Raiul de lângă noi, la îndemână dar…atât de greu de ajuns!

Raiul de lângă noi, la îndemână dar…atât de greu de ajuns!

Mi-am reactivat blogul, după o prea lungă tăcere. Tăcere pentru că nu aveam mare lucru să zic, sau pentru că nu aveam energia să zic, deși aveam ce, he heeee…pentru că multe s-au întâmplat de la ultimul post, din iunie 2013… o viață de om încăpută într-un singur an! Acum, scriind, îmi dau seama că am mai postat ceva de atunci, niște impresii din Tenerifele cel frumos pe care l-am vizitat, dar se pare că, în chinurile (re)facerii blogului meu, am pierdut postul, și promit să îl recuperez, pentru că scrisesem așa de frumosss…

Multe, am făcut, multe am văzut, mult am alergat și urcat, mult am simțit, de bine … și de mai puțin bine, într-un luuung, foarte lung proces de re-aducere pe linia de plutire. Habar nu am dacă am reușit complet, evident că multe nu mai sunt cum erau înainte. Însă, dacă mi-a revenit cheful de scris, asta e un semn bun: mi-am mai descoperit un organ care funcționează; l-am ridicat de pe jos, l-am curățat de răni (dar i-au rămas, uite, multe semne ale timpului și întâmplărilor), și gata…la treabă, că altfel se usucă de tot.. și cade. Uhm…ne dregem glasul și…deci…

*******

Am cam terminat cu nebunia cotidiană. După ce am moțăit pe scaunul frizerului ca o băbuță în fața televizorului, după ce am făcut o mică sesiune de shopping, stau acum cu nasul lipit de geamul tramvaiului și mă las legănat de unduirile lui brutale, în timp ce privesc la lumea de afară… și la lumea dinăuntru.

Îmi dau seama că toată fojgăiala din jurul meu are darul să mă bucure puțin, dar de o bucurie oarecum goală. Îmi dau seama că mai degrabă nu m-aș duce acasă, ci aș continua să merg cu tramvaiul, dar nici asta nu îmi provoacă mare fericire, evident . Și atunci, pe ne-băute, îmi încolțesc în minte gândurile astea, și acum am un țel rezonabil să mă întorc acasă: să le scriu.

Cred că, în mod fundamental, oamenii sunt construiți să simtă și să gândească, dar mai ales să aibă emoții în legătură cu ceilalți oameni, sau într-o manieră antropomorfizată. Și aici o să ziceți din alea gen…iar ai băut măh? Mai du-te măh în… antropomofismu meu etc. etc.

Să mă explic: cred că cele mai puternice și mai frumoase sentimente pe care un om le poate avea sunt în legătură cu o altă persoană sau, în ultimă instanță, cu persoana lui Dumnezeu. Probabil că sunt oameni mai ”speciali” capabili să nutrească emoții puternice și pasiuni pentru lucruri abstracte (o idee filozofică, o formulă matematică sau o invenție etc.); totuși și astea sunt, la un moment dat, ”împrumutate” cu trăsături umane, sunt personificate, devin copilul meu, sau iubita mea, și capturează inima nefericitului muritor la fel de intens ca atunci când va fi iubit vreodată plin, mult, frumos, dacă a fost suficient de norocos să i se întâmple…

Mai cred că ACASĂ este acolo unde este inima mea, cu excepția locului copilăriei (revin pe final la treaba cu copilăria). Adică acasă este acolo unde este cineva care înseamnă acel om special, de suflet pentru mine: cineva pe care îl iubesc, erotic sau nu, sau, în lipsă de cineva-ul acesta (că deh.. se mai întâmplă să fie perioade fără…) o amintire pe care o iubesc sau îmi aduce în inimă memoria cuiva foarte drag.

Fără o persoană dragă nu văd cum ar exista undeva sentimentul de acasă, poate doar pentru singuraticii incurabili (un procent mare dintre ei cedează, mai devreme sau mai târziu, dorinței de a împărți viața cu cineva, de a transforma un loc într-un acasa în doi), sau pentru cei aflaţi la limita patologicului.

Nu pun in discuție iubirea religioasă: iubirea pentru persoana sau întruchiparea divină poate depăși adesea ca forță iubirea față de orice persoană umană; dacă e bine sau rău, nu vreau să discut aici, rămân la un nivel mult mai superficial.

Poate cel mai bun surogat pentru un ACASĂ, fără prezența cuiva drag, este natura: un loc frumos sau o nebunie de peisaj. Cel mai adesea însă, nebunia de peisaj este percepută așa în mod subiectiv, pentru că, de cele mai multe ori, se atașează inimii noastre într-un mod tainic împreună cu imaginea sau amintirea unui om drag; și nici nu e nevoie să fie o nebunie de peisaj, Raiul e adesea langă noi, la fiecare pas, doar că ii trebuie un ceva, un sens, care să îl scoată la lumină: și devin, pe rând, locuri pline de miez banca din parc pe care ne-am sărutat, sau bordura pe care am păpat împreună cel mai gustos sandvich, sau insula în care am avut acea vacanță…sau…toate astea devin, pentru o perioadă măcar, un ACASĂ la care ne-am tot întoarce. Un mic paradis pierdut la care năzuim mereu împinși de o dorință a eternei reîntoarceri, cum genial a spus-o Eliade.

În lipsa cuiva care să ne facă să ne simțim acasă, să vrem să ne întoarcem acolo, suntem niște homleși, cu chirii mai scumpe sau mai ieftine, cu proprietăți mai mari sau mai mici, în care ne întoarcem să dormim, cu dorința nemărturisită că poate mâine vom găsi motivul adevărat să venim ACASĂ.

Cât despre locul copilăriei… acum un colț de gospodărie ponosită, cândva raiul meu pe pământ; rămân ulucile din gardul știrb, un butoi dogit cu cercurile căzute, o magazie care intră încet in pământ, încă plină cu lucruri utile, pe care nea Victor le știa cu incredibilă luciditate, la cei aproape 90 de ani…Cușca lui Rex, Neamțu, apoi iar Rex, Lăbuș…O altă mică magazie, unde am văzut ultima dată acum mai bine de 20 de ani cum se face pâine la țest, atât de gustoasă și aromată că parcă îmi gâdilă și acum mirosul și îmi vine să rup cu mâini tremurânde de nerăbdare din codrul generos întins de bunică-mea…și apoi să fug cu el în copac, ca o sălbăticiune, să mănânc cu struguri din boltă…

20141025_140837

 

 

 

 

Locul acesta este mereu special pentru mine, e scris în sufletul meu și rămâne ACASĂ, chiar dacă oamenii dragi care au sfințit locul nu mai sunt acum…Și uite așa, Raiul poate fi aici, lângă noi, însă e așa de greu de ajuns, pentru că mult prea adesea oamenii vin și pleacă din lumea noastră, unii nu mai vor să te vadă după ce ți-au făcut Raiul tău pe pământ, iar alții se mai și duc să moară puțin…Dar 1000 de cuvinte nu fac cât o muzică buna, așa că…

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>