Sub zăpadă poţi să mori rapid, sau poate să îţi fie cald şi bine

Continui cronica promisă a Şcolii de Iarnă Flo Adventure – Genţiana, Retezat, ianuarie 2011, şi începută cu primul episod mai demultişor. Ninsoarea de afară m-a convins că postul e de actualitate încă.

Ziua I, mai mult decât celelalte zile, a fost dedicată zăpezii, mai exact „citirii” şi înţelegerii ei.

După un drum pitoresc spre Bordu Tomii, am oprit cam la un sfert din distanţă într-o poieniţă destul de largă şi cu zăpadă din belşug. Am început cu o discuţie despre tipurile de zăpadă şi de avalanşă. Foarte pe diagonală, lucrurile stau destul de complicat, şi există o grămadă de factori care trebuie luaţi în calcul pentru a prevedea, cu o probabilitate rezonabilă, dacă există sau nu risc de avalanşă. Nimic nu se compară cu experienţa şi cu „nasul” de montaniard care a văzut multe, însă sunt factori care, interpretaţi atent, îţi pot da indicii preţioase. Nu o să mă dau expert, pentru că pur şi simplu nu sunt. Sunt mulţi alţii care se pricep mai bine şi au scris, sau vor scrie. De exemplu, una dintre cele mai complete scrieri, în limba română, despre avalanşe, se găseşte aici. Cu ajutorul nepreţuitului Tătărel, aici aveţi un curs online bestial despre avalanşă. Nişte băieţi inimoşi au avut o idee grozavă, de a face un site dedicat special avalanşelor din Carpaţi, cu cartografieri şi mărturii autentice, plus informaţii cu adevărat bine documentate – citiţi aici.

Ceea ce vreau să subliniez musai este că iarna face ca un traseu (altfel banal pe timpul verii) să fie presărat cu diverse provocări şi primejdii care, fără mofturi şi ocolişuri, te pot pur şi simplu omorî.

Personajul principal este evident, zăpada, care poate exista în mai multe tipuri (stări):

- apoasă, când este grea şi „udă”, apare când bate soarele, când e cald, sau după o ninsoare amestecată cu lapoviţă

- firn, când este o zăpadă veche, întărită de geruri repetate, foarte aspră la pipăit, care îţi poate face adevărate tăieturi pe mâini

- pulver, e o zăpadă „prăfoasă”, ca o pudră mortal de periculoasă, mai uşoară, datorată gerului care nu a permis solidificarea stratului

- sub formă de mici „bile” de gheaţă (granule), extrem de instabile şi favorizante pentru alunecarea straturilor de deasupra

Pericolul apare când aceste straturi diferite se suprapun într-o structură instabilă, în urma unor factori precum: ninsorile repetate, gerul, viscolul, acţiunea soarelui, transformările fizice din interiorul straturilor etc. Avalanşa se produce, foarte simplist spus, când stratul de deasupra alunecă pe cele de dedesubt, pentru că a fost împins de diferiţi „agenţi declanşatori”: şocuri mecanice produse de oameni (sărituri, zgomote, tăierea neinspirată a pantelor şi încărcarea lor cu greutate, pentru că merg împreună la distanţe mici unii de ceilalţi etc.), vibraţii puternice şi alţi agenţi declanşatori. Atunci când ai de trecut o bucată foarte expusă avalanşelor, e bine să faci o secţiune transversală în stratul de zăpadă, să vezi suprapunerea diverselor tipuri de straturi şi aderenţa lor (evident, fă-o undeva alături, pe un loc sigur, nu în mijlocuzl culoarului de avalanşă…). Dacă lucrurile arată suspect (nu intru în detalii de citire a zăpezii, sunt multe „teste” ce trebuie făcute) e mai bine să renunţi, dacă nu e musai să treci pe acolo. De ce? Pentru că pur şi simplu, zăpada, acest element minunat de alb, bucuria copiilor şi a tuturor, te poate ucide fără mare „efort”, şi într-un mod cam neplăcut.

Doctoru’ face ‘tamai secţiunea în zăpadă Flo arata formarea plăcilor de zăpadă Alte lecţii despre citirea zăpezii
Doctoru sectiune in zapada Flo arata formarea placii de zapada Flo - lectii despre zapada

Îngropat sub zăpadă.

În acea zi am făcut un mic exerciţiu, pe cât de inofensiv, aparent, pe atât de solicitant pentru nervii şi inimile slăbite: într-o groapă de lungimea unui om, de lăţimea a doi – trei şi de adâncimea de vreo 40 – 50 de cm, ne aşezam cu faţa în jos, ghemuiţi ca un boxeur în gardă, cu un piolet sau un băţ de schi ţinut în mână (el devenea un nepreţuit mijloc de legătură cu lumea din afară), iar restul trupei dădea cu sârg la lopeţi până te acoperea complet şi compact cu un strat de zăpadă. Ca nişte mici perverşi, se mai urcau şi pe deasupra, să o bătătorească bine. Cel de dedesubt încerca să reziste cât mai mult, şi când simţea că nu mai poate (în medie după 30 – 40 de secunde) mişca de băţ. Evident, Flo zicea un „mai lasă-l un pic”, pe urmă ne repezeam toţi să îl scoatem afară, mai întâi capul, pe urma restul. Câteva exerciţii de prim ajutor, resuscitare etc., sub ochiul atent al doctorului, au fost bine venite şi ne-au arătat, din nou, nevoia esenţială a unei echipe de încredere cu care să te rişti în zona de avalanşe: practic ei sunt prima şi cea mai mare speranţă a ta, restul e vraja mării, nicio speranţă, decât la un noroc chior.

Deşi aparent o joacă, experienţa îngropării în zăpadă, cu bună ştiinţă, nu e deloc una plăcută.

Aşa se simte sonda care înţeapă victima Secundele dinaintea îngropării în zăpadă Avalanşa accentuează jena peste victime
Asa se simte cum sonda inteapa victima Pregatiti sa fie ingropati in zapada Avalansa se asterne pe victima
O echipă mare pentru o victimă cu greutate (se ştieee) Resuscitarea…sau mai bine mergea o ţuică

scoaterea victimei din avalansa

manevre de resuscitare victima avalansa

Experienţa mea: am beneficiat de un „tratament” special – fără băţ de comunicare, îngropat alături de un timişorean, am avut pe mine un DVA (Dispozitiv pentru detectarea Victimelor din Avalanşă) pentru ca ceilalţi să simuleze o căutare reală. M-am aşezat în poziţia de „gardă” şi am început să simt cum ceilalţi aruncă voioşi zăpada.

Foarte rapid, zgomotul s-a îndepărtat, apoi am auzit numai sunete foarte slabe, parca de la 100 de m, apoi nimic, doar o linişte ca de mormânt. Până nu au bătătorit locul, am încercat să mă mişc, am reuşit foarte puţin, şi m-am oprit cu gândul că se poate, să nu trişez. Ştiam că toţi sunt acolo sus, la 40 de cm de mine, şi totuşi pulsul a început să accelereze incontrolabil. Mă străduiam să îmi reglez respiraţia, care era din ce în ce mai sacadată şi şuierătoare. Apoi am simţit clar greutatea celor care călcau pe mine, ceea ce a crescut mult disconfortul. Timişoreanul a urlat la 20 de cm de urechea mea: Mă auzi?. – Da, am urlat înapoi. – Cum îi? – E naşpa rău am răcnit, hai să nu mai vorbim… am zis, gândind că asta consuma mult oxigenul. Deja simţeam că stau acolo cam de multă vreme… Am încercat să mă mişc, să împing cu spatele şi cu omoplaţii în sus. Teroare, dar şi un fel de liniştire: nu puteam să clintesc nici un centimetru – zăpada, deşi iniţial pulver, era deja beton şi trebuia să aştept cât mai cuminte ca ceilalţi să mă scoată de acolo. Îmi repetam mereu că mai durează puţin, încercam să îmi reglez pulsul şi respiraţia, însă ambele o luau razna. Apoi o mare călcătură fix pe cap…dacă era la îndemâna mea cel care mă călcase, i-aş fi arătat cum se calcă pe cap şi deasupra zăpezii :). Ultima urmă de confort dispăruse, deja joaca nu mai era joacă, VROIAM AFARĂ. Încă alte câteva secunde cam lungi în care mi-am adunat forţele să stau calm, cu inima bubuind in urechi şi respiraţia de parca trăgeam un tren după mine, apoi zgomote înfundate, presiunea scăzând treptat, îi aud pe cei de deasupra fojgăind, săpând, discutând … repede, capu’ mai întâi.. etc. Lumină, râsete, o mână care îmi îndepărtează zăpada de pe faţă, râsete iar, glume deşucheate, erau aceeaşi tembeli, uşurare, relaxare, OXIGEN…proba luase sfârşit. Am aflat cu stupoare că stătusem cam 4 minute, şi evident că i-am înjurat sănătos, deşi eram mândru în sinea mea. Am mai aflat că echipa de căutători cu DVA-ul aproape că ne rataseră, prinşi în înşelăciunea lui Flo, şi cam scurmau pe lângă noi, deja alarmaţi un pic că nu ne găseau (s-or fi gândit că am luat-o la fugă pe dedesupt? :D).

Victimei i se scoate capu’ pentru o şedinţă foto Din nou aer, după 4 minute sub zăpadă
Victima de avalansa scoate capul Dezgropati din avalansa

Impresii de sub zăpadă. Disconfort la maxim: deşi pulver aparent uşor, abia puteam să mă mişc iniţial, apoi deloc, o senzaţie de neputinţă totală. Puls accelerat, respiraţie la fel; doctorul mi-a explicat că sunt procese fiziologice incontrolabile, date atât de spaimă (aici nu prea era cazul, ştiam că mă vor scoate de acolo) cât şi de „otrăvirea” cu propriul dioxid de carbon expirat într-un spaţiu închis şi foarte mic. Nu cred că aş mai fi rezistat 2-3 minute fără să leşin. Nasoleala e că poţi să mori pe bune, de frică şi de inimă rea (de fapt o descărcare chimică otrăvitoare pentru propriul corp), iar scopul exerciţiului tocmai acesta era: să vedem cum e, ca să ştim la ce ne putem aştepta, Doamne fereşte, într-o situaţie reală. Teoria spune că poţi supravieţui dedesubt, în medie, până la 11 – 15 minute. Dar, cu cât te apropii de limită, cu atât mai probabilă e nevoia ca cei ce te scot de acolo să îţi facă manevre de resuscitare.

Adevărata avalanşă e infinit mai nasoală, pentru că te prinde pe nepregătite, şi nu te lasă să te pui în gardă. Ca să ajungi aşa, trebuie să faci  un efort fizic şi mental incredibil, să te menţii înotând cât mai deasupra şi să îţi creezi o pungă de aer cât mai poţi să mişti. Treaba asta durează câteva secunde doar: în avalanşă, oricât ar suna de paradoxal, zăpada se încălzeşte oarecum, apoi se face beton armat, şi eşti absolut neajutorat, dacă ai norocul să nu fii strivit.

Morala: prevenţia face totul, şansele de supravieţuire în avalanşă sunt infime şi ţin de noroc, de echipieri, de dotarea tehnică, de cultura alpină a ţării etc. Dacă te aventurezi pe munte iarna: echipează-te (lopată, DVA, sondă), informează-te, testează zăpada, renunţă când semnele nu sunt bune, nu risca stupid, pentru că nu ai multe ocazii să greşeşti.

Dar, vestea bună e că zăpada te poate şi salva: de la îngheţ, de la hipotermie. Pe seară ne-am împrietenit din nou cu materia albă şi grea, construind un mare igloo (iglu), ca la carte, cu 3 ieşiri. Afară erau circa –8 grade, înăuntru, fără să fie închis, aveam deja 0 şi lucrurile puteau sta şi mai bine. În ultima seara, după ce l-am finisat şi închis bine, câţiva au dormit acolo şi le-a fost foarte bine. Ăsta e paradoxul frumos al naturii: dacă ştii ce şi când să faci, acelaşi element care altfel te poate ucide fără mare efort, îţi poate salva viaţa miraculos.

Mai întâi ieşirea nr. 1 Cele două echipe vor face joncţiunea Se vede o luminiţă
Bontzica sapand la iglu Jonctiune in interior de iglu Se vede o luminita

2 Comments

  1. foarte interesant. mi-ai dat senzatie de claustrofobie cu descrierea ta detaliata. ar fi util ca genul asta de posturi sa il citeasca toti idiotii care se duc iarna pe munte

    si acum imi aduc aminte cand acu cativa ani, pe platoul bucegi, pe zapada de 2m, inghetata deasupra, am slabit intr-o singura zi 8kg si eram la limita extenuarii.

    Faceam un pas si ma afundam pana la brau. Ma chinuiam sa ies, sa mai fac un pas iar ceda pojghita de gheata si ma duceam in zapada. Eram extenuat. Cred ca am facut 100 m in 2 ore. La un moment dat ma taram pe burta, cu rucsacul dupa mine si injuram ca nu am rachete de zapada

    intradevar, iarna poti sa mori foarte repede.

    tot in excursia aia am salvat pe unul venit in pantofi si ciorapi albi sa nu cada in prapastie, tot acolo sus pe platou… Si omul zbiera din toti rarunchii ca moare, sa chemam salvamontul, salvamarul, pompierii… Si eu ziceam taci in( ) (**^%#$%, ca suntem la 50% inclinatie, pe zapada care deabea sta sa alunece, cu haul sub noi….

  2. U were lucky, my friend. 50 de grade, cam mult…va tot duceati accelerat in jos. Partea cu lipsa rachetelor am trait-o pe un drum banal, prin Crai. Absolut extenuant. In padure se pot face rachete din crebgi de brad, iti trebuie un pic de snur sau cu siretul de la bocanci si ceva pricepere

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>