Sus pe Grossglockner şi înapoi la 1900 m. Ziua cea mai lungă

…şi m-am trezit fresh după ziua mea de naştere, cum nu mi s-a întâmplat de prea multe ori…Cum, nu v-am spus? Toate chestiile de ieri s-au întâmplat fix în ziulica în care am mai îmbătrânit niţel. A fost de departe aniversarea cea mai plină de semnificaţie şi de miez, mi-au cântat golanii, pe acolo, pe coclauri, pe sus, ce să mai, deosebit… vă urez tuturor să vă simţiţi la fel de ziua voastră.

M-am trezit ca un om mare, hotărât să fac ceva serios. Am luat camera, şi am ieşit, la vreo 7 dimineaţa, la 3500 de m. A fost absolut copleşitor: mai văzusem chestiuni asemănătoare la Omu, 1000 de m mai jos, dar şi de câteva ori din avion. O dimineaţă superbă, cu un fel de plafon de nori mai jos decât locul unde ne aflam, crea senzaţia de plutire, de parcă aş fi privit la o mare de nori, undeva sub mine, din care ieşeau vârfurile şi coamele mai înalte, ca nişte spinări ale unor dihănii preistorice. Grossglockner era acolo, părând mult mai aproape şi mult mai prietenos; era una dintre acele dimineţi pentru care trebuie să fii recunoscător că o apuci şi o vezi, şi care sigur sigur nu poate să anunţe decât lucruri bune.

vedere de la johann hutte

dimineatza sub grossglockner mare de nori sub grossglockner GRossglockner vazut de la johann hutte dimineata la johann hutte

Până s-a trezit toată gaşca, şi ne-am strâns bagajul strict obligatoriu pentru vârf (colţari, piolet, corzi, cască şi haine minimale), toată cabana intrase într-o fierbere incredibilă: toţi fojgăiau înainte şi înapoi, pentru a se pune pe mers spre vârf, sau spre în jos. Peisajul nu a stat nici el pe loc, norii având o dinamică ameţitoare. Am ţinut un mic „consiliu de război” pe terasa superbă a cabanei, de unde nu te puteai sătura să priveşti. Am plecat din nou aproape pe nemâncate, am plătit câte 2 euro şi ceva pe litrul de apă de gheţar (eram deja deshidratat de cu seară): emoţia vârfului ne ţinea de foame, însă setea e criminală de-a dreptul acolo sus.

pe ghetar inainte de grossglockner

Florin si Cristi pe terasa la johann hutte funicular johann hutte

Am ajuns din câţiva paşi la marginea gheţarului, şi ne-am pus pe echipat şi legat în corzi, pe „grupe”. Deja arătam şi ne mişcam altfel, mult mai rapizi şi eficienţi, eram deja „experimentaţi”. Făceam lucrurile astea într-un peisaj de basm; liniştea muntelui era întreruptă doar de clinchete de carabe şi scrâşnet de colţi pe gheaţă, până şi între noi vorbeam destul de încet, parcă pentru a nu deranja natura.

Iunia pe ghetar inainte de grossglockner

echipare pentru ghetar grossglockner Bogdan echipare grossglockner

Şi am început să urcăm, cu ochii aţintiţi spre punctul nostru terminus, Vârful, care părea să se îndepărteze de noi ca Fata Morgana. Am repetat acelaşi exerciţiu de încredere în cei cu care eram pe aceeaşi coardă: ştiam că dacă alunec şi nu reuşesc să frânez eficient, mă puteam baza pe ei. Pantele erau abrupte al naibii, iar gheaţa mai dură, uneori abia zgâriam cu colţarii. Pe drum, urcând şi coborând, o grămadă de alţi turişti, câţiva venind de pe vârf cu o sclipire în ochi, şi cu multă linişte în mers, alţii tensionaţi şi aproape epuizaţi, cu călcătura şovăindă, un adevărat pericol pe poteca îngustă.

Cristi pe ghetar grossglockner GRossglockner urcare pe ghetar grossglockner Cristi pe ghetar urcare pe ghetarul grossglockner

Fiecare 10 – 20 de m câştigaţi în altitudine ne dezvăluiau perspective noi şi grandioase ale locului şi împrejurimilor: eram pe ale să urcăm în cel mai înalt „cuib de vulturi” din Alpii austrieci; când, cu câteva zile înainte, studiasem „terenul” pe diverse poze şi filmuleţe, mi se păruse incredibil de provocatoare perspectiva că voi ajunge acolo pe picioarele mele.

mai sus pe grossglockner pe ghetar spre grossglockner baza ghetar pasterze nori deasupra pasterze

Când am terminat cu gheţarul, urcuşul era abia la început. Urma o parte mult mai tehnică, exclusiv pe piatră. Din nou un exemplu de civilizaţie: am lăsat aproape în drum, deloc ascunse, elementele de echipament inutile pe stâncă (colţarii şi pioleţii). Evident, peste mai mult de 3 ore, când am revenit, erau acolo cuminţi: nici unul dintre cei câţiva zeci de oameni care trecuseră nu s-a atins de ele.

Asaltul final s-a făcut pe nişte pereţi abrupţi şi, mai ales, pe o potecă al naibii de îngustă. Flo ne-a spus senin (şi puteam vedea şi noi) că într-o parte sunt circa 1900 de m, absolut vertical în jos, în cealaltă vreo 2200 m, iar „poteca” avea pasaje şi de circa 1 m lăţime; clar nu erau locuri pentru oameni cu inima slabă. Când şi când îmi aduceam aminte să înalţ un gând de recunoştinţă pentru vremea cea bună: cu stânca udă, pe vânt / ploaie / ninsoare, locul ăla ar fi fost un coşmar.

Am stat la coadă când ne-am întâlnit cu alţii ce coborau. Efectiv era înghesuială, şi rare locuri unde se putea trece unul pe lângă celălalt. În aceleaşi echipe pe coardă ca şi pe gheţar, ne-am asigurat pe rând în jurul unor stâlpi de metal „plantaţi” acolo spre liniştea turistului obişnuit, sau în jurul vreunei stânci mai bine crescute. Concentrarea mi-a amplificat la maxim efectul de deshidratare, dar tot ea m-a făcut să nu îl simt decât la întoarcere.

Şi a fost mai întâi Kleinglockner, fratele mai mic cu 28 de m. Foarte moţat şi el, privind parcă invidios la nen’su cel mare, însă şi el mândru foc. Eram acolo, parcă la o palmă, însă lucrurile nu sunt niciodată simple pe creastă: a urmat o coborâre scurtă, dar dată naibii, într-o scobitură în care cu greu încăpeau două persoane. De acolo, o urcare pe măsură, ultimii metri, storcând ultimele picături, tot mereu cu lipsa de perspectivă dată de panta accentuată care părea să ne stea mereu pe cap. Am urcat sporovăind verzi şi uscate, ca nişte tembeli: Flo îşi tot imagina nişte sărmăluţe făcute de doamna lu’ Cristi, Răzvan abera de nişte varză cu mămăliguţen, eu,de sub casca pusă peste pălărie, visam şi salivam „doar” la nişte bere, iar prin faţa ochilor, la un moment dat, ne-a defilat obraznic o pereche de pulpiţe americăneşti numai bune şi fragede. Eram clar duşi cu capu’, toţi.

Florin urcand grossglockner pe kleinglockner grossglockner si kleinglockner kleinglockner coborarea intre kleinglockner si grossglockner

Încă doi – trei paşi şi iată-l, am ajuuuuns! Mă uit şi vreau să fiu sigur, dar clar suntem pe vârf: se vede crucea cea mare, în ancorele sale imense, mai sus nu se poate, că nu mai e unde, îi aud pe cei de pe prima coardă chirăind şi agitându-se cu bucurie (mai ales e una mică cu o gură cât o şură, tot ţopăie p’acolo!!); şi îl văd pe Flo scoţându-şi ochelarii de gheţar pentru a-şi şterge nişte lacrimi adevărate. A mai fost acolo de câteva ori, însă bucuria e pentru noi, şi e de-a dreptul emoţionant. A reuşit să aducă o asemenea adunătură până sus, acum mai rămâne să ne dăm jos sănătoşi.

Am lacrimi şi eu, da’ mă ţin şmecher. Toţi au ochii absolut strălucitori, e un gen de licăr pe care foarte rar îl vezi, şi drogul nostru e numeşte urcatul pe munte, cât mai sus.

Facem poze la greu, în grup, singuri, cu steag, cu Partidul Verde, cu ochelari sau fără. Senzaţia că sunt în avion şi mă uit pe geam e incredibilă, parcă pot să pun mâna pe nori. Întâlnim un tată şi fiu (fiul cam de vârsta noastră) care sunt acolo a 4-a oară parcă, şi îi admirăm sincer, mai ales după ce ne fac nişte poze destul de bine încadrate. Se lasă cu inel de logodnă (detalii numai la tinerii însurăţei), emoţii la greu frate.

Atunci, pe loc, nu realizezi deplin ce ai reuşit, trăieşti doar clipa, şi e colosală, mai ales că o poţi împărtăşi cu prietenii. Hotărât lucru, ascensiunea nu e pentru singuratici: dacă nu e măcar unul cu tine, nici nu ai cui povesti, nu te înţelege mai nimeni…Noi suntem privilegiaţi, suntem o grămadă, şi muntele ăsta greu ne-a unit cât 10 teambuilding-uri!!

Flo cu partidul verde pe grossglockner bucurestenii de la flo adventure pe varful grossglockner Flo adventure pe vf grossglockner vedere de pe varful grossglockner

Distracţia ţine vreo 45 de minute, ceea ce e extrem de mult pe un vârf ca ăla, însă se pare că am prins o fereastră liberă în fluxul de oameni. Şi gata, la drum! Ne legăm iarăşi în corzi şi redevenim serioşi, mai ales că nişte nori ne cam ţin calea şi par că vor să ne strice un pic cheful. Şi mai e o chestie: urmează coborârea, şi va fi mai greu ca la urcare, şi apoi ştim că trebuie să ajungem undeva la maşini, şi e al naibii de jos, va fi un marş incredibil de lung.

Încercăm să câştigăm timp şi coborâm în „salamuri”, sau pe jumătate asiguraţi, sau mai la liber, după cum ne ţin „curelele”, dar tot merge greu. Ne recuperăm echipamentul abandonat în potecă, facem ultimele coborâri, Răzvan se satură de coborât în salam şi lungeşte coarda până la maxim, pe care coborâm toţi cei trei în rapel. E foarte fain, însă coarda e udă fleaşcă şi tata lu’ Grăunţă e plin de spume. După ce îi trec, se înhamă iarăşi la coarda udă şi coborâm absolut la galop, ca bezmeticii. Muntele ne trage 5 minute de nor cu ceaţă rece, si totul se transformă într-un loc foarte neprietenos, dar trece repede; suntem mega-norocoşi. Ne regrupăm la ieşirea de pe gheţar unde bem apă de gheţar ca nişte cămile însetate. Suntem încă la 3500, şi „distracţia” e departe de a se fi încheiat.

Păpăm ceva pe terasa cabanei, şi de abia acum începem să realizăm pe unde am fost, privind cu nesaţ la poze şi lăudându-ne în gura mare. Flo avusese dreptate: zile întregi nu o să ne mai tacă gura, şi încă nici nu ajunsesem înapoi „pe pământ”.

Pornim rapid la drum înapoi, înspre parcarea cu maşini; un calcul mic: de la cabana de 3500 am făcut vreo 3h 15 min până pe vârf, iar înapoi încă vreo 4 h. Am pierdut mult timp să stăm să treacă alţi turişti întâlniţi pe traseu.

Drumul înapoi a fost presărat cu glumiţe şi marcat de o sete incredibilă care creştea necontenit. Noroc că nu am mai transpirat foarte tare. Gheţarul de jos l-am trecut legaţi câte doi, se presupunea că deja eram mai experimentaţi; via ferrata a trecut si ea, cu o grămadă de precauţii, pe urmă ultimele petice de zăpadă, care pe mine, unul, m-au epuizat al naibii. Am trecut la „ţinuta de vară” şi ne-am aşternut la mers, deşi picioarele erau deja moi, ca de vată. Pe la 20.30 eram încă la 2600 de m; ştiam că va urma un drum lung la lumina lanternelor, dar încă nu ne păsa decât să apară odată acele pâraie de gheţar, să ne astâmpărăm setea. După ce am mai răbdat o oră, ne-am adăpat cu nesaţ, dar încetişor, pentru că era incredibil de rece. Apa şi sărurile la plic ne-au mai înviorat, însă mai aveam îngrozitor de mult de mers.

Eu cu Iunia şi cu Cristi am rămas ceva mai în urmă, ce atâta grabă. Am pus în funcţiune frontalele în timp ce urcam penultima pantă, aşa zisă „ a lui Dorin” (aici, anul trecut, prietenul nostru aproape că ajunsese la limita răbdării după ce merseseră ore în şir pe o furtună cumplită). A urmat ditamai coborârea, la frontală. Eram obosiţi varză, goliţi de motivaţie, şi frustraţi, unii, că nu puteam vedea cât de departe sau de aproape suntem de punctul final, barajul şi parcarea. Am sporovăit să ne treacă de oboseală, am vorbit frumos cu picioarele şi, mai ales, cu genunchii noştri, să mai rabde un pic şi să se poarte frumos; evident, nu toate au fost ascultătoare, dar uneori durerea e bună, te ţine treaz!! După un drum parcă interminabil, am trecut barajul şi ne-am întâlnit cu surpriza emisiunii: ultima pantă de urcat, până la maşini (probabil vreo 100 – 150 de m de nivel). Pentru unii a fost lovitura de graţie, am înţeles că au ajuns muţi la maşini, i-am găsit deja dormind pe jos, în parcare, în cele mai ciudate poziţii. Ne-am târât efectiv pe o scară de lemn imensă, aducându-mi aminte de o carte despre un lagăr german, Mauthausen, care avea o „scară a morţii”, cu  186 de trepte. Flo ne-a pescuit pe la mijlocul pantei, cu maşina, şi am fost super norocoşi.

Am ajuns la maşini pe la 1.30 în noapte. Eram pe traseu de la 8.30, ziua precedentă: 16h 30 de min, o probă de anduranţă absolut incredibilă, mai ales din punct de vedere mental.

Ciudat lucru, eram oarecum în formă, şi chiar am muncit al naibii să pun cortul în parcare. O bere pescuită gata rece din portbagajul infinit al lui Cristi a fost aur curat. Am mai stat la vrăjeala mării, adrenalina nu trecuse cu totul, însă în momentul în care m-am întins în sac, am căzut absolut secerat: fusese ziua cea mai lungă din toată istoria mersului meu pe munte.

Dimineaţa a fost un moment mai special: sub un soare superb şi sub privirea parcă mai plină de consideraţie a Grossglockner-ului, am primit diplome de ascensiune pe Vârf, şi am fost al naibii de mândri. Flo ne-a lăudat într-un final, neuitând să ne amintească cât am fost de „muci”, mai ales pe ultima parte a drumului. Totuşi, mi-am dat seama că a fi „muci”, în ochii lui, nu e aşa de rău pentru un muritor de rând ca mine; nu cred că a fost vreunul dintre noi care să fi fost deranjat vreun pic.

Ne-am despărţit, noi mai rămânând o tură în Austria, pentru a ne bucura şi de dimensiunea mai „culturală” a acestei ţări frumoase. Urma să ne luptăm şi cu tentaţiile Salzburgului, şi să ne chinuim „la încă-o cană de vin”. Şi mamă ce o să intre, pentru că aveam atâtea de depănat şi de povestit: fusesem cel mai sus din viaţa noastră, şi nu era deloc puţin lucru, iar treaba merita udată din belşug, ca să ne rehidratăm…Mai povestim, nu s-a terminat, incă!!

Echipa flo adventure aratand diplomele de ascensiune pe grossglockner Iunia scrie diplomele de ascensiune pe grossglockner

6 Comments

  1. Impresionanta si frumoasa calatorie!!! Sunt superbe fotografiile, uneori ma aia ameteala doar cand vad pozele. Din ce stiu eu, muntii par total diferiti fata de cei de aici din zona, e un altfel de peisaj, grandios e drept. Felicitari tie si tuturor care ati facut fata cu bine provocarii !!! Ma bucur mult pentru voi.

  2. Am avut aceeasi senzatie: munti diferiti, peisaje grandioase, nu puteam aprecia corect distantele. Nu se poate explica, trebuie doar sa vezi.
    Multam de gandurile bune! Iti doresc sa ai si tu parte de asa ceva

  3. Povestea e bine scrisa, bravo!

    Eu sunt un obişnuit al Făgăraşului nostru.
    Pentru anul viitor mi-am programat un vârf mult mai ambiţios decât Grossglockner, dar după ce am văzut pozele de aici … cred că mă mai gândesc. Tare mă tentează muntele ăsta!

  4. bravo omule, ce fotografii ati reusit, ce munte ati dovedit, incredibil! si ce poveste frumoasa!Bravo!

  5. He He… te astept sa te conduc acolo cu prima okazie

  6. Frumos povestit. Am revazut fiecare clipa si mai ales “spumele lui Graunta’s Father”. Asta este frate cand unii oameni au fitilul scurt… Si multumesc lui Dumnezeu ca am avut vreme buna atunci. Frustrarea sa fi la 28 de metrii diferenta de nivel de varf si sa nu poti sa il atingi este imensa.

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>