Finish la Maraton 7500: tari ca nişte zei, tari ca munţíi, suflete de lei!

…suflu aburi, mâinile au început să cam înţepenească pe beţele de trekking şi îmi pun mănuşile pe care le cărasem după mine aproape 34 de ore. În sfârşit locul începe să devină familiar: trec podul şi încep să urc pe lângă gardul mănăstirii. Cu ochii după frontala lui Lucică, care deschide drumul, hăulind şi fluierând 70 de m mai în faţă, aproape dau buzna peste un tomberon cu gunoi vărsat pe trepte, în mijlocul drumului. Înjur ca un porc, îmi vine să îi bag un mare şut, dar imediat în cap îmi răsare întrebarea: de unde pana mea un tomberon vărsat în drum? Răspunsul vine natural, sub forma unor urme ude şi proaspete care merg în aceeaşi direcţie cu mine: probabil îl deranjasem pe Moş Martin de la cină, şi sigur era pe undeva prin boscheţi pândind.

Îi dau înainte hăulind şi eu, cu zgomot cât mai mare, ezitând mereu între a-l urma pe Lucică şi a le arăta drumul şi celorlalţi din grupul pe care îl formasem tooocmai la check-pointul din Guţanu. La lumina frontalelor şi în ritmul alergării, umbrele joacă straniu în toate părţile; nesomnul şi oboseala îşi fac şi ele treaba: un gard pare că o ia el la goană, iar eu văd ca prin obiectivul Go Pro-ului, deformat pe margini. Am de mai multe ori senzaţia ca flash-ul de lumină de pe cap se întâlneşte cu o pereche de ochi lucitori, însă merg înainte, iar peisajul apocaliptic continua: o cuşcă imensă de oţel, în care erau mai multe tomberoane, are un perete îndoit ca de braţele unui robot industrial; înăuntru parcă bântuise o tornadă. Al dracului urs, n-ar fi deloc bine să dăm nas în nas cu el. Urlăm în continuare, fiecare pe limba lui, şi vedem cu coada ochiului un şir de frontale mai în spate; la circa 100 m distanţă unul de altul, ne facem acelaşi calcul: îi lăsăm se apropie, şi dacă mirosim că e vorba de urmăritorii mai din spate, şi nu cei din grupul nostru, o rupem la fugă cu toată puterea. Nu lăsăm pe nimeni si ne ia locul pe care îl muncisem aşa de greu, murim cu ei de gât!!.

Îl ajung pe Lucică, şi aşteptăm înfriguraţi să recunoaştem feţele care poartă frontalele urmăritoare; răsuflăm uşuraţi, sunt ei, ne regrupăm cu cine trebuie, suntem o gaşcă întreagă. Îmi pornesc camera şi trecem mână în mână, pe două rânduri, linia de sosire.

În mintea mea e nebunie, răsună cântece de vitejie, we are the champions, tot tacâmul, dar împrejur e o linişte enervantă: e ora 4 dimineaţa, poiana doarme tun, numai cei câţiva inimoşi CPNT-işti, în frunte cu Şmendre, ne întâmpină cu zâmbete strâmbe şi somnoroase. Bravo bă, aţi terminat! Mă pup cu Lucică, ne felicităm cu tot ce ne-a mai rămas din suflet şi din putere. Am făcut-o şi p’asta, am terminat nebunia. Îmi aduc aminte şi fac ceea ce am făcut de 15 ori in ultimele 34 de ore: cotrobăi în rucsacul olteanului, scot harta cu stampilele cele valoroase şi îi las pe organizatori să o adauge pe ultima. Suntem la 33 de ore si 58 de minute de la start, nu am dormit de aproape 48 de ore, şi nici nu am stat degeaba: peste 90 de km distanţă, peste 7500 m diferenţă de nivel pozitivă. În loc de we are the champions, de pe un laptop se aude Trooper, iar refrenul reflectă şi mai bine situaţia: suntem tari ca munţii, avem inimă de lei!! Senzaţia e colosală, nu o poţi înţelege dacă nu ai fost acolo şi dacă nu ai făcut ce am făcut noi.

Florin glinta si lucian al marii la finish maraton 7500

Mergem cuminţi în cortul unde ne aşteaptă o supă de tăiţei altfel banală, dar la ora aia absolut delicioasă. Căldura ne redă o idee puterile, şi ne târâm spre maşină să ne schimbăm pentru bruma de somn care ne mai rămăsese. Pe margini mijesc luminile roşiatice ale celui de-al doilea răsărit consecutiv pe care îl prind în picioare. Ne spălăm cu şerveţele umede, descoperim o grămadă de bătături, vânătăi, mici răni şi mult jeg. Parcă ne-a tăvălit o haită de câini. Mai descoperim ceva, în portbagaj: un pet de 2 l de BERE relativ rece. Lucică se întreabă ingenuu: oare ne-o face rău? Îi răspund simplu, cu o mare gâlgâială, iar lichidul sfârâie cuminte pe gât în jos şi se absoarbe instantaneu în seceta dinăuntru. Ne punem tacticoşi în portbagaj şi băgăm…Din întuneric apare Adi Richită, cu nelipsita țigară din colţul buzelor. Venise ca o sălbăticiune, atras de mirosul berii. Ne felicităm reciproc, nu pentru performanţă, aparent slabă în comparaţie cu timpii de pe podium, ci pentru că am reuşit, pentru că suntem în picioare şi sănătoşi, la trup şi la cap.

E o nebunie, e ceva ce nu poţi să faci dacă eşti normal la creier. Pare un nonsens, privit de pe margine, sau o prostie inventată de tipi macho, care vor să dovedească ceva. Dar e nebunia noastră, şi o transformăm în glorie personală, pentru care am muncit al dracului, un an întreg. E un ceva care, odată terminat, te face să gândeşti că nimic pe lume nu mai poate să îţi stea în cale, si e foarte reconfortant să dai roată cu ochii împrejur şi să zici: da frate, nu sunt o găină.

Sunt obosit mort, mă întind savurând deliciul cortului şi saltelei, dar nu sunt distrus ca anul trecut. Sunt nedormit, dar încă mai am resurse, nu am nici un fel de durere de picioare, iar toate astea sunt premii pentru mine, înseamnă că am progresat. Adorm cu zâmbetul pe buze: în fond, suntem pe locul 13 din 23 de echipe de finisheri, din 70 de echipe care au plecat.

Startul…pare că a avut loc cu ani în urmă…dar sunt „numai” 36 de ore deja.

Tari ca nişte zei, tari ca munţii

Inimă de lei, tari ca munţii!!

florin glinta si lucian al marii la finish maraton 7500

4 Comments

  1. Chiar ma gandeam cu tristete ca n-avem si noi o poza, ceva, de la finish. Noroc cu filmuletul postat de tine :)
    La final erati suficient de obositi, observ, ca n-ati mai putut rupe linia de sosire. Noroc cu mine si cu Cristina ca am trecut prin ea… :P Amu, ce sa zic, ochisem deja o bancuta si m-am indreptat cu hotarare spre ea, iar linia de finish era in calea mea :)
    Marturisesc ca am fost foarte relaxat pe parcursul celor 34 de ore de concurs, in ceea ce priveste posibila intalnire cu ursul. Am inteles pe deplin cuvintele lui S(m)endre de la sedinta tehnica, atunci cand ne-a asigurat ca ultima noastra problema va fi ursul… asa a si fost. In plus, stiam ca mergem pe poteci marcate, unde ursul e obisnuit cu traficul uman si s-a dezobisnuit sa-si considere aceste zone ca teritoriu personal, motiv pentru care e destul de pasnic, in cazul unei eventuale intalniri, daca nu e cu pui prin preajma ori daca nu eprovocat (sau stresat de altii dinainte). Mai crispat as fi in cazul nei intalniri cu el pe trasee nemarcate, pe teritoriul lui, adica, acolo unde e posibil sa-si aibe barlogul, ori sa-si creasca puii. Am vazut si eu cosul de gunoi rasturnat, dar nici nu mi-am pus intrebarea daca trecerea ursului pe acolo era recenta sau nu. De l-as fi vazut prin apropriere, la stadiul in care eram, cred ca l-as fi tratat ca pe un caine oarecare. Asa ca, intr-un fel, va invidiez pt. ca ati mai avut resurse ca sa intrati in alerta, la final.

    Ma gandesc acum ca desi am batut muntele pe kilometri intregi (de dinainte de jnepenii pana in ref. Batrana), daca ne-am intalni pe strada nu cred ca am avea suficiente date ca sa ne recunoastem. Chiar si asa, insa, a fost o placere pt noi, echipa “Born to run”, sa batem acesti ultimi km. impreuna si sper ca nu v-am alergat prea tare spre saua Strunga, dar salteaua intinsa in cortul meu de la Pestera striga deja prea tare la mine. Numai somn vedeam. In plus, mersul impreuna a ajutat mult la moral si la batalia Cristinei cu Mos Ene.

    Dupa ce am rupt linia de sosire si dupa supa aia calda, m-am dus si m-am bagat in cort, la somn, fara sa ma mai schimb, fara sa ma mai curat. Am dat hainele jegoase jos de pe mine, m-am intins pe saltea, am tras sacul de dormit peste mine si am adormit cu o fractiune de secunda inainte sa ating perna gonflabila cu capul. A doua zi, mare minune: dupa peste 45 de ore fara somn in care n-am stat degeaba, dupa cum ai zis si tu, am descoperit ca aproximativ 6 ore de somn m-au facut sa ma simt ca nou: fara nicio durere!

    In total au fost 68 de echipe la Elita (masculin, feminin si mixt) dupa socotelile lui S(m)endre, din care au terminat doar 38. La noi, la mixt, au fost 21 de echipe dupa socotelile mele, din care au terminat 10. Noi, din cele 21 de echipe care au luat startul, am terminat pe locul 4. Pozitia in clasamentul general e undeva intre locurile 16-19, parca, depinde in ce ordine ne vor afisa pe noi, cele 4 echipe cu acelasi timp.

    Sa ne revedem cu bine si la anul, eu in echipa suport de la Omu (sper eu :) )

  2. Claudiu, iti multumesc, mai intai, pentru comentariul extins, si pentru precizari; iata ca povestea se leaga frumos si se completeaza fericit. Intr-adevar, cifrele tale sunt mai corecte, noi am fost pe 13 din 23 la masculin, dar asta e relevant numai pentru ideea ca a fost o cursa al dracului de grea in care, din varii motive, au abandonat oameni muult mai buni decat mine sau Lucica, luati individual. Cu atat mai valoroasa este experienta de echipa, care face toti banii, si iti da un sentiment de nedescris si puteri pe care nu le poti avea singur. Cat despre alergatul la deal, spre Strunga, a fost una dintre inamplarile fericite pentru toti ca tu te-ai pus in capul coloanei. Pe mine m-a animat si m-a readus la viata, si cred ca a facut sa castigam cam o jumate de ora, fata de situatia in care am fi fost singuri pe acolo. oricum, ultima bucla a decurs usor si fara incidente, comparativ cu anul trecut, cand am trecut prin 3 grupuri de caini agresivi, am scapat cu greu de niste invitatii la bere si Ramstein, si am evitat ursul, din nou la mustatza, tot pe aleile din Pestera / Padina. A fost o placere si trecem impreuna finishul, si oricand ne putem reintalni cu aceeasi placere. Cat despre cursa de la anul, sa fim sanatosi pana atunci, probabil ca la suport voi fi si eu, sau simplu sustinator. Cred ca mi-a ajuns hamaleala :)) Bafta!

  3. Felicitari ambelor echipe!
    Intr-adevar numai cine termina 7500 stie ce sentimente ai dupa aceea. Unora din exterior li se poate parea un act de bravada cum spui si ca tii sa dovedesti ceva, insa o incercare din aceasta te face sa te cunosti mai bine pe tine insuti, dupa ce ai facut un lucru din asta, nu te mai da in laturi nici o greutate, simti ca poti muta muntii din loc daca iti pui capul.
    Cat despre cursa de la anul… stai linistit ca asa am spus si eu cu Gianina dupa cursa din 2009, asa au spus si Hoinarii, asa au spus si altii, ca asa ceva nu mai facem vroedata :)) ne simteam batuti ca hotii de cai, insa corpul uman are niste mijloace de aparare foarte bine puse la punct… chiar si din punct de vedere psihic clar ai nevoie de o pauza dupa un asemenea efort ca sa-ti faci corpul sa “uite” caznele la care l-ai supus, dar apoi dupa ce te odihnesti… mai vezi niste poze de anul trecut, mai vezi un film cu tematica, mai te uiti cine s-a mai inscris pe site si deja imaginatia o ia razna ;)) Daca te-a lovit odata microbul, is mari sanse sa revii :D
    Viata mi-a aratat ca nu-i bine sa spui niciodata :D “never say never”!
    Noi am revenit cu si mai mare pofta in 2010, eu am incercat in 2011 la baieti dar am fost nevoit sa abandonez fiind accidentat, apoi in 2012 am stat (salivand) ca sa concureze Gianina la fete, anul viitor ma mananca sa mai incerc intr-o echipa la baieti.
    Hai noroc!

  4. Imi pregatesc aparatul foto pentru urmatoarea cursa?
    Waw, mi se pare senzationala cursa! Felicitari si jos palaria pentru finish!

Trackbacks/Pingbacks

  1. 2012 – Marathon 7500 editia a IV-a | Marathon 7500 - [...] Elena Loghin Bogdan Calarasu Alexandru Nitulescu Iulian Coserea Florin Simion Catalin Florescu Florin Glinta [...]

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>