Startul, fugăreala, lupta cu timpul şi kilometrii la Maraton 7500

Trezirea şi ritualul de pregătire dinaintea cursei (încălzire, mâncare, hidratare, vitamine, prafuri, aminoacizi – eram ca nişte mici drogaţi) s-au întâmplat în ritm trepidant şi iată că mă dezmeticesc pe linia de start, încă mestecând la o ultimă pătrăţică de macaroane cu brânză. Îmbucătura îmi rămâne în gât de emoţie, pe boxe urlă Carmina Burana şi deja în sânge începe să picure adrenalină, împreună cu fiorii specifici pe şira spinării. Toţi sunt ca nişte motoare ambalate, ochii strălucesc, se dau ultimele îmbărbătări, Lucica filmeaza, echipierii îşi trimit încurajările spuse şi nespuse, vine numărătoarea inversă şi se pleacă în fluierături, piuituri şi zgomote de talangă. Gataaa, chiar se întâmplă, suntem în cursă, de acum toată concentrarea e la a înghiţi kilometri, şi avem în faţă ditamai porţia.

start maraton 7500 bucegi 2011

Mergem pe o prima bucată împreună cu SIS Adventure Team şi Adi Bostan, pe care îl întreb, la mişto, dacă mai poate :)…Ne ţinem de ei câţiva kilometri, până vine un urcuş mai abrupt, loc unde încetăm să ne mai punem cu nebunii, întrebându-ne în barba (mai ales în legătură cu surorile) …cum dracu merg ăştia aşa frate…

cu SIS Adventure la inceput maraton 7500

Ritmul e tare, aerul e tare, iarba înaltă e udă fleaşcă şi în curând aşa sunt si ciorapii mei, ceea ce mă face să înţeleg că am făcut prima greşeală: m-am încălţat cu pantofii fără Goretex, pe care aveam de gând să îi schimb mai târziu, în vederea drumurilor pe Omu. Prea târziu: merg, mă ud şi mă usuc de la mers, însă la Valea Dorului după vreo 7 km, deja simt că încep să apară unele bătături, incredibil de devreme. Oricum, încă am puterea să nici nu bag de seamă, ritmul e bun, începem coborârea; Lucică ştie o porţiune, cea de pârtie, eu pe cealaltă, spre stâncile Sfânta Ana şi spre Poiana Stânii, tăiem serpentine şi deja ne trezim că plutonul s-a lungit maxim, suntem cam singurei, şi reuşim să nu rătăcim traseul. Ajungem la Poiana Stânii, CP2, de unde începe o primă distracţie: urcarea spre Piatra Arsă, pe traseul pe care eu îl ştiu de „Pelişor”. Urcuşul e deja greu, ne cam depăşesc echipe, evident mă enervează când trec fete pe lângă noi. Ţinem un ritm cât de cât bun; cei din faţă sunt mult în faţă (facem mişto şi ne întrebăm dacă au terminat deja, încă nu ne dăm seama exact ce avans uriaş pot să ia ne-oamenii ăştia pe numai 15  km). Bătăturile încep să îşi cam facă de cap, dar ştiu că pe urcare le pot gestiona uşor, coborârea va fi însă cu distracţia maximă…

Lucică începe să pufăie ca o locomotivă, anunţând cu tupeu că gata, a terminat benzina!!. Evident că nu îl bag în seamă şi începe arsenalul de miştouri: în gura mare îi cer părerea dacă e acum cazul să declanşăm sprintul final şi să scăpăm în câştigători, sau să mai aşteptăm un pic (mai aveam cam 75 de km :)…).

florin glinta pe pelisor in sus echipa cu Geta la maraton 7500 Lucica pe pelisor in sus

Pe acest fond, ajungem cătinel pe platou, vedem terenul de antrenament al celebrei baze olimpice, şi un tip de-a dreptul herculean băgând ture la bustul gol pe un vânt destul de tăios, pe pista de alergare. Trecem cu gurile căscate şi cu limbile atârnânde, şi ajungem printre jnepeniş la Piatra Arsă, unde stăm maxim 3 minute, ca profesioniştii, apoi ne năpustim în jos spre Jepii Mici. Zăbovesc vreo 5 minute să îmi pun primii plasturi (Lucică ia un avans bunicel, trag tare să îl ajung din urmă şi reuşesc abia după 1-2 km), iar evaluarea pagubelor nu e deloc liniştitoare, dar nici timp de văicăreală nu e.

florin glinta isi repara bataturi la refugiul shiel

Timpul are valori şi semnificaţii nebănuite într-o astfel de întrecere: pe de-o parte, ai tentaţia să zici că nu e nici un necaz dacă pierzi pe undeva 10 de minute, pentru că, la scara întregului traseu nu par foarte importante. Pe de altă parte, când stai pe loc şi alţii trec pe lângă tine, ai un sentiment clar de frustrare, de urgenţă, trebuie să pleci, că uite, ăilalţi se tot duc, şi e incredibil de greu să recuperezi, să prinzi din urmă pe cineva care te-a depăşit, mai ales în condiţii de valori apropiate. Reglarea vitezei şi a ritmului e o altă provocare mare: e foarte greu să te fereşti de dorinţa de a da totul încă de la început, de a ţine pasul cu fruntaşii, pentru că descărcarea de adrenalină e mare şi spiritul de competiţie se smuceşte nărăvaş la început. Începătorii ce fac greşeala să menţină ritmul cu cei buni înţeleg rapid că e o alegere nefericită: diferenţa e imensă, abia dacă reuşeşti să ţii pasul câţiva km, dacă e ceva de capul tău, dar pentru asta aproape că îţi consumi toată energia, pe când pe ăia din frunte îi doare în bască, aşa rapid merg ei în mod natural, ei mai au rezerve, în schimb tu eşti cu limba scoasă şi rămâi în praf riscând să nici nu termini. Devenind mai „bătrânei”, am reuşit să ne înfrânăm pornirile competitive, însă tot am menţinut un ritm cam prea tare pentru valoarea noastră. Am mers pe Jepii Mari în jos ca o avalanşă, am tras tare, cu depăşiri şi ţopăieli, până ce mai întâi durerile, apoi raţiunea, au învins: am lăsat-o mai moale, altfel riscam să abandonăm prematur.

La punctul de control aflat la intersecţia Jepilor, aveam 25 de km şi aproape 5 ore de mers, picioarele mele erau piftie de la coborâre, cu dureri şi tot tacâmul, în timp ce Lucică părea să sufle cam greu, dar se ţinea bine cu genunchii şi nu avea treabă cu bătăturile. Am zăbovit cam 10 minute, timp în care am aflat că mai multe echipe abandonaseră deja, iar în spate mai erau vreo 20. Ne simţeam de-a dreptul buni, pentru nivelul nostru, deşi orgoliul de mascul era răscolit serios de cele câteva echipe de fete şi de mixt care trecuseră ca acceleratul pe lângă noi.

la punctul de control dintre Jepi plecam de la punctul dintre jepi

Bem apă că nişte cămile, mai băgăm ceva prafuri şi începem prima urcare cu adevărat dificilă: Jepii Mici. Din acel moment încep să înţeleg că sunt mai pregătit decât am fost vreodată, şi asta mai ales din punct de vedere mental: cel mai mult până la momentul maratonului, în Bucegi, făcusem o urcare şi o coborâre în aceeaşi zi, pe Jepii Mici până sus de tot, împreună cu Iunia. Ne-a luat o zi lumină, până spre noapte, şi am ajuns cu genunchii praf, aproape incapabili să ne mai mişcăm. Acum, în ziua 1 a ultra-maratonului, începeam să urc Jepii după ce deja aveam 25 de km mai degrabă alergaţi, picioarele praf şi perspectiva că, în cel mai rău caz, trebuia să mai facem un drum până pe Omu plus coborârea criminala de la Valea Cerbului. Şi nici nu clipeam la această perspectivă…

După primii paşi, timp în care am vorbit cu Cireşarii, ce se apropiau, cu trenul, îmi dau seamă că stau foarte bine cu energia iar picioarele răspund mai bine pe urcare. Merg alert, cu bucăţi de alergare uşoară, şi îl ajung din urmă pe Lucică, gâfâind pe potecă şi arătând destul de obosit. După câteva vorbe de verificare a situaţiei, în care mi-am dat seama că olteanu era departe de a fi terminat benzina, dar avea nevoie de un ritm mai lent, merg mai înainte pentru că brusc aveam un obiectiv foarte important: mă răscolea de circa o oră o cogeamite defecarea, ca să folosesc termenul din atlas (scuzaţi poezia, dar şi maratoniştilor li se întâmplă, nu-i aşa?), iar muntele gemea de lume, pe poteca îngustă. Când deja mă apucase disperarea, găsesc gură de torent în sus, pe care caţăr vreo 10 m, până la un colţ unde „m-am simţit bine”, ca alpiniştii, în sprait. Cu puterile revenite şi mai uşor, o tulesc iar la fugă. Una peste alta, Jepii au scos viaţa din noi, picătură cu picătură. Am reuşit un timp cam de 2 h si 45 până la Babele, ceea ce nu e mare realizare, în comparaţie cu ăştia bunii, dar a fost binişor pentru noi. Preţul măricel totuşi: genunchii solicitaţi reacţionează cu disperare la începutul coborârii spre Peştera. În plus de asta, o iritaţie de toată frumuseţea începe să mă roadă fix între cei doi obrăjori de la spate. Merg de parcă mă întorceam din Vietnam, parcă îmi calc pe ouă. Lucică înviază la vale, iar glasul lui şi porcăriile pe care le spune mă mai ţin şi pe mine în viaţă, împreună cu Bengayul nostru cel de toate zilele. Spre Peştera întâlnim un coleg de suferinţă care avea un genunchi complet rigid, de parcă era ghipsat; se ducea cu demnitate să abandoneze, ca şi Stelu de altfel, care se chinuise pe Jepi ca pe dealul Golgotei. Partenerul lui cel haios a continuat cursa până la final, terminând şi el ca un erou. L-am prins şi depăşit la Salvamont Bran, şi avea un genunchi tare neascultător.

stelu si echipieru de la frunza verde

Amândoi cu ţinută, dornici să facă o impresie bună măcar spre final, cu spirit de luptător admirabil. La momentul acela m-am întrebat unde avea să îmi vină rândul şi mie, însă apropierea de tabăra de bază m-a revigorat brusc.

Mai revigorante au fost cele 20 de minute petrecute acolo: macaroanele lui Lucică, revederea cu Cireşarii Iunia şi Tătărel, care ciripeau veseli şi plini de sprijin (masaj, ketonal gel, încurajări, poze etc.) şi sucurile de fructe stoarse din seara dinainte au făcut cu adevărat minuni. Şedinţa tehnică cu Lucică a decis să rămânem la Gura Diham peste noapte, pentru că eram destul de afectaţi, aşa încât am rezervat telefonic o cameră, ca boierii, având mereu în minte ideea că, dacă ne simţim în formă, să continuăm.

la padina maraton 7500 tatarel la padina florin glinta cu iunia la padina

O luăm spre Omu destul de vioi, cu adidaşi, şosete şi plasturi noi (ce vers, mânca-ţi-aş). Pe drum întâlnim echipa Alin – Zsolt, abandonaţi din cauza accidentării lui Alin; ne strângem, la un moment dat, o gaşcă destul de numeroasă, care însă avea un ritm mediu mai susţinut, şi ne lăsa în urmă cam la vreo 10 minute. Nu m-a deranjat deloc, era primul traseu pe care nu mai fusesem în Bucegi şi mi s-a părut de-a dreptul relaxant să îi admir frumuseţea în lumina din ce în ce mai moale dată de apropierea apusului. Ultimele 30 de minute de urcuş au fost susţinute, ca la balamuc; a urmat prima trecere pe la cabană, unde am şi întâlnit o echipă care era deja la a doua tură. Incredibil, în 12 ore de la start aveau un avans, faţă de noi, de aproape 20 de km!! Şi nu erau ei primii!!

spre omu, a doua urcare lucica spre omu, a doua urcare

Stăm extrem de puţin, şi o tulim în jos pe Valea Cerbului, gemând şi văcărindu-ne la fiecare pas, chinuiţi de genunchii care încă nu se adaptaseră coborârii. Frişca pe tort: amândoi suntem opăriţi în nişte zone foarte gingaşe, iar soluţia se impune natural: eu renunţ la chiloţi, iar Lucică  brevetează un nou tip de echipament, cu vedere la buci: alerg pur şi simplu distrus de râs, horcăind la fiecare 20 de m când îl văd tropăind la vale cu pantalonii în vine.

lucica pe valea alba in curu gol

Durerile trec ca prin farmec şi prindem viteză bunicică, ajungând din urmă câteva echipe. După o bâjbâială scurtă  nimerim scurtătura şi, cu o oră jumătate înainte de timpul planificat de noi, eram deja la Gura Diham, în mijlocul hărmălaiei.

Ce a urmat nu prea face parte din maraton, ci din farmecuil vieţii, pentru că aşa am ales noi să se întâmple. Raţionamentul a fost simplu: mai aveam energie, dar probabil că, dacă am fi forţat Bucşoiu la 12 noaptea am fi ajuns la Omu mult spre dimineaţă, obosiţi muci, fără să vedem nimic şi cu perspectiva de a dormi ca nişte aurolaci în sala de mese, deloc atrăgătoare. Aşa că am luat o decizie matură şi responsabilă şi am făcut ceea ce ne pricepem cel puţin la fel de bine să facem: am băgat două beri şi câte o ceafă cu cartofi prăjiţi, făcând masă mare de maratonişti. În timp ce noi ne retrăgeam spre cameră, ceilalţi au plecat mai departe (am admirat în gura mare determinarea lor, curajul fetelor şi tăria de a lua în piept, în toiul nopţii, probabil cea mai grea porţiune din traseu; singura consolare a noastră a fost că erau un grup mai numeros şi se puteau ajuta unii pe alţii). De aici încolo ştiam că am cam rămas ultimii şi că doar pe noi doi trebuia să ne mai bazăm.

Dup duş şi oblojeli pe la picioare, am dormit în aşternuturi curate, ca doi bebeluşi, cu credinţa fermă că am luat o decizie corectă. În toiul nopţii au mai sosit două echipe, dintre care una a dormit la Poiana Izvoarelor, iar cu a doua am pornit la drum, absolut din pură coincidenţă, dimineaţa următoare, după circa 5 ore de somn.

Treziţi la 4, după ritualul de vitaminizare, pornim împreună cu echipa pe care am găsit-o pregătindu-se de drum, în parcare. Bucuroşi că nu suntem singuri, tragem tare şi ne distanţăm, în cele din urmă, simţindu-ne de-a dreptul fresh. Prindem din urmă şi echipa de la Poiana Izvoarelor, iar pe la 7 salutăm mutrele somnoroase ale celor 3 curajoşi care populau cortul de la Prepeleac.

la prepeleac maraton 7500

Pe drum începem să primi mesaje de la Cireşarii, care păreau că bagă forjă la greu: suntem la Omu, … apoi…suspect de repede, …suntem la Gura Diham…Juniorii parcă păpaseră jeratic, însă noi încă nu ştiam că ritmul bun şi aplombul cu care alergau tocmai primiseră o lovitură destul de nasoală, în persoana gleznei lui Tătărel, sărită de pe fix la un pas greşit. Pentru ei era începutul unei lungi chinuieli, care a transformat cursa lor anonimă, de mijlocul plutonului, într-una plină de eroism de-a dreptul, terminată târziu în noapte, pe un celebru ultim loc, cu preţul unui efort fizic şi mai ales de voinţă imens. O să le dau cuvântul direct Cireşarilor, într-un episod următor, pentru a transmite senzaţii direct de la sursă.

A urmat Bucşoiu, premieră, din nou, pentru mine, pe urcare. Traseul mi-a plăcut de-a dreptul, deşi, mai ales pe prima parte, e un amestec infernal de ierburi, pământ umed, rădăcini şi jnepeni enervanţi, care vor cu toţii, parcă, să te agaţe de mâini şi de picioare, să te dea jos, de parcă poteca foarte abruptă nu ar fi fost îndeajuns. Am înţeles că a fost porţiunea suspinelor pentru majoritatea, unde mulţi au abandonat. Învăţaţi totuşi cu traseele dificile şi odihniţi după somn, nu ni s-a părut aşa de dificilă, mai ales că peisajul, odată ieşiţi în creastă, era unul rupător de frumos, şi ne hrănea cu energie.

Sus pe vârf, lângă indicatorul cu lanternă semnalizatoare, privim cu grijă şaua destul de adâncă în care trebuia să coborâm pentru a urca din nou la Omu.

spre vf bucsoiu la maraton 7500 lucica pe urcare spre bucsoiu Vf bucsoiu si in planul doi vr omu

Ultima porţiune ne cam solicită răbdarea, apoi iată-ne ajunşi pentru a doua oară pe cel mai înalt punct al Bucegilor, după aproape 5 ore de la plecarea din Gura Diham. Eram la 28 ore de la pornire (incluzându-le pe cele cam 7-8 „pierdute” în scop de odihna la Gura Diham), şi după aproape 60 de km de mers. La Vf. Omu, fojgăială mare, unele echipe ajungeau pentru a 3-a oară, turiştii „obişnuiţi” făceau ochi şi se puneam în mişcare etc. Păpăm ciorbă şi cabanoşi, pentru că simţeam nevoia de proteine, apoi plecăm să coborâm spre Ciobotea, împovăraţi un pic de impresiile deloc pozitive ale celor care trecuseră pe acolo (dar nu prea văzuseră nimic, după calculele noastre; iar noaptea, toate pisicile sunt negre).

1 Comment

  1. cogeamitea descrierea fratica… hahaha, am plesnit de ras..haha..asta tre sa dam urmasilor urmasilor nostri, dorinta de a savura o bere langa o ceafa si cartofi prajiti in timpul celui mai greu maraton din Romania… si asta bineinteles in curu gol hahaha!
    continuati continuati!!

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>