Moromete iernează la oraş, sufletul meu face Crăciunul la ţară!

Pot să trec în calendar cu litere mari week-end-ul de acum 3 săptămâni: pentru mine are o încărcătură simbolică profundă, şi nu zic vorbă mare: l-am mutat la oraş pe tataie-meu (bunicul meu, în variantă literară) pentru a trece peste iarnă.
Am copilărit „la ţară”, primii 6 ani cu foarte mici pauze de „oraş”, apoi în vacanţe şi ori de câte ori am putut, m-am întors în casa cu carpete pe preţi, frumos cusute de bunică-mea, cu poze alb-negru rarissime în care eram eu copil, mic, negru, dar cu ochii foarte vii, cu doi meri în faţa casei şi un cais superb care a cedat până la urmă sub vremi, cu câţiva ari de vie bună în curte, din care şi acum sorb un pahar de vin, cu un câine (sau cu altul) mereu personajul principal, deşi sâcâit mai mereu de câteva pisici obraznice foc…ufff… cu atâtea şi atâtea minunăţii…Deşi am făcut atâţia ani de şcoală şi am trecut prin tot felul de sisteme de (de)formare, anii ăştia au fost cea mai solidă şi valoroasă experienţă de construire a mea ca om.
Locul acela…înşirat alături de alte sate pe drumul dintre Alexandria şi Piteşti, la mai puţin de 15 Km peste deal de Siliştea Gumeşti a Moromeţilor, este ceva absolut special în sufletul meu. Îl simt organic şi ceva în mine mai piere puţin odată cu moartea altui şi altui bătrân din sat, pe care îl cunoscusem sau doar auzisem de el din povestiri…E satul copilăriei mele, pătruns de civilizaţie, dar nu neapărat mai civilizat, îmbătrânit de timp, odată cu gospodăria în care am crescut, pe care am văzut-o devenind din ce în ce mai sărăcuţă, mai fără orătănii, din ce în ce mai liniştită, pentru a-i respecta liniştea lu’ nea Victor, al lu’ Mitică al lu’ Vârtej, adică bunicul meu.

vita de vie la tara flori de salcam la tara vrabie la tara gaina la tara

Pentru mine el e…mi-e greu să spun ce, doar ştiu să simt, e ca un parfum ce vine cu tot cu amintiri, e un model de vitalitate cum puţini dintre noi cei de azi mai putem spera să apucăm: o minte foarte lucidă şi vioaie, pusă pe şotii, dar şi cu multe vorbe „grele” şi adânci, precum cutele de pe mâini sau de pe faţă; toate într-un corp încă puternic, mic şi îndesat, muncit, ars de soare, muşcat de ger, dar şi de boală, din păcate. Se mişcă greu, în două bastoane, dar cu tenacitate şi cu tot sufletul. Are deja privirea celui care nu mai vede, pentru că i-a cam rămas o zecime din cei doi ochi cu care încă se mai bucură de lumină, de culoare, de noi…

nea victor 1 nea victor 2 bunicul meu labus

Am decis să nu îl mai lăsăm iarna aceasta acolo, să îl ducem „la oraş”, iar acest gest, oricât de banal şi firesc, are o semnificaţie de-a dreptul „cosmică” pentru mine, pentru el, pentru cei care l-au cunoscut…Pentru mine: deşi ştiu că îi va fi mai comod, ştiu că nu îi va fi mai bine; oamenii ăştia născuţi şi trăiţi acolo, se simt ca o sălbăticiune în captivitate, când îi pui să trăiască la „oraş”, iar plecarea lui de acolo e ca un fel de capitulare în faţa loviturilor neobosite ale timpului. Pentru el…ufffff… doar pot să presupun ce o fi în mintea şi în sufletul lui. Ştiu că suferă, deşi l-am „cunoscut” mai degrabă ca un om închis, sau o face în tăcere dintr-un incredibil, neverosimil bun simţ. Nu cred că am cunoscut un om cu un mai mare bun simţ decât bunicul meu, până şi suferinţa o ascunde ca să nu te rănească; evident până îl biruie puţin, şi răbufneşte scurt…Mă gândesc că mie îmi vine greu să ştiu că el pleacă de acolo, să văd cum moare satul etc.…dar ce poate fi în sufletul lui, care ştie tot în acel loc, fiecare petic de pământ, pe majoritatea oamenilor…ştiu că se gândeşte că e posibil să nu se mai întoarcă NICIODATĂ viu acolo, ştiu că chiar se poate întâmpla, dar îmi doresc al naibii să îl duc la primăvară înapoi, încă în stare să simtă mirosul de iarbă crudă şi să audă ceva ciripituri, şi măcar să întrezărească ceva flori roz de măr…
Pentru ceilalţi…Nea Marin, unul dintre personajele emblematice din copilăria, adolescenţa şi viaţa mea de la ţară, fost pădurar, om puternic, vecin cu noi, a rămas să „vadă” de casă şi să îl hrănească pe Lăbuş. Dintre toţi câinii pe care i-am avut, probabil e cel mai ghinionist: a rămas singur într-o gospodărie lipsită de viaţă. Cine nu cunoaşte ce înseamnă asta pentru un câine, aflaţi că e greu al naibii. Câinii ăştia simpli de la ţară, fără pedigree, cu o viaţă destul de mizerabilă într-un lanţ de 3-4 metri, dezvoltă totuşi un simţ al datoriei şi al loialităţii incredibil. Nu am găsit pe nimeni suficient de departe să îl dăm pe Lăbuş: oriunde ar fi fost, în sat sau la câteva sate depărtare, ar fi scăpat şi s-ar fi întors rupând totul în cale numai să intre în gospodăria care e teritoriul lui de pază. Acum a rămas acolo, aşteptând, cu o tenacitate uluitoare, să se deschidă uşa cu un scârţâit anemic şi să îl vadă de bunică-meu venind încet cu oala cu puţină mâncare. A urlat incredibil când am plecat cu toţii; de obicei face aşa, acum a fost ceva altfel… Nea Marin, ditamai omu’, a izbucnit în plâns: pentru nea Victor, vecinul şi prietenul lui de multe zeci de ani, pentru câine, pentru gestul în sine, pentru ideea de plecare, pentru moartea satului: „să veniţi taică p’aici, că e frumos rău la primăvară…”.

nea victor si nea marin nea victor si finu' victor finu' victor tusa tatiana si unchiu sande

Şi DA, îmi doresc al naibii să mai vin pe acolo, să îi mai văd la un pahar de ţuică, să mai învârtim politica, aşa, ca în Poiana lu’ Iocan, să mai aud poveşti vânătoreşti sau pur şi simplu de tinereţe. Vreau să cred că Lăbuş va avea răbdare, în singurătatea lui, că nea Marin va fi sănătos, şi finu’ Victor, şi că, mai ales, bunicul meu va fi sănătos şi va mai putea să se bucure de încă o primăvară…
Şi ştiu că, chiar dacă oamenii vor continua să moară (anul acesta am pierdut doi bătrânei tare dragi mine – tuşa Tatiana şi unchiu’ Sande), chiar dacă gardurile vor întra încet încet în pământ, iar locurile se vor schimba, o bucată mare din sufletul meu se va întoarce mereu acolo, găsind aceleaşi mirosuri de acasă şi aceleaşi raze calde de soare. De vreo 2-3 ani îmi lipseşte al naibii de mult Crăciunul petrecut la ţară, cu ai mei şi cu tăiatul porcului, şi obiceiurile (şi ele din ce în ce mai puţine). De acum, Crăciunul la ţară rămâne un deliciu pe care mi-l voi rezerva mai mult în planul imaginaţiei, dar voi fi mereu cu sufletul acolo.
E locul copilăriei mele, şi nu se uită niciodată!!

tanti niculina apus la tara cu doi porumbei Labus asteptand

8 Comments

  1. Buna,
    Nu m-am putut abtine sa nu-ti scriu cateva randuri. Eu sunt dintr-un sat din Moldova si inca am marea bucurie sa-mi petrec Craciunul acasa cu ai mei si cu prietenii care vor sa vina la mine la tara an de an. Inteleg foarte bine ce simti si ce simte si bunicul tau. Asa simte si mama cand vine la oras la mine. La fel simt si eu fata de satul meu. Desi am fost si am trait un pic si prin alte tari, cand ma intorc acasa simt un fel de energie care ma impamanteaza acolo. Nu pot sa-ti mai spun decat ca anul acesta cand o sa mananc pomana porcului cu mamaliguta si muraturi si cu toti in jurul mesei, o sa inchin un pahar in sanatatea ta si a bunicului tau.
    Sarbatori luminate!

  2. Multumesc de mesaj si de urari. Intr-adevar, cine a trait ceva asemanator intelege mai bine si simte altfel lucrurile.
    Iti raspund cu mai multe pahare :) si aceleasi ganduri de bine pentru tine si toti dragi ai tai!

  3. Multumesc pentru cele impartasite mai sus… si noi vom fi pusi in aceeasi situatie in curand si tare e greu…cu toate ca nu am petrecut atat de mult timp la tara ca tine. Cele scrise de tine descriu exact sentimentele si trairile multor fericiti ce au avut prilejul sa aiba bunici de treaba la tara ;)

    Sarbatori fericite!

  4. Florine,
    tare m-au mai emotionat aceste randuri. Mult suflet si simtire…NU vreau sa-mi imaginez curtea bunicilor mei goala, ma cam infioara gandul… Deocamdata eu ii mai am pe toti 4, insa nu stiu pentru cat timp…
    Iubesc taranii si satul romanesc, iar chipul batranilo care si-au dus veacul la tara are ceva special.
    Multa sanatate lui nea Victor si o iarna cat mai usoara!

  5. Sanatate si bunicilor tai. Toti taranii au un farmec deosebit, dar ai nostri, evident, sunt cei mai speciali. Cred ca ti-ar fi interesante ceva experiente cu tarani sin sud. Eu am fost pe la voi. Absolut incantator. In medie cred ca gatesc mai bine ai vostri ardeleni, ce sa zic…Si fac palinca tare, nu tuica lunga, ca in sud. Jos cu palaria pentru ei. M-as face musafir de profesie in Ardeal, as duce-o ca in paradis :)

  6. Nu stiu din care sat, la vreo 15 km, peste deal, de Silistea lui Moromete, ai plecat…

    Stiu ca eu am plecat, de mult prea multi ani, chiar din acel loc morometian…
    Si mai stiu ca tatal meu, padurar in doua din satele “de peste deal de Silistea Gumesti”, nu mai e…
    Si mai stiu si ca pe mama mea, am “mutat-o” intr-o iarna la oras, sa-i fie mai bine; si nu s-a mai intors niciodata…
    Si imi amintesc si de Labus al nostru, care, drept pedeapsa ca a muscat-o pe mama, a fost “deportat” , cale tot de 15 km, la Udupu. Si …minune, ne-am trezit cu el acasa peste o luna…
    Numai eu nu voi regasi niciodata drumul definiv spre ACASA…

    Sper ca reintalnirile bunicului tau cu Labus , sa fie cat mai multe…

  7. Iti multumesc pentru urari si pentru vorbele pline de emotie; imi pare rau pentru amaraciunea din scrisul tau, dar lucrurile astea fac parte din viata, si e decizia ta cu ce amintiri vrei sa ramai. Iar daca vrei sa iti regasesti drumul spre acasa, asteapta sa se deschide drumurile, urca intr-o masina, si mergi acolo, chiar daca nu ai unde sa ramai peste noapte. O sa iti placa oricum, nu ca sentiment estetic, ci inauntrul sufletului, acolo. La mine se cheama Tatarastii de Jos, e satul imediat lipit de Udupu, spre Alexandria. 15 km zici? E prea putin pentru un caine :), nu ai cum sa il tii departe. Din pacate, cel putin deocamdata, bunicul meu nu il mai poate vedea pe Labus, pentru ca nu prea mai vede deloc. Poate va iesi o reintalnire “pe simtite”, poate vom reusim sa ii redam ceva din vedere, macar pentru un timp. Hai sa ramanem cu totii optimisti! Iti multumeesc, din nou!

  8. Nu stiu daca amaraciune era in vorbele mele, mai degraba tristete…
    Si amintirile mele legate de acele meleaguri, sunt cele mai frumoase cu putinta.
    Povestea ta, asemanarile majore cu copilaria mea(zona, padurarul, bunicul, Labus) , m-au facut sa retraiesc totul, sa ma revad in satul natal, dar si in padurile din Udupu, Slavesti, Tatarastii de sus, unde am trait cativa ani.
    Ce zile minunate, dar si ce teribile nopti, cand mi se parea ca toti lupii dn lume si alte fiare, se apropiau de casa mea din padure…Intr-o noapte, impreuna cu fratii mei, am dormit cu cainele in cusca lui, de teama sa nu “ne manance lupii” (singuri fiind acasa).Minte de copil…
    Casa parinteasca o revad, cu infinita emotie, de cate ori am ocazia.
    Sper ca bunicul tau sa fie sanatos. Si iti multumesc pentru raspuns, nu-l asteptam…

    P.S Ieri am transmis un acelasi mesaj (cat de cat la fel), dar vad ca nu a aparut. Incerc acum.

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>