Soare, în sfârşit!!

De vreo 3-4 zile mă bucur şi eu alături de suflarea românească de primul soare de primăvară adevărată. Mărturisesc cu mâna pe inimă, acum vreo 5 zile, când a fost ultima ninsoare în Bucureşti, nu aţi fi vrut să fiţi lângă mine când am văzut stratul proaspăt aşternut pe maşini. Ce carne, ce morţi şi răniţi, ce disperare; cum am mai zis, iarna asta m-a disperat. Ei bine, am sărbătorit cum am putut mai bine weekendul ăsta de soare şi mi-am dat seama, cel puţin până la vară, că sunt mai prieten cu soarele decât cu zăpada. M-am decis să-i dedic acest post, şi o să-l rog anticipat să îmi ierte înjurăturile înrăite şi pline de năduf pe care o să i le trag la vară, ca orice locuitor distrus al Bucureştiului (căldură+trafic+nespălaţi+lipsă de vegetaţie+praf=LOVE).

Până atunci însă…mică odă închinată Soarelui. Deci, fie că vă interesează, fie că nu…sâmbătă am fost în pădure, la Băneasa. Nuuuu… nu mici cu bere şi manele, nici vorbă: am făcut orientare cu hartă şi busolă, cu grupul de colegi faini de la şcoala de alpinism şi supravieţuire Flo Adventure; ne-am „rătăcit” temeinic, ne-am „reorientat”, am învăţat să facem foc fără hârtie sau frunze (l-am stins, staţi liniştiţi), am făcut adăposturi pentru înnoptat în pădure (maneliştii care vor găsi nişte chestii ciudate p’acolo să stea liniştiţi, nici un grup de guerilă nu s-a stabilit în pădure, am fost doar noi!!). Duminică am alergat în Titan, să moară duşmanii că iar o să intru în formă maximă băăăăă….. scuzaţi, m-a luat valu’, de la primăvară…

M-au bucurat nespus puzderia de flori de toate culorile, şi colţul ierbii care a izbucnit cu tupeu de sub covorul gros de frunze plus gunoaie. Si evident, gândul meu cel recunoscător a zburat spre soare. O sa vă arăt că nu sunt degeaba încântat de astrul de ziuă, avem o îndelungată şi fructuoasă colaborare, din care au ieşit nişte chestii faine, cum o să vedeţi mai jos. Singurul regret e că nu am un DSLR serios, mă descurc cu un fel de bridge bunicel, un Fuji S 5700 primit cadou, care, o să vedeţi, face minuni, pentru că sunt şi eu priceput al naibii, iar minunăţiile pe care le văd uneori vorbesc singure. Dacă aveţi o inimă bună, aşa cum cred eu, şi vreţi să vedeţi poze şi mai faine, vă pot oferi un cont unde puteţi să donaţi, vă asigur că nu o să îi beau…

Soarele face minunăţii când răsare, şi minunăţii când apune. Sunt momentele vânate de toţi fotografii din lume. După părerea mea, apusul e cum e, îl cam prinzi, dar răsăritul e criminal, trebuie să te smulgi din somnul cel mai dulce; face toţi banii, vă asigur, pentru că, pe munte, de obicei e mai limpede decât apusul.

Apusul e criminal pe oriunde îl prinzi, e o vrajă pe care Soarele o face şi transformă orice peisaj în ceva de vis: În Bucureşti, la Nerva, la Bârcaciu, la nea Petre, când dormi în polul frigului din Făgăraş, la Călţun, şi admiri Lăiţelul obraznic scăldat în Apus; pe ruta Iaşi-Bucureşti, face ca o călătorie cu jalnicul CFR să pară de-a dreptul mitică pentru câteva minute; sau pur şi simplu transformă un muritor de rând obosit ca dracu într-o apariţie cu aură de zeitate (ăsta eram eu, tot la Barcaciu).

Nerva Traian	Bârcaciu – Făgăraş	Lăiţel – Făgăraş	Iaşi – Bucureşti, CFR	Eu, la Bârcaciu

Răsăritul, deja e next level, dar merită să-ţi strici somnul; cel mai frumos pe care l-am prins eu,  a fost tot la Vf. Omu: într-o dimineaţă de august, un răsărit absolut fabulos, în care m-am furişat afară îmbrăcat cam subţirel, iar cea mai mare provocare a fost să reduc efectul tremuratului care mă zgâlţâia total. Pentru comparaţie am pus şi două din deşertul Tunisian, în care soarele a transformat o băltoacă de sare înr-un adevărat lac din poveşti…evident şi cu ajutorul povestitorului

Maria Sa trebuie să apară	Momentul T Zero	Răsărit pe Omu	Răsărit pe Sahel 1	răsărit pe Sahel 2

Soarele face ca un peisaj aparent banal să capete mister şi să arate „altfel”; transformă un brad cu zăpadă pe el într-un pom de Crăciun (poya de la madaras), şi face ca un nor să arate ca Batman ori ca in Războiul Lumilor.

Herăstrăul	Brad pe Mădăraş	Nor la Piscul Negru

Chiar şi în toiul iernii, dacă ai soare, lucrurile nu mai arată aşa dramatic, ba chiar capătă nuanţe foarte optimiste:

Spre Iezer şi Piatra Craiului	Spre Cota 2000	Bau pe după zăpadă

Evident, Soarele e responsabil pentru toate minunăţiile de flori de pe pământ; n’are rost să devin prea siropos, dar, ghiciţi care e treaba, Soarele are el însuşi Floarea lui!! Mii şi mii, evident, îşi permite…

Ca să nu mai lungim povestea; vestea bună e că a apărut Soarele, în sfârşit, împreună cu un întreg alai de oferte. Şi îmi place al naibii treaba asta; chiar dacă, peste numai vreo 3-4 luni o să mă uit în sus cu mânie dorindu-mi fie şi măcar un mic nor care să mă scape de al-naibii-de-dogoritor-soare. Că aşa suntem noi, oamenii, veşnic nemulţumiţi.

O singură alinare am: orice ar fi, aştept cu nerăbdare să ajung din nou la mare şi să admir perspectiva cu picioarele în apa răcoroasă: chestia asta chiar că te relaxează şi îţi oferă răspunsul la o grămadă de întrebări…