Work-life balance, sănătatea mentală a angajatului şi beneficiile angajatorului

iunia-rapel

Îmi propusese de multă vreme să abordez acest subiect, îmi făcusem temele, dar m-am luat cu altele. Un post de blog al lui Cami, prietena mea cea specializată, printre alte, în training şi CSR, m-a stârnit şi m-a pus pe treabă să scriu despre „work – life balance”, sau, pe româneşte, echilibrul dintre muncă şi viaţa personală. Îmbătată pozitiv de aerul sănătos de munte, Cami îşi dă seamă ca o viaţă dezechilibrată în favoarea muncii este un mare pas spre lipsa de realizare şi spre insatisfacţie, dar reflectă destul de amar la realitatea din jurul nostru: suntem departe de a avea o cultură a muncii şi a organizaţiei care să ne echilibreze.

Dar ce e cu acest work-life balance? Termenul a fost „inventat” acum mai bine de 20 de ani, ca o reacţie la tendinţa anilor 70’ – 80’, aceea de a acorda prioritate muncii şi obiectivelor de carieră, în defavoarea petrecerii timpului cu familia, prietenii sau în diverse „distracţii”. De atunci s-a scris o cantitate imensă de literatură pe această temă. Companiile din lumea civilizată şi avansată au început să îşi introducă în practicile şi politicile lor (de HR sau organizaţionale, pur şi simplu), diverse strategii pentru a îi face pe angajaţi mai  echilibraţi şi mai mulţumiţi de modul în care se scurge viaţa lor. În companii normale la cap, moderne şi atente cu capitalul lor uman, politicele de resurse umane trebuie să ţină cont de solicitările angajaţilor, din ce în ce mai intense, pentru un stil de viaţă echilibrat. Receptive sa solicitările angajaţilor (se aude domnilor manageri români sau care activaţi în România de parcă aţi fi pe o plantaţie de bumbac plină de negri?), organizaţiile normale la cap îşi adaptează politicile de promovare şi de dezvoltare în carieră, de succession planning, de evaluare şi recompensare a performanţei, chiar structurile, pentru a răspunde dorinţelor de zile de concediu, de a lucra de acasă, sau de a lucra cu program parţial etc. Problema a devenit o provocare internaţională, nu doar un moft al vreunui angajat mai ne-committed sau a lvreunei companii locale. Este un aspect care reprezintă un drept constituţional în majoritatea statelor moderne (se pare că şi la noi, dar a rămas in Constituţie, pierind din cultura managerială a majorităţii angajatorilor): este vorba de dreptul la o viaţă sănătoasă şi demnă. Nu sunt vorbe mari şi goale. Mii de pagini de cercetări empirice arată că sănătatea mentală şi fizică a oamenilor, dar şi bunul mers al organizaţiilor, sunt afectate de conflictul dintre muncă şi viaţa personală. Angajaţii care sunt supraîncărcaţi de muncă resimt mult mai puţină satisfacţie în relaţiile cu familia, cu prietenii sau cu copiii; mai mult, resimt un stress intens, dorm prost sau insuficient, înregistrează scăderi de randament şi de performanţă şi, în general, au senzaţia că duc o viaţă mentală şi fizică mai nesănătoasă. În 2000, Organizaţia Mondială a Sănătăţii estima că problemele de sănătate datorate presiunii suportate la locul de muncă (stresul ocupaţional) se aşteaptă să devină a doua cauză majoră de infirmitate şi deces până spre anul 2020.

Deşi aparent companiile ar putea avea de suferit dacă se îngrijesc prea mult de echilibrarea angajaţilor lor (mai puţine ore lucrate de angajat, concedii mai multe, lipsa de control asupra oamenilor când nu se află la birou etc.), totuşi, la o privire mai atentă, ele obţin o serie de beneficii consistente de pe urma faptului că îşi menţin angajaţii într-o stare de satisfacţie psihologică mai mare: retenţie crescută, productivitate mai bună, greşeli şi accidente mai puţine, motivaţie şi implicare mai intense. Vorbind de acel committment atât de mult invocat de diverşi manageri, ca cerinţă pentru angajaţii lor, e interesat de amintit punctul de vedere al lui Eugene O’Kelley, fost Preşedinte şi CEO la KPMG: „…prea adesea, în lumea de business în special, committmentul unui angajat a început să fie sinonim cu timpul şi a fost evaluat prin numărul de ore pe care un individ este dispus să le petreacă la locul de muncă; adică prin numărul de ore pe care e dispus să le ia din cele destinate familiei şi vieţii sale personale. Dacă nu stai cât mai mult pe la serviciu, comittmentul tău devine suspect”… ca şi nivelul sau calitatea motivaţiei tale, aş adăuga eu. Sărman raţionament iscat din minţi bolnave de manageri prea mult crescuţi în stil comunist sau pur tiranic.

Şi alte voci autorizate din domeniu deplâng dezechilibrarea vieţii personale datorită timpului şi implicării prea mari în dimensiunea profesională. Cele doua aspecte nu pot fi separate, una o poate dezechilibra sau, dimpotrivă, armoniza pe cealaltă, cu condiţia să găseşti proporţia potrivită, aşa cum anticii căutau numărul perfect.

Ceea ce aş vrea să subliniez, şi o spun şi alţii, este că echilibrul dintre muncă şi viaţa personală ar trebui să fie o problemă de alegere liberă: eu să pot decide cât vreau să dedic fiecărei părţi şi de mine să depindă dacă fac o alegere proastă sau nu, în condiţiile în care, ca un animal social bine informat, aud din mai multe surse că e bine şi sănătos la cap să acorzi atenţie ambelor dimensiuni. Mai mult decât o face angajatorul nostru, într-o lume normală, noi ar trebui să fim capabili să ne decidem gradul de implicare în muncă şi măsura în care putem acorda atenţie vieţii extraprofesionale. Există o grămadă de reţete, consilierii personali pot să o spună, de cum să îţi echilibrezi viaţa şi să te scapi de obsesia truditului pe plantaţie ore nelimitate. Iar daca dorinţa ta nu se întâlneşte cu cea a companiei, care te-ar vrea să dormi acolo, să poţi să pleci pur şi simplu fără să fii nevoit să înduri şi ziua de mâine doar pentru că eşti prea sărac şi nu mai poţi să îţi mai hrăneşti copiii luna viitoare…E o atitudine care multora le “omoară” nu doar personalitatea, ci şi speranţa, şi asta e trist tare…

Trackbacks/Pingbacks

  1. Echilibrul muncă – viaţă personală, încă un capitol la care suntem în urmă cu 50 de ani | Florin Glinta - [...] Continui să discut despre work-life balance, după cele începute ieri. [...]

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>