana de pe drum, de la 2600, nu stiu cum e. pare sa fie destul de frig si acolo, dar e cabana. La fel si la 3500, la johann hutte, acolo e frig serios noaptea, (am vazut pe la ora 21.00 parca un termometru exterior cu -4 parca, insa problema e ca bate un vant zdravan,. iar altitudinea si oboseala te fac sa simti mai nasol frigul). Deci eu zic ca daca ai un sac cu extrem pe la -20 esti acoperit si pentru vremuri mai mizerabile prin zona.bafta

Trackbacks/Pingbacks

  1. Bine am venit in Alpi. Unde e acest Grossglockner? – Ziua 1 | Bursa Mondena - [...] balamuc aproape continuu (cortul meu Hannah a rezistat aproape impecabil), dimineaţa a fos… Citeste articolul integral aici: Bine am …

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>