Time urgency şi fuga noastră cea de toate zilele

Doctore, să îţi spun ce mi se întâmplă de o vreme bună, cam în 3 zile din 5.

Merg cu metroul; se opreşte în staţie (nu contează în care, în toate e la fel); dau să cobor, dar cam pierd startul şi deja două – trei persoane au dat năvală înăuntru, căutând cu disperare un loc, măcar în picioare. Reuşesc să forţez şi să mă strecor afară, evitând curentul de oameni care continuă să intre (dacă nu eşti tare pe picioare rişti să îţi prelungeşti călătoria). Mă apropii deja cu emoţie de colţul scărilor care să mă ducă mai sus, îmi lungesc gâtul să mă uit prudent dacă vine cineva, şi mi-l retrag la marele fix: vine frate, măturând pământul, aproape mă şterge la nas cu rucsacul din spate / poşeta / cotul etc. În fine, mă lansez pe traiectorie şi ridic inspirat capul din pământ: vine trenu’, de pe scări din sus, sărind din 3 în 3 trepte, mugind „politicos” un DĂ-TEEEE (FRATE / BĂ)!! Mă dau, că bivolu’ vine de pe poziţie superioară, are viteză, ceafa groasă, ditamai masa şi i se rupe oricum de mine, el vrea să urce în tren. Toate astea îi dau o mare energie cinetică pe care nu vreau să i-o opresc cu ochelarii sau cu faţa. Noroc că încă sunt flexibil şi mai am reflexe: îl evit cu o piruetă, ca la corrida, dar nu zice nimeni OLE.

Cu un ţocănit de cuie vin frumoasele grăbite, riscându-şi la maxim gleznele de gazele, pe scări: vor neapărat să urce, fatăăăă..!! Pe cate vreuna dintre astea aş opri-o cu braţele larg deschise (ca un porc pervers ce sunt, admir / ghicesc sânii săltând în ritmul treptelor, căutând cu disperare să între în rezonanţă cu stăpâna), dar mi-e teamă că m-aş alege cu ura ei pe viaţă, pasională: doar pierde metroul…ce naibii fatăăăă!

Într-un fojgăit de pungi / sacoşe / paporniţe vine valu’ 3: gospodinele. Gata să îşi sacrifice coşul zilnic şi să îşi facă praf borcanele cu zacuscă / gem / bulion, numai să prindă trenul ĂLA neapărat. Un Pardon înţepat şi o privire aprigă de mamă mă determină să le evit prudent; le urez ceva de mamă, tuturor.

În final, bunicuţele trepidează de hormonul întrecerii spre uşa trenului care tocmai se închide; dar muşchii lor istoviţi nu mai ascultă de inima zburdalnică, şi rămân să se consoleze cu gândul că „mai vine unul”. Morală intermediară: îţi trebuie un pic de neputinţă pentru a deveni lucid şi a evita încercările tâmpite, doar printr-o amânare simplă şi scurtă.

Ufff… am scăpat şi azi fără să fiu dat cu roatele în sus în încercarea mea de a cuceri reduta: să ies din metrou. Foarte ciudat (de fapt m-am cam obişnuit), pe drumul spre suprafaţă întâlnesc cohorte pestriţe de oameni, care au o chestie comună: aleargă, unii cu un soi de disperare rugătoare în privire, alţii parcă fugăriţi de nu ştiu ce. Adrenalina dă să se smucească niţel şi în mine: luptă sau fugi! Îmi lungesc gâtul să văd înainte un posibil pericol care îi turează pe cei ce aleargă, să mă feresc şi eu… sau îmi vine să mă întorc să verific dacă nu cumva era vreo mega ofertă în metrou, ceva moka, pe  care eu l-am ratat ca un ignorant.

Afară, un peisaj asemănător în preajma staţiilor de RATB. Ele funcţionează ca un fel de zone de accelerare (mă gândesc la acceleratoarele de particule); la peisajul vizual se adaugă cel sonor: claxoane demente, acţionate de mâna înfiptă cu disperare şi o privire scrâşnită care îţi dă fiori. Întâlnesc zilnic zeci de oameni care se uită PRIN mine ca printr-un geam perfect curat, trebuind să mă feresc din calea lor; uneori mă ciupesc, mă pipăi să văd dacă mai am consistenţă, mă uit pe pământ să văd dacă mai am umbră, sau trec sfios pe la vreo vitrină să mă văd pe mine însumi…

Frate, în ce lume trăim?!! Doctore, sunt eu nebun sau toţi ăştia de care povestesc? E nasol că ei sunt mai mulţi, oi fi eu anormal…

Acuma redevenind serioşi, aceşti oameni, cred, sunt produsul a mai multor factori: temperamentul, sugestibilitatea (mimetismul care îi face să adopte comportamentul celor din jur), autocontrolul diminuat, o percepţie subiectivă a timpului insuficient şi o trepidaţie interioară nestăpânită, toate venind pe un fond cultural de metropolă şi comunitate nesimţite, care nu sancţionează asemenea comportamente, ba chiar par că le răsplătesc tacit: sunt mai şmecher, mă descurc, fraiere! Ah, mai puneţi la socoteală şi vreun şef deosebit care îi aşteaptă cu cronometrul la poartă şi îi ameninţă cu toate relele din lume pentru 5 minute întârziere. Management modern şi foarte umanist…

Într-un episod viitor o să discutăm doar despre una dintre aceste dimensiuni: e vorba de acea percepţie subiectivă a timpului insuficient, întâlnită în literatura de specialitate englezească sub numele de time urgency, o bubă care nu e doar moft ci e responsabilă de un procent însemnat de boli cardio-vasculare.

Crezi că poţi să rezişti până data viitoare?!

1 Comment

  1. hahahahaha. sa mor de ras :) scrii foarte bine

Trackbacks/Pingbacks

  1. Comportamentul de Tip A şi Time urgency: un mod de viaţă nociv | Florin Glinta - [...] într-un post trecut, că specimenele urbane de metrou / RATB /de pe stradă, care au în comun graba nepotolită …

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>