Mălăeşti – Hornu Mare – Vârful Omu – Valea Morarului, pe zăpadă adevărată!

Freelancer sau nu, am muncit mai mult decât pe vremea când eram angajat ca tot omu’. De fapt… Omu, de el vreau să vorbesc, pentru ca am avut o tură foarte faină acum deja trei săptămâni. Echipa, în afară de mine: Iunia, Lorenă, Lucică, Danutz, adică tot atâţia nebuni de la Flo Adventure Bucureşti. Traseul. Ziua I: Buşteni telecabina – Babele – Vf Omu pe traseul de iarnă – Hornu’ Mare – Mălăeşti. Ziua a II-a: eu cu Lucica – înapoi pe Horn – Vf. Omu – Valea Morarului – Gura Diham. Ceilalţi – Take Ionescu – Pichetul Roşu – Gura Diham.

Îmi amintesc de prima dată când am fost doar eu cu Lucică în acel noiembrie de care am mai povestit aici: am avut bocanci de 3 sezoane (cu indulgenţă) şi o bucată de cordelină cu care ne-am legat ca pe baloţii de paie. Ce diferenţă faţă de cum eram acum echipaţi cu toţii: tot tacâmu’, de la colţari la pioleţi şi lopată, inclusiv coardă, cu care am exersat mersul legaţi, ca pe gheţarii din Alpi.

Traseul e clasic, mega-cunoscut şi bătut cu piciorul. Iarna şi zăpada schimbă mult lucrurile însă. Am pornit la drum precauţi, după ce monitorizasem vremea toată săptămâna precedentă, interesându-ne, cum am învăţat, despre cât a nins, pe unde, dacă a fost sau nu vânt, care e prognoza, care e buletinul nivometeorologic (îl puteţi găsi mergând aici) etc., făcând ipoteze despre cât e de probabilă avalanşa şi pe unde. Si era o probabilitate nici mare, dar cu siguranţă nici mică.

Sâmbătă, cu toate precauţiile noastre, nu am luat în calcul un factor, care ne-a pus nişte probleme serioase, de unde am scos câteva învăţăminte excelente, părerea mea. E vorba de cucoana Ceaţa, care a fost din belşug, multă, deasă, lăptoasă, incredibil de periculoasă.

Am pus colţarii încă de la Floarea de Colţ a lu’ nea Ginel, care se ţine tot bine, chiar dacă vremea rea de acolo, de sus, începe să-i lase urme.

gata de plecare spre Omu La Floare de Colt, la nea Ginel

Am mers lejer pana la şaua de unde trebuia să se vadă Colţii Morarului (dar nu se vedea nimic), cu momente lunguţe de vizibilitate scurtă, care, în final, au dispărut aproape cu desăvârşire. Acolo am decis să ne legăm în coardă, să exersă şi mersul ca pe gheţar, chestie care s-a dovedit foarte utilă, reuşind să ne reglăm încet încet, după mai multe nesincronizări de ritm, rimă şi alte alea. Deja, pe urcuşul spre traseul de iarnă, ceaţa era o prezenţă tot mai apăsătoare, iar vizibilitatea rareori se ducea spre 200 de m. Momentele de „spargere” a materiei enervante au fost punctate cu chiote de „uite şi…” (chiar s-a văzut până la Omu şi apoi până la Coştila) şi sărbătorite prin poze.

Legarea in coarda pentru traversarea cerdacului Vf si Releul Costila in ceata Pe traseul de iarna spre Omu Urcus pe traseul de iarna spre vf Omu

Traversarea pe deasupra Cerdacului s-a făcut cu o tăcere solemna: se vedeau clar mai sus câteva cornişe ameninţătoare, iar mai jos erau rupturi de placă. N-ar fi fost foarte plăcut să plece atunci cu noi spre Cerdac în jos, aşa că am mers vârtos, scuipând în sân şi cu urechile ciulite, măcar să prindem trosnetul înfundat şi oribil care anunţă „plecarea”. Legarea în coardă dă o senzaţie de siguranţă, cu condiţia să te bazezi pe cei cu care eşti legat, altfel pericolul creşte exponenţial, şi mai bine mergi la liber. În final, totul a fost ok, am coborât în mica şa dinaintea vârfului Bucura (sau Ocolit, al doilea peste 2500 m din Bucegi), de unde am plecat în forţă după o scurt pauză de energizare. Nicio dificultate tehnică deosebită, însă mersul pe zăpadă e clar mai epuizant decât mersul pe uscăciune: inimile pompau de zor, aerul tare intra până în fundul plămânului. Am ocolit Bucura prin partea stângă, pe unde ducea poteca, privind cu teamă la faptul că „tăiam” o placă destul de pe jos, însă părea subţire şi relativ stabilă, iar Omu deja se mărea văzând cu ochii.

Sub amenintarea corniselor Urcus spre vf Bucura, Bucegi Cabana Omu iarna

Peisajul e spectaculos iarna, mai ales pentru mine, care nu mai fusesem acolo pe o asemenea zăpadă. Satisfacţia e enormă, mi-am atins unul dintre obiectivele pentru care m-am străduit la şcoala de alpinism: să merg pe munte iarna, în condiţii de siguranţă (adică de conştientizare calmă a riscului). La Omu am păpat rapid una dintre cele mai gustoase improvizaţii de prânz, admirând contrastul dintre zăpadă şi usturoiul verde …pe care l-am…beut!! Între timp Ceaţa îşi făcea intrarea în scenă ca personaj malefic principal.

Pranzul la Vf Omu Rataciti in ceata langa cabana Omu

Am plecat relativ rapid, bătea si un vânt rece, normal acolo sus, şi ne-am dat seama cât e de complexă treaba când nu vezi nimic (alb în sus, în jos, la stânga şi la dreapta, uneori începeam să văd steluţe verzi şi tot felul de forme ciudate), chiar şi într-un loc pe care credeam că îl ştiu ca pe buzunarul meu. Am greşit drumul de vreo două ori: odată uşor şi odată era să ne-o furam grav.

Factori favorizanţi: ceaţa foarte deasă (estimez o vizibilitate sub 25 m, cu foooarte rare si fulgerătoare spargeri spre 60-70 m); vântul şi zgomotul continuu; marcajele rare si relativ prost făcute pentru anotimpul alb; indicatoare ilizibile sau lipsă; nu am avut nicio hartă (noi, şmecheri…cine ia hartă în Bucegi, când îi ştim aşa de bine!? Greşit total! Lucică a concluzionat scurt: niciodată fără hartă – când nu vezi nimic te poate ajuta să estimezi distanţele şi să completezi cu amintirile locului). Cel mai grav: un indicator GREŞIT ORIENTAT, care era să ne bage în cacao, …dar ajungem şi acolo.

Mai întâi am pornit spre Bucşoiu crezând că mergem spre Horn, dar aici ne-am prins relativ repede, şi mi-am amintit corect intersecţia. După o despărţire scurtă pentru recunoaşterea zonei, şi întors pe propriile urme, am reluat cursul corect.

Apoi, după o bucată de mers, am găsit un indicator pe care mi-l aminteam foarte bine cum arată şi ce trebuia să scrie pe el: Cabana Mălăeşti prin Hornul Mare bla bla. Vârful puncta corect spre dreapta, deci asta era. Dilemă însă, Lucică simţea că ceva nu e în regulă, iar eu simţeam doar că a venit suspect de rapid Hornul Mare, după nici 15 minute de la plecarea din Omu’. Aici eu am greşit estimarea, pentru că mi-am înăbuşit instinctul şi gândirea, şi m-am orientat ca o oaie după indicator. Locul era foarte asemănător cu cel corect: urma o urcare (o presupuneam pe cea spre Vf. Scara), iar în dreapta, într-un mic licăr de limpezire, se vedea un horn foarte asemănător, ca intrare, cu ce căutam noi, plus o pereche de urme care intrau. Deci.. asta trebuia să fie.

Indicator bun aranjat prost de un idiot

Dar nu era: Lucică mersese înainte, mânat de instinctul mai puternic, însă se oprise cu puţin înainte de a se dumiri definitiv, din cauză de ceaţă. S-a întors, l-am convins de prostia din capul meu, am refăcut echipa în coardă şi am început să păşim spre marginea cornişei care nu arăta deloc bine, cu inima îndoită, tot trăgând cu ochiul spre indicator, amăgiţi de Fata Morgana. În acel moment cineva sus ne-a iubit: un grup de 2-3 băieţi, conduşi de „Drobeta”, cum îşi spunea unul dintre ei, fost şi actual salvamontist în zonă, au apărut din senin (din ceaţă) şi ne-au spus foarte siguri pe ei că nu acela era locul, şi că indicatorul era luat de unde trebuia şi pus acolo GREŞIT. Stupoare, revoltă, mânie pe idiotul care făcuse aşa o tâmpenie, supărare pe mine însumi că mă lăsasem înşelat. Am îndoit săgeata de tablă în direcţia corectă, dar tot era o tâmpenie la cum arăta, şi am pornit glonţ spre horn cu ideea în cap să îi spunem lui Ion, salvamontistul de la Mălăeşti, să dea jos taraba periculoasă, ceea ce s-a şi făcut, a doua zi (sper, aşa a rămas vorba). Am fost la 3 minute de a o lua în jos pe traseul de vară, a cărui intrare fusese un pic modificată de cornişe şi viscol. Consecinţele puteau fi nasoale, însă cu siguranţă ne-am fi „prins” după primele 5 minute de mers şi am fi făcut cale întoarsă, dar… deh.

Lecţie: ascultă-ţi instinctul, dacă ai mai fost pe acolo, gândeşte logic şi, uneori, ignoră chiar şi un indicator idiot dacă toate calculele tale spun altceva. Cel mai bine, cară o hartă pe orice vreme şi în orice loc, pentru că iarna şi ceaţa transformă totul în ceva foarte ambiguu şi fără repere. Calculează distanţe, încearcă să îţi aminteşti repere mari din teren, de pe timp de vară, şi iarăşi, GÂNDEŞTE LOGIC.

Mai departe am intrat pe făgaşul normal, trecând de Hornul Oblic, cel Mic şi apoi mergând voioşi în jos pe Hornul Mare. De fapt voioşi în limita faptului că am mers permanent pe urme relativ proaspete de avalanşe, care curseseră deja pe acolo, una de-a dreptul măricică. Lucru atât îmbucurător, pentru că tensiunea principală fusese eliberată, cât şi îngrijorător, pentru că erau încă porţiuni cu potenţial. Din păcate vizibilitatea era în continuare foarte redusă. Am început să vedem ceva numai spre ultima treime din drum.

Coborare Hornu Mare iana pe ceata Spre Malaesti dinstre Hornu Mare

La cabană, pe terasă, era suficient de multă vizibilitate încât să nu încurcăm berile şi pioleţii, aşa că am sărbătorit rapid şi tot mai înfriguraţi, apoi am continuat moderat în sala de mese, cu satisfacţie maxima pentru ziua încheiată, şi tot discutând şi trăgând învăţăminte.

Ion şi Mălăeştiul nu mai au nevoie de reclamă. E bine de tot, mult peste standardele celorlalte cabane din masiv şi chiar din alţi munţi bătuţi de mine. Şi oamenii sunt parcă tot mai civilizaţi, sau pur şi simplu iarna face o selecţie mai riguroasă. Oricum, e absolut ca în poveşti.

O bere rece merge in orice conditii

O bere rece iarna pe terasa la Malaesti

Inconjurat de femei si dragoste

Dragoste cu pioletul

A doua zi, un soare şi un senin absolut ameţitor ne-au umplut inimile de ciudă şi de poftă. După un proces de decizie în care am calculat multe variabile, am primit undă verde de la fete ca eu şi Luci să mergem înapoi la Omu şi apoi să coborâm pe Valea Morarului, încurajaţi şi de prezenţa lu’ Drobetă, om mai hârşiit în ale muntelui. Mulţumim şi acum lu’ fetile şi lu’ Danuţ că au fost generoşi, iar ei au mers pe Take Ionescu. A fost un adevărat tur de forţă, pe o vreme splendidă, într-un cadru de poveşti. Am putut să vedem pe unde rătăcisem cu o zi înainte, am putut să admirăm fără oprelişti peisajul de la Vârful Omu, şi jur împrejur, de la Leota până la Piatra Craiului, Iezer şi Făgăraşul.

Vedere de la Cabana Malaesti spre Hornuri iarna Intre terasele glaciare pe Valea Malaesti Urcare pe Hornu Mare spre Vf Omu iarna Je la iesirea din Hornu Mare

Si inca…

Vf Omu, o alta perspectivaVarful si Cabana Omu iarna Cornise, versanti inzapeziti la greuCornise si abrupturi in zona Omu Pe aici era sa ne rupem gaturile ieri!O intrare posibila spre Valea Morarului Piatra Craiului, Iezer, putin FagarasPiatra Craiului, Iezer, un colt de Fagaras

Radu, de la Staţia Meteo, a fost un drăguţ şi ne-a făcut un ceai care a picat la marele fix. Am ţinut pumnii unor plăcari care au pornit de-a dreptul în jos, printre nişe cornişe, iar apoi am plecat şi noi, pe un alt traseu, cu inima uşor strânsă pentru că, în mod evident, pericolul de avalanşă era mai mare decât în ziua precedentă: soarele bătea cu putere, era deja spre ora 13.30 – 14.00, vântul bătuse ca nebunul şi continua să îşi facă de cap, zăpada avea locuri unde se înmuiase binişor şi se putea vedea cum se fac mici rupturi în placa de deasupra, ce-i drept nu prea groasă. Totuşi, căldarea Morarului nu e ceva ce poate fi ignorat, mai ales că de sus se uitau la noi, cu mare interes parcă, nişte cornişe cât un tren de marfă.

Am mers întins, rapid, distanţaţi mult, cu ochii-n patru şi urechile ciulite, până ce am ieşit din zona periculoasă. Apoi am început să ne facem de cap, mai relaxaţi, alunecând controlat ghidaţi de piolet, ca la o cursă de carturi, ceea ce ne-a adus mari câştiguri de timp şi economii de energie. Mai dureros a fost de la limita pădurii în jos, pentru că am început să ne scufundăm în zăpadă moale până unde nu se mai putea. Mergeam pe deasupra a metri mulţi de zăpadă, peste bolovani imenşi şi văgăuni umplute.

O intrare spre Valea Morarului iarna Cornise mari cat o casa pe Valea Morarului Valea Morarului iarna Un refugiu numai bun

Am înţeles că luna mai e perfectă pentru a căţăra pe văile neumblate din Bucegi, care, într-adevăr, par pur şi simplu spectaculoase, dar nu sunt pentru inimile slabe.

La Gura Diham am ajuns cam in 2h si 30 de minute, din momentul plecării de la Omu, ceea ce ar fi fost foarte greu de realizat vara. Evident, joncţiunea cu gaşca, ciorba de fasole ritualică, drumul spre casă şi tot restul.

Concluzie: antrenamentul din iarna asta se vede clar, anul trecut aş fi fost absolut epuizat după ziua a doua a călătoriei, pe care, probabil, nici nu m-aş fi gândit să o încep. Muntele e superb iarna, însă pericolul e o realitate atât de prezentă, încât trebuie să fii terminat cu capu’ să zici că nu există. Ideea e doar să te obişnuieşti cu el, să îţi asumi riscuri bine calculate, şi să pleci la drum echipat nu doar cu scule bune (fără, nu se discută) ci şi cu tovarăşi de mare încredere.

3 Comments

  1. VA informez ca acele sageti indicatoare (mai ales din zona Vf. Omu partea nordica pana la curamtura hornurilor) au fost refacute atat cat s-a putut de bine (una din persoane avand o varsta respectabila si foarte mare muntzoman la viata dansului). Cele dinspre Malaiesti in luna septembrie anul trecut (2011) si se mentin in stare foarte buna si buna (nefiind afectate de elemente umane – sper sa si ramana asa) iar cele chiar de la varf (zona platouasului si mai ales la ramificatii) in luna iunie anul acesta!

  2. Am remarcat mai demult refacerea indicatoarelor, postul de pe blog are ceva vechime; m-am si intalnit cu un brasovean inimos, nu i-am retinut numele, care spunea ca e autorul refacerii multor marcaje. Merita toata stima cei care fac bine aceasta munca “patriotica”: salveaza vieti si ii fac pe turisti sa se simta mult mai in siguranta. Treaba cu indicatoarele nu trebuie luata niciodata prea in deradere: daca pe vreme buna merge sa te descurci, cand vremea e rea, am trait pe piele prorprie, chiar si cele mai familiare trasee pot sa devina o capcana mortala, si, in acest caz, un indicator corect te poate scoate din mare belea. Deci multe multumiri!

  3. Multe salutari! Ma bucur sa vad ca ati apucat sa lecturati postarea, desi si eu intru extrem de rar pe acest blog! Si DA brasoveanul ala inimos (nu am chair asa o inimica de mare :) ) sunt eu. Daca e nevoie de detalii suplimentare: 159874236ioan@mail.com

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>