Olteanu, munca şi sp(m)ăgarii din Pipera

De curând am aflat de existenţa unui blog, al lui Moise Guran, care găzduieşte, printre altele, şi subiecte mai fierbinţi, de genul luptei cu morile de vânt în războiul dintre oamenii normali şi autorităţi nesimţite. Cu acest prilej am aflat şi că Lucică, prietenul meu bun, are talent la scris, ceea ce, pentru mine, trece în altă dimensiune :). Într-un articol care m-a indignat şi pe mine de cea ce i se întâmplă, şi-a spus oful! Îl spun şi eu, mai departe…

Pe lângă că îmi place să merg cu el spre provocări diverse, îl admir pe Lucică pentru cât e e căpos şi eficient când vrea să realizeze ceva; şi pentru cum îi merge minte la „business-uri” diverse (nu vă gândiţi la prostii, omu’ chiar a muncit pe rupte să realizeze ce a realizat).

Printre multe realizări ale lui / lor (locul I e clar adjudecat de o zgâtie de fată drăguţă foc) este o gospodărie de toată frumuseţea în cartierul rezidenţial Pipera de langa Jollie Ville. Am ajuns să cunosc oarecum mica istorie, a lui Luci şi am înţeles doar parţial că, ceea ce a reuşit să construiască acolo nu e un cadou căzut din cer, ci urmarea multor ani de efort intens, de care olteanu’, ca orice oltean, e mândru tare. În afară de ospitalitatea unică a lui Lucică, stropită din belşug cu udături şi garnisită cu poveşti de munţi, m-am bucurat, la el în curte, de nişte apusuri frumoase, strecurate printre pomişorii plantaţi cu mult gust, şi care se străduiesc din răsputeri să crească.

De o vreme bună încoace însă, aceste apusuri sunt istorie. Prin locul pe unde altădată se vedea soarele în mii de nuanţe roşiatice, acum se holbează direct în living, hidos, un bloc înalt care închide toată perspectiva şi readuce în cartierul rezidenţial impresia de înghesuială de tip Drumul Taberei sau Militari. Pe altă latură a curţii, un alt bloc, şi mai înalt, trage cortina total, la o distanţă incredibil de mică faţă de casă. Fără să mă pricep, m-am întrebat atunci, când vedeam scheletele înălţându-se: Măh, ăştia au voie sa facă aşa ceva acolo? Evident că bunul simţ spune că nu ar fi avut voie, dar la noi, la nivel de primării şi alte organisme care dau asemenea autorizaţii de construcţii, orice alt interes, oricât de mărunt, primează în faţa bunului simţ şi chiar înaintea legii.

L-am văzut pe Luci extrem de supărat. Mă gândesc ce e în sufletul lui, să îşi vadă pur şi simplu curtea sufocată din două laturi de clădiri oribile, care nu au ce căuta acolo. Senzaţia mea de oaspete era că cineva parcă îmi tăia oxigenul, când dădeam ochii roată. Noroc cu pomişorii plantaţi care mai atenuează din impresia incredibil de apăsătoare lăsată de acele construcţii.

Nu e vorba doar de curtea unui om gospodar, e vorba de un vis al lui. Şi nu e vorba doar de Lucică, e vorba de noi toţi care putem să ne vedem sufocat până şi dreptul la a visa frumos. Şi ar fi păcat…

Scriu către cei care au urechi de auzit sau către oricine poate să facă ceva pentru a genera un curent suficient, de normalitate, care să pună la pământ mizeriile şi corupţia aflate, se pare, la orice nivel din mândra noastră țărișoară. Mizeria asta îi alungă pe oameni, mizeria asta pare să vrea să intre peste tot în vieţile noastre, şi cred că nici măcar un buncăr antiatomic nu o poate ţine afară dacă nu luam atitudine cât mai mulţi. Daţi şi voi mai departe, cine ştie…

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>