Moieciu trail running de la primăvară la iarnă

medalie si numar de concurs ecomarahon moieciu

6:59:45,8 (6 ore, 59 de minute…) este timpul in care am parcurs 42 de km de poteca montana, cu o diferenţă de nivel totala de 2300 m, sâmbăta, pe 7 mai, la Eco-Marathon Moieciu 2011. Am plecat pe primăvară, am sosit pe o vreme de toamnă câinoasă, după ce, pe urcuşul repezit de pe Guţanu, m-a nins cu fulgi mari ca în poveşti, contrastând absolut încântător cu verdele crud al pomilor şi ierbii.

Sunt foarte mândru de „performanţa” mea, deşi nu total mulţumit, însă, fiind primul maraton montan, sigur e loc de mai bine. Datele care urmează nu par să vină în sprijinul mândriei mele, la prima vedere. La a doua însă, îmi dau seama că am pornit într-o cursă în care m-am măsurat cu super atleţi şi cu oameni dotaţi genetic să alerge aşa de bine.

Întâi câteva date, pe urmă povestea pe larg:

- cel mai bun timp: 3:58:15,3!! Doi băieţi au trecut simultan, umăr lângă umăr, din prietenie şi respect

castigatorii eco-marathon moieciu

- cea mai bine clasata femeie la general: locul 35, cu timpul 5:06:37,3!!

- imediat după mine, la circa 4 minute, a trecut o doamnă de la categoria 50-59 ani, pe care am depăşit-o cu greu pe ultimii 2 km, printr-un efort imens de voinţă + orgoliu şi pentru că genunchii ei au rezistat ceva mai puţin decât ai mei (iar eu am coborât cu vaiete şi dureri serioase). Fiul doamnei, Florin, a avut al 6-lea timp, la un sfert de oră de câştigători. Asta da moştenire genetică. Saru’mâna şi jos cu pălăria, Cornelia!!

- cel mai „slab” timp a fost de 9:10:41,3. Nici un chicot să nu aud, merită toate felicitările, a petrecut 2 ore în plus pe o lapoviţă din ce în ce mai rece

- prietenul Lucică, autorul moral al poveştii mele de la Moieciu, deja „veteran” de maratoane, şi-a îmbunătăţit timpul cu peste o oră, şi promite să se transforme din pufoşenie în panteră de munte

- Iunia a alergat crosul de 14 Km ca un om mare, atât de repede încât l-a surprins nepregătit pe cameramanul oficial al grupului vesel, pe Man, care apoi şi-a luat revanşa cu nişte cadre bine trase. Va fi promovată cel puţin la grupa semi-maraton.

Iunia dupa cursa de cross moieciu

- Lorena a tras de ea şi a terminat maratonul înainte de cele 9 ore limită. Bravoo, la mai mare.

- Galerie frumoasă şi răbdătoare, suporteri drăguţi, se ştieeee…

dscn5110 Iunia si Man

Si acum povestea…

Cartierul general: Cabana Ta, din satul Ciocanu, cu Viorel gazdă la fel de primitoare cum îl ştiam, cu un peisaj de poveste, între Bucegi şi Crai, cu flori în pomi şi iarbă verde vineri seara, apoi circa 6-7 cm de zăpadă viscolită sâmbătă seara.

Bucegii - vedere din Ciocanu Leagan in curte la Cabana Ta - Ciocanu Iarna in luna mai la Sirnea - Ciocanu peisaj hibernal in luna mai la Sirnea - Ciocanu

Vineri seara, înainte de cursă: am ajuns cu capul bubuind de la sinuzită şi o voce venită parcă din canal, cu o stare de spirit proastă (atâta antrenament pierdut pe degeaba…) şi cu îndoieli mari că voi putea termina sau chiar începe cursa. Mobilizat de echipă şi revigorat de aerul tare, am plecat cu toţii spre şedinţa tehnică din Moieciu. Am găsit staţiunea cea cochetă trepidând de muşchi şi chiote de revedere ale celor care se ştiu deja de ceva vreme pe la astfel de evenimente. Am preluat tricoul, unul foarte fain şi chiar de calitate, am văzut pe scurt povestea traseului (brrr… lung al naibii, şi cu atâtea urcuşuri…), am cumpărat rapid ceva energizante, un gel, un activator (o chestie pe care ţi-o torni pe gât când simţi că te lasă puterile, şi îşi mai dă un impuls consistent pentru câţiva kilometri) şi am plecat înapoi zgribuliţi de cele 2-3 grade de afară. Papa uşoară, o inhalaţie cu ceai, doar-doar o slăbi durerea, şi apoi somn adânc dar cam scurt şi emoţionat de aşteptare.

Dimineaţa cursei: păpat la repezeală, mânaţi tare din urmă de imboldurile răcnite ale olteanului („hai tatăăăă…că întârzieeeem…”), apoi goană şi mai tare cu maşina până aproape de linia de start, unde, cu 15 minute înainte erau deja câteva sute de oameni fremătând, muzici, talăngi, încurajări, mişcări de încălzire …tot tacâmu’. Nu-i vedeam pe primii, era prea multă lume. Nici nu am apucat sa îi mai văd, decât la sfârşit şi din poze, pentru că s-a dat START-ul.

La Start la ecomarathon Moieciu

Iar Startul a însemnat ceva ce vezi la cursele de 200 sau 400 de m. Au rupt-o pur şi simplu la fugă, de parcă erau la o cursă de viteză. Durerea e că au fost câţiva care au tot ţinut-o într-un ritm absolut neomenesc, reuşind o medie de mai bine de 10 km/h timp de 4 ore!!

M-am turat încet, pe o alergare de circa 1.5 – 2 km de asfalt si drum forestier uşor înclinat. Am mers pe strategia de trag cât mă ţin sinusurile, iar atunci când cedează măcar să fiu cât mai departe de pornire. Şi am avut noroc, sau zeul maratonului a ţinut cu mine: m-am eliberat încet pe parcurs, şi iată-mă urcând în plină formă pe poteca îngustă şi şerpuită, e adevărat, cu nasul deseori trecut prin batistă. S-a mers tare în grupul compact în care eram, dar s-a mers infernal în grupul din faţă, de care nici nu mai eram conştient că face parte din cursă, aşa de departe s-au dus rapid.

Mă uit cum mă depăşesc tinerei pe urcare, zic că deh… asta e, privesc cum trec pe lângă mine fete hotărâte, cu pasul uşor, şi îmi cam sare boala şi orgoliul de mascul rănit, apoi înţeleg rapid că există diferenţe măricele de valoare în favoarea lor, şi încerc să mă consolez trăgând cu îndârjire de mine. Urmează coborârile, şi aici mi se vede piciorul de montaniard antrenat pe pietre instabile: alerg de rup la vale, ţopăind de uneori mă întreb şi eu pe ce am călcat, depăşind frenetic câte 3-4 odată, ahaaaa… şi pe fete…dar, urmează iarăşi urcuşuri…

Prima buclă, crosul, aproape că nu o simt. Nici nu am băut apă, am luat doar o felie de portocală de la ultimul punct de alimentare. Trec prima oară de poarta de Sosire (mai am de două ori) şi îmi acord 3 minute de răgaz la masa cu Sponsere, ceaiuri si fructe energizante. Gata, la drum, iar ultima îmbucătură de măr mi se opreşte în gât: urmează brusc şi aprig urcuşul din a doua buclă.

Urc în ritm alert, deja concurenţii au trecut printr-o primă selecţie. Peisajul e absolut superb, cu Bucegii înzăpeziţi uitându-se semeţi, dar parcă şi cu ceva respect, la efortul furnicilor harnice care străbat potecile de la poalele lor.

Urmează o coborâre solicitantă spre Cheile Grădiştei, un punct de alimentare in care ceaiul călduţ şi energizant mi se pare licoarea zeilor, şi apoi vine un adevărat chin pentru majoritatea alergătorilor: drumul forestier de circa 6 km care urcă lung şi monoton până la complexul turistic de la Fundata. Mă disperă fiecare noua curbă, faptul ca nu pot să îi văd capătul, zecile de maşini care trec pe lângă noi şi ne umplu de praf. Merg cât pot de alert, încerc chiar să alerg 40-50 m din când în când, însă alergatul la deal, după deja circa 20 de km de drum, începe să fie un lucru dificil. Mă mai revigorează norul extrem de ameninţător ce apare dinspre Bucegi, împreună cu o ceaţă rece care se strecoară printre dealuri; măcar e ceva nou în peisaj… Admir în treacăt complexul turistic (pare realmente de nivel european, într-un cadru natural absolut superb). Ajung, într-un final, la punctul de alimentare unde zăbovesc cel mai mult de pe tot parcursul: îmi acord circa 5 minute de ceaiuri, „sponsere”, felii de portocale, de caşcaval şi de banane. Arunc un ochi înapoi sperând să apară şi Lucică, apoi calculez că e deja cam la 15 minute în spate, şi nu mai pot să aştept; plec de-a dreptul ghiftuit, însă deja după primele sute de metri burta dispare ca prin minune şi motorul începe din nou să duduie. Urmează o coborâre lungă în care accelerez şi reuşesc să depăşesc chiar câteva persoane, motivat în plus de frumuseţea potecii de munte, o adevărată binecuvântare faţă de drumul forestier care îmi încercase din greu nervii (n-aş putea să fac maraton pe asfalt, mi se pare incredibil de dificil din punct de vedere mental). În pădure mă intersectez cu un grup de „suporteri” care cântă în stil de galerie de fotbal, inconfundabil, şi mă îmbie cu o gură bere „care o să mă ţină încă 10 km”.

Trecem deja printre case, sub câţiva stropi de ploaie, iar câte o gospodină ne încurajează cu simpatie şi căldură de mamă. După încă vreo 2-3 curbe începe să se audă „vocea” oficială a maratonului, prezentatoarea cea simpatică şi plină de vorbe de duh (îmi spune pe urmă „stafful tehnic”). Ajung iarăşi în zona de Start / Sosire care marchează sfârşitul buclei a doua. Mă revigorez cu ceaiuri şi ceva fructe uscate, apoi, simţind genunchii cam solicitaţi după coborârea lungă, îmi aplic un masaj cu Bengay, preventiv, ceea ce mă face să pierd pe moment vreo 4-5 minute, dar cred că mă face să câştig vreo 15 ulterior, când durerile vor  fi început să fie deja al naibii de intense.

Bengay bun la toate

Sinuzita e ca şi uitată, iar decizia e scurtă, nici nu încape vorbă: mă lansez în Bucla a treia, hrănindu-mă şi din încurajările publicului.

Starea de bine durează câteva sute de metri, pe urmă vine un urcuş abrupt tare, care ne taie gazu’ tuturora. E ciudat, mă simt în putere şi urc în forţă, depăşind la deal pe câţiva. Întreb de sănătate un coleg de suferinţă întins în iarbă şi cuprins de ameţeli; mă asigură că „e bine”, şi chiar mă conving mai târziu când mă depăşeşte pe o coborâre unde nişte bătături apărute crud mă chinuie ca într-o tortură medievală. Admir Bucegii care se apropie din ce în ce mai mult în această Buclă, respir peisajul incredibil, mă hrănesc din frumuseţea care mă înconjoară şi mă face să uit de durerile care încep să devină persistente. O prind din urmă şi o depăşesc pentru prima dată pe Cornelia; un pic mai sus, o bătrânică tare dulce şi simpatică ne serveşte, în vârful unui deal, cu apă rece (pe care o refuz politicos, pentru că îmi mai îngheţaseră o dată dinţii) şi îmi spune că mai avem 12 km şi îmi arată hăăăăt, departe, vârful unei culmi împădurite pe unde ar trebui să trecem. Mă frec la ochi şi îmi pare că glumeşte, plec rapid oarecum îngândurat dar convins că greşeşte, cel puţin în ceea ce priveşte distanţa rămasă. Nu greşeşte cu culmea împădurită: e Guţanu, cireaşa de pe tortul Maratonului de la Moieciu, după cum aveam să văd pe propria piele.

La ultimul punct de alimentare începe o ploaie foarte deasă, şi grea, rece la limita lapoviţei, ca să fie treaba bună. Pe interior simt un val de căldură la un deget şi apoi o usturime ascuţită; ştiu senzaţia – tocmai mi se spărsese o mare bătătură, şi e un detaliu cu care nu e de glumit. Mă retrag la adăpostul unui brad, mă descalţ şi pun plasturi cu o grabă febrilă, pentru că îi văd pe vreo 8-10 concurenţi trecând pe lângă mine. Spre satisfacţia mea, deşi am pierdut cam 5 minute, i-am depăşit ulterior aproape pe toţi, cu excepţia unei fete care părea inepuizabilă pe acel urcuş.

Guţanu se dovedeşte al naibii de abrupt. E timpul pentru activatorul păstrat pentru momentele dificile: gust nasol, dar efect rapid. Îmi golesc în sânge şi ultimele rezerve de voinţă, şi urc susţinut, mă şi mir de unde mai pot. Un kilometru sau doi mai departe, deja spre 1400 m, începe să ningă cu fulgi mari şi deşi, incredibil de frumos, făcând un peisaj de basm. Termin urcuşul şi aproape că dau nas în nas cu culmea Ţigăneştilor, nefiresc de aproape, respirând ger cu versantul ei plin de zăpadă. Un grup de Salvamontişti îndrumă concurenţii spre ultima bucată: urma o coborâre lungă – 6 km – şi extrem de frumoasă, care parcă invita la alergătură. Trag de mine realmente deja, coborârile repetate mi-au uzat genunchii iar inserţiile de ligamente ţiuie dureros; când alternez de la urcuş la coborâş distracţia e maximă, nu apuc să mă obişnuiesc cu un fel de durere că urmează celălalt, şi tot aşa. M-aş da cu Bengay din nou, însă nu mă mai rabdă inima să opresc nici măcar o secundă, pentru că simt răsuflarea câtorva concurenţi în ceafă. Cornelia găseşte, nu ştiu de unde, resursele să mă depăşească şi ţopăie enervant vreo 15 minute în faţa mea, făcându-mă să vorbesc singur „…cum dracu frate.. de unde mai poate… ia uite cine mă face, sa-mi fie ruşine…”. E cel mai bun şi eficient „iepure” pe care l-am avut vreodată, şi îi mulţumesc pentru cum m-a motivat, fără să o ştie.

Alerg deja mecanic, pe o pantă destul de dulce în jos, şi reuşesc să depăşesc destul de mulţi, fiara concurentă din mine ieşind la suprafaţă. Cu regret, cu respect, dar şi cu un rânjet orgolios reuşesc în sfârşit să o las în urmă pe Cornelia, pe care o chinuie genunchii mai tare decât pe mine. Mă apropii de „omul cu steagurile” (Ilie Roşu cel celebru, pe care se pare că l-am depăşit cu câteva secunde pe final, sau pur şi simplu sistemul de înregistrare a timpului s-a înşelat, eu fiind sigur că am ajuns un pic după el); deja începe ultima coborâre, abruptă şi rea, pe ploaie şi iarbă udă, lunecoasă. Genunchii protestează în gura mare, cobor ca un schior, cu ambele picioare odată şi sprijinit din greu în beţele de trekking, care se dovedesc o adevărată mană cerească. Se vede satul, se aude vocea de la microfon care îi felicită pe cei ce au ajuns deja, iar acest lucru îmi varsă în sânge ultimii stropi de adrenalină şi voinţă. Ştiu deja că voi fi şi eu acolo, pieptul mi se umflă de mândrie, apoi îmi muşc buzele de durere pentru că am îndrăznit un pas cam mare pentru picioarele mele slăbite.

Ajung în sfârşit pe teren plat, şi sunt gata să dau buzna prin pârăul rapid; cu lapoviţa de pe mine nu mai conta să mă ud la picioare, dar aleg totuşi să trec pe podeţul suspendat şi cam instabil, pe care îl trec atent, cu felicitările şi încurajările celor de pe margine: sunt la 50 de m de drumul asfaltat, şi la vreo 200 de m de final. Ies pe asfalt, fac câteva mişcări de „alergat cu genunchii sus şi cu călcâiele la spate”, pentru a îmi relaxa ligamentele, şi o rup la fugă de-a dreptul sprinten spre Finish. Îmi aduc aminte de emoţiile lui Lucică, povestite de la finalul din Piatra Craiului, şi simt aceleaşi lacrimi în colţul ochilor când îi vad pe oameni de pe margine aplaudând, încurajând şi cu zâmbete admirative. Sunt departe de performanţa câştigătorilor, care au terminat deja de 3 ore, însă e o categorie la care nu voi putea concura şi îmi admit cuminte limitele.

În schimb sunt foarte mulţumit de mine, mă strecor printre puştii încruntaţi care aşteaptă startul la maratonul copiilor şi două mâini apar de undeva din mulţime punându-mi medalia la gât. E gata, sunt 7 ore în cap de la plecare, sunt foarte obosit, dar nu epuizat, îmi dau seama că mai aveam resurse, însă uzura picioarelor m-a împiedicat să le scot din mine.

Apar prietenii, Man, Iunia, Silvia, plouă ca la balamuc, a belşug, aproape că nu îmi dau seama ce e cu mine; felicitări, poze, apoi chestiuni practice – trebuie să mă schimb, pentru că se lasă un frig pătrunzător. Până una alta, termină şi Lucică, cu dureri intense şi cârcei ca-n filme, care-l fac să scoată adevărate răcnete, încât o băbuţă îşi face cruce cu mâna la gură.

Final in ploaie la maraton moieciu Lucica final de maraton cu dureri

E nebunie? Suntem nebuni? Poate, dar îmi place de noi, şi de toţi ceilalţi nebuni care s-au strâns la Eco-maratonul Moieciu. E o ediţie care îmi va rămâne în minte, pentru că e prima mea încercare de genul acesta, pentru incredibila diferenţă de vreme dintre plecare şi sosire şi pentru că mi-a plăcut al naibii experienţa. Este un exerciţiu total de voinţă, forţă şi antrenament, de glezne flexibile şi genunchi tari. Nu sunt un începător în ale mersului pe munte, chiar nu consider acest maraton cea mai dificilă încercare montană a mea (cele 16 ore de marş forţat de pe Grossglockner au însemnat un efort de voinţă şi fizic mult mai mare). Însă o astfel de cursă te sleieşte prin distanţă şi prin lupta contra cronometru, iar performanţa celor ce îl termina între 4 şi 5 ore este absolut impresionantă. Câtă vreme ignor acest lucru şi mă ţin în lumea normală, pot să numesc cele 7 ore ale mele ca fiind o performanţă, dar ideea de bază rămâne că alerg să fiu sănătos şi să îmi depăşesc condiţia, oricât ar fi ea de micuţă şi mizerabilă.

Toţi ar trebui să încercăm asta, fiecare la nivelul lui.

5 Comments

  1. bravo omule, demonstrezi ca te pricepi al naibii de bine si la scris si la alergat! BRAVO!

  2. Bai…super tare! Toata admiratia! Bravos

  3. DA! DA! DA! Asa sa imi scrii de acum toate povestile!
    La anul vin si eu :)

  4. Felicitari si multumim de poveste! Sunt foarte faine si pozele voastre! Sa ne revedem cu bine la urmatoarele concursuri!!

  5. @Lucica: doar ma stii; am avut si profesori buni, si la alergat, si la scris :)
    @Horika: THX domnu’, cat ma mai tine motoru’…
    @Manu: Te astept la anu; pana atunci ma inchiriez pentru matale la un pretz decent sa te antrenez
    @Cornelia: sper sa mai particip si sa ne vedem la cat mai multe intalneli din astea. Felicitari pentru organizare, imi pare rau ca nu am apucat sa gust din pastele alea grozave; am fugit sa deszapezim masinile din varful de deal unde eram parcati…:)

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>