Sub zăpadă poţi să mori rapid, sau poate să îţi fie cald şi bine

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 2 comments

Continui cronica promisă a Şcolii de Iarnă Flo Adventure – Genţiana, Retezat, ianuarie 2011, şi începută cu primul episod mai demultişor. Ninsoarea de afară m-a convins că postul e de actualitate încă.

Ziua I, mai mult decât celelalte zile, a fost dedicată zăpezii, mai exact „citirii” şi înţelegerii ei.

După un drum pitoresc spre Bordu Tomii, am oprit cam la un sfert din distanţă într-o poieniţă destul de largă şi cu zăpadă din belşug. Am început cu o discuţie despre tipurile de zăpadă şi de avalanşă. Foarte pe diagonală, lucrurile stau destul de complicat, şi există o grămadă de factori care trebuie luaţi în calcul pentru a prevedea, cu o probabilitate rezonabilă, dacă există sau nu risc de avalanşă. Nimic nu se compară cu experienţa şi cu „nasul” de montaniard care a văzut multe, însă sunt factori care, interpretaţi atent, îţi pot da indicii preţioase. Nu o să mă dau expert, pentru că pur şi simplu nu sunt. Sunt mulţi alţii care se pricep mai bine şi au scris, sau vor scrie. De exemplu, una dintre cele mai complete scrieri, în limba română, despre avalanşe, se găseşte aici. Cu ajutorul nepreţuitului Tătărel, aici aveţi un curs online bestial despre avalanşă. Nişte băieţi inimoşi au avut o idee grozavă, de a face un site dedicat special avalanşelor din Carpaţi, cu cartografieri şi mărturii autentice, plus informaţii cu adevărat bine documentate – citiţi aici.

Ceea ce vreau să subliniez musai este că iarna face ca un traseu (altfel banal pe timpul verii) să fie presărat cu diverse provocări şi primejdii care, fără mofturi şi ocolişuri, te pot pur şi simplu omorî.

Personajul principal este evident, zăpada, care poate exista în mai multe tipuri (stări):

- apoasă, când este grea şi „udă”, apare când bate soarele, când e cald, sau după o ninsoare amestecată cu lapoviţă

- firn, când este o zăpadă veche, întărită de geruri repetate, foarte aspră la pipăit, care îţi poate face adevărate tăieturi pe mâini

- pulver, e o zăpadă „prăfoasă”, ca o pudră mortal de periculoasă, mai uşoară, datorată gerului care nu a permis solidificarea stratului

- sub formă de mici „bile” de gheaţă (granule), extrem de instabile şi favorizante pentru alunecarea straturilor de deasupra

Pericolul apare când aceste straturi diferite se suprapun într-o structură instabilă, în urma unor factori precum: ninsorile repetate, gerul, viscolul, acţiunea soarelui, transformările fizice din interiorul straturilor etc. Avalanşa se produce, foarte simplist spus, când stratul de deasupra alunecă pe cele de dedesubt, pentru că a fost împins de diferiţi „agenţi declanşatori”: şocuri mecanice produse de oameni (sărituri, zgomote, tăierea neinspirată a pantelor şi încărcarea lor cu greutate, pentru că merg împreună la distanţe mici unii de ceilalţi etc.), vibraţii puternice şi alţi agenţi declanşatori. Atunci când ai de trecut o bucată foarte expusă avalanşelor, e bine să faci o secţiune transversală în stratul de zăpadă, să vezi suprapunerea diverselor tipuri de straturi şi aderenţa lor (evident, fă-o undeva alături, pe un loc sigur, nu în mijlocuzl culoarului de avalanşă…). Dacă lucrurile arată suspect (nu intru în detalii de citire a zăpezii, sunt multe „teste” ce trebuie făcute) e mai bine să renunţi, dacă nu e musai să treci pe acolo. De ce? Pentru că pur şi simplu, zăpada, acest element minunat de alb, bucuria copiilor şi a tuturor, te poate ucide fără mare „efort”, şi într-un mod cam neplăcut.

Doctoru’ face ‘tamai secţiunea în zăpadă	Flo arata formarea plăcilor de zăpadă	Alte lecţii despre citirea zăpezii

Îngropat sub zăpadă.

În acea zi am făcut un mic exerciţiu, pe cât de inofensiv, aparent, pe atât de solicitant pentru nervii şi inimile slăbite: într-o groapă de lungimea unui om, de lăţimea a doi – trei şi de adâncimea de vreo 40 – 50 de cm, ne aşezam cu faţa în jos, ghemuiţi ca un boxeur în gardă, cu un piolet sau un băţ de schi ţinut în mână (el devenea un nepreţuit mijloc de legătură cu lumea din afară), iar restul trupei dădea cu sârg la lopeţi până te acoperea complet şi compact cu un strat de zăpadă. Ca nişte mici perverşi, se mai urcau şi pe deasupra, să o bătătorească bine. Cel de dedesubt încerca să reziste cât mai mult, şi când simţea că nu mai poate (în medie după 30 – 40 de secunde) mişca de băţ. Evident, Flo zicea un „mai lasă-l un pic”, pe urmă ne repezeam toţi să îl scoatem afară, mai întâi capul, pe urma restul. Câteva exerciţii de prim ajutor, resuscitare etc., sub ochiul atent al doctorului, au fost bine venite şi ne-au arătat, din nou, nevoia esenţială a unei echipe de încredere cu care să te rişti în zona de avalanşe: practic ei sunt prima şi cea mai mare speranţă a ta, restul e vraja mării, nicio speranţă, decât la un noroc chior.

Deşi aparent o joacă, experienţa îngropării în zăpadă, cu bună ştiinţă, nu e deloc una plăcută.

Aşa se simte sonda care înţeapă victima	Secundele dinaintea îngropării în zăpadă	Avalanşa accentuează jena peste victime

Experienţa mea: am beneficiat de un „tratament” special – fără băţ de comunicare, îngropat alături de un timişorean, am avut pe mine un DVA (Dispozitiv pentru detectarea Victimelor din Avalanşă) pentru ca ceilalţi să simuleze o căutare reală. M-am aşezat în poziţia de „gardă” şi am început să simt cum ceilalţi aruncă voioşi zăpada.

Foarte rapid, zgomotul s-a îndepărtat, apoi am auzit numai sunete foarte slabe, parca de la 100 de m, apoi nimic, doar o linişte ca de mormânt. Până nu au bătătorit locul, am încercat să mă mişc, am reuşit foarte puţin, şi m-am oprit cu gândul că se poate, să nu trişez. Ştiam că toţi sunt acolo sus, la 40 de cm de mine, şi totuşi pulsul a început să accelereze incontrolabil. Mă străduiam să îmi reglez respiraţia, care era din ce în ce mai sacadată şi şuierătoare. Apoi am simţit clar greutatea celor care călcau pe mine, ceea ce a crescut mult disconfortul. Timişoreanul a urlat la 20 de cm de urechea mea: Mă auzi?. – Da, am urlat înapoi. – Cum îi? – E naşpa rău am răcnit, hai să nu mai vorbim… am zis, gândind că asta consuma mult oxigenul. Deja simţeam că stau acolo cam de multă vreme… Am încercat să mă mişc, să împing cu spatele şi cu omoplaţii în sus. Teroare, dar şi un fel de liniştire: nu puteam să clintesc nici un centimetru – zăpada, deşi iniţial pulver, era deja beton şi trebuia să aştept cât mai cuminte ca ceilalţi să mă scoată de acolo. Îmi repetam mereu că mai durează puţin, încercam să îmi reglez pulsul şi respiraţia, însă ambele o luau razna. Apoi o mare călcătură fix pe cap…dacă era la îndemâna mea cel care mă călcase, i-aş fi arătat cum se calcă pe cap şi deasupra zăpezii . Ultima urmă de confort dispăruse, deja joaca nu mai era joacă, VROIAM AFARĂ. Încă alte câteva secunde cam lungi în care mi-am adunat forţele să stau calm, cu inima bubuind in urechi şi respiraţia de parca trăgeam un tren după mine, apoi zgomote înfundate, presiunea scăzând treptat, îi aud pe cei de deasupra fojgăind, săpând, discutând … repede, capu’ mai întâi.. etc. Lumină, râsete, o mână care îmi îndepărtează zăpada de pe faţă, râsete iar, glume deşucheate, erau aceeaşi tembeli, uşurare, relaxare, OXIGEN…proba luase sfârşit. Am aflat cu stupoare că stătusem cam 4 minute, şi evident că i-am înjurat sănătos, deşi eram mândru în sinea mea. Am mai aflat că echipa de căutători cu DVA-ul aproape că ne rataseră, prinşi în înşelăciunea lui Flo, şi cam scurmau pe lângă noi, deja alarmaţi un pic că nu ne găseau (s-or fi gândit că am luat-o la fugă pe dedesupt? ).

Victimei i se scoate capu’ pentru o şedinţă foto	Din nou aer, după 4 minute sub zăpadă

Impresii de sub zăpadă. Disconfort la maxim: deşi pulver aparent uşor, abia puteam să mă mişc iniţial, apoi deloc, o senzaţie de neputinţă totală. Puls accelerat, respiraţie la fel; doctorul mi-a explicat că sunt procese fiziologice incontrolabile, date atât de spaimă (aici nu prea era cazul, ştiam că mă vor scoate de acolo) cât şi de „otrăvirea” cu propriul dioxid de carbon expirat într-un spaţiu închis şi foarte mic. Nu cred că aş mai fi rezistat 2-3 minute fără să leşin. Nasoleala e că poţi să mori pe bune, de frică şi de inimă rea (de fapt o descărcare chimică otrăvitoare pentru propriul corp), iar scopul exerciţiului tocmai acesta era: să vedem cum e, ca să ştim la ce ne putem aştepta, Doamne fereşte, într-o situaţie reală. Teoria spune că poţi supravieţui dedesubt, în medie, până la 11 – 15 minute. Dar, cu cât te apropii de limită, cu atât mai probabilă e nevoia ca cei ce te scot de acolo să îţi facă manevre de resuscitare.

Adevărata avalanşă e infinit mai nasoală, pentru că te prinde pe nepregătite, şi nu te lasă să te pui în gardă. Ca să ajungi aşa, trebuie să faci  un efort fizic şi mental incredibil, să te menţii înotând cât mai deasupra şi să îţi creezi o pungă de aer cât mai poţi să mişti. Treaba asta durează câteva secunde doar: în avalanşă, oricât ar suna de paradoxal, zăpada se încălzeşte oarecum, apoi se face beton armat, şi eşti absolut neajutorat, dacă ai norocul să nu fii strivit.

Morala: prevenţia face totul, şansele de supravieţuire în avalanşă sunt infime şi ţin de noroc, de echipieri, de dotarea tehnică, de cultura alpină a ţării etc. Dacă te aventurezi pe munte iarna: echipează-te (lopată, DVA, sondă), informează-te, testează zăpada, renunţă când semnele nu sunt bune, nu risca stupid, pentru că nu ai multe ocazii să greşeşti.

Dar, vestea bună e că zăpada te poate şi salva: de la îngheţ, de la hipotermie. Pe seară ne-am împrietenit din nou cu materia albă şi grea, construind un mare igloo (iglu), ca la carte, cu 3 ieşiri. Afară erau circa –8 grade, înăuntru, fără să fie închis, aveam deja 0 şi lucrurile puteau sta şi mai bine. În ultima seara, după ce l-am finisat şi închis bine, câţiva au dormit acolo şi le-a fost foarte bine. Ăsta e paradoxul frumos al naturii: dacă ştii ce şi când să faci, acelaşi element care altfel te poate ucide fără mare efort, îţi poate salva viaţa miraculos.

Mai întâi ieşirea nr. 1	Cele două echipe vor face joncţiunea	Se vede o luminiţă

Echilibrul muncă – viaţă personală, încă un capitol la care suntem în urmă cu 50 de ani

Posted by Florin Glinta in Business, Human Capital, Noi vs. ei | 0 comments

Continui să discut despre work-life balance, după cele începute ieri.

Din păcate, ca multe aspecte ale culturii şi civilizaţiei muncii, şi problema work – life balance-ului este doar pe cale să pătrundă la noi în ţară; în schimb, pe plaiurile mioritice, se lăfăie, încă destul de agresiv, o plină eră sclavagistă abil camuflată sub haina „construirii carierei profesionale” şi committment-ului faţă de organizaţie.

„Ajutaţi” de criză, sprijiniţi de un legiuitor care moţăie multe zile pe an şi apoi se trezeşte brusc adoptând tâmpenii prost copiate şi dezastruos adaptate, noi, angajaţii sau, pur şi simplu, cei activi din lumea profesională românească, părem să fim din ce în ce mai puţin capabili să alegem cât de mult vrem să sacrificăm din timpul dedicat propriei vieţi în favoarea Măriei Sale angajatorului, care ne dă cât să plătim factura de mâine.

Inspirat din experienţa personală plusez: avem o Românie iarăşi în urma curentului, în care foarte probabil, noul Cod al Muncii va adânci şi mai mult dezechilibrul în defavoarea vieţii noastre personale, mai mult decât practicile manageriale tributare comunismului şi erei sclavagiste, şi politicile de HR la fel de antiumane o fac deja. Există clar, şi pe la noi, angajatori cu o cultură şi o viziune moderne, cu atenţie acordată valorilor umane şi dezvoltării capitalului uman. Dar nu sunt mulţi deloc. În rest…

În plină eră a pachetelor de beneficii ce includ flexible hours, noi avem angajatori şi şefi luminaţi (parcă era ceva cu despoţi…) care zic: „indiferent de ce treabă ai, programul începe la  7 / 8 / 9, nu la şi 3 minute… şi se termină la 16/ 17/ 18. Dacă interesele companiei o cer, poţi să stai până mai târziu, şi compania va fi recunoscătoare”. Cu mâna pe inimă, nu vorbesc din vreo comedie neagră!! Dacă eşti suficient de necopt şi naiv, ajungi să munceşti ca un apucat până în creierii nopţii şi aştepţi recunoştinţa companiei. La unii vine, e pe bune, dar e bine să ştii din capul locului că nu va fi veşnică şi că nu vei putea să ţii în ritmul acesta prea mult timp. La alţii (majoritari) .. he heeeee… copiii moşului, mai repede îi scrieţi lu’ Moş Crăciun şi poate vă răspunde, decât să vedeţi materializată recunoştinţa despotului, doar totul i se cuvine de drept, nu??! Unele animăluţe de companie, bine adaptate, o lălăie pe la birou înainte şi după ora de închidere, iar pe 9 – 10 seara dau un email în care rezolvă o grămadă de probleme „globale” ale firmei, cu CC la toţi decidenţii de bonusuri şi măriri salariale, să vadă unde îşi petrec ei nopţile (ar trebui să li se permită să îşi pună familiile în CC, ca să scape de o grămadă de discuţii ulterioare). Apoi se aşează cuminţi la coada bonusurilor sau aşteaptă cu ochii umezi un gest gentil al şefului, care le permite, cu supremă afecţiune şi neţărmurită recompensă, să îl pupe tandru în fund, printre primii.

Ca orice fiinţă inteligentă, omul se adaptează la ceea ce mediul îi solicită, dar, în mediul corporatist românesc, adaptările iau adesea forme groteşti şi nu înseamnă deloc un pas în sus pe calea evoluţiei.

Pe de altă parte, departamentul de HR, dând măsura întreagă a antiumanismului, între două lupte politice, la care se pricepe de minune, aşteaptă cu rânjet rece să apară perioade de criză, în care angajatul are putere de negociere minima. Şi îl jupoaie fără mila, fără respect pentru valoare reală a omului: lasă că îi dau mai puţin, n-are încotro, oricum sunt atâţia la poartă ce acceptă şi mai puţin. Mulţi, da’ nu toţi buni, ca să fiu eufemistic. Lipsă crasă de viziune în perspectiva business-ului, însă adaptare perfectă la un criteriu de performanţă aberant promovat, iarăşi, de un manager la fel de neinspirat: dacă mă ajuţi să tai costuri cu orice preţ, ai un bonus de la mine, eşti un HR eficient. Hmmmm… si unde e misiunea ta de HR de a susţine business-ul prin capitalul uman potrivit? La dracu cu ea, zic în timp ce îl văd pe nefericitul supravieţuitor al unui lung şir de downsizing-uri cum îşi toarnă la ora 18.00 a n’şpea cafea, să reziste încă vreo 2-3 ore, pentru că are de dus în cârcă, pe aceeaşi bani, fără beneficiile de altă dată, muncă celorlalţi 2-3 ex-colegi care au fost puşi pe liber.

Trăiască criza, ne-a învăţat să fim „eficienţi”, dar şi mai mult ne-a învăţat să fim cinici, şi ne prinde aşa de bine, că e comod. Ceilalţi, să fie sănătoşi, să le ducă pe toate în spinare, în timp ce eu gândesc strategic!! Work-life balance? Să zică mersi că au ce mânca…

Ce ne facem? Căutam soluţii cât se poate de personale pentru a gestiona stresul prin strategii cât se poate de particularizate şi pentru a ne găsi echilibrul pe care parcă tot mai mulţi factori se străduiesc să îl răstoarne. Dacă trăiam într-o ţară cu vocaţie revoluţionară şi cunoscută solidaritate socială, aş fi zis: ne adunăm, protestăm, facem front comun să schimbăm ceva prin atitudine. Dar… nu e cazul, să fim serioşi, suntem pe pământul Mioriţei, şi scapă cine poate…!!

Succes şi ţie, ai grijă de tine şi nu pica în capcană! Anii pierduţi nu se întorc niciodată. Ai grijă mare cui îi pui la dispoziţie, pe urmă e cam târziu să îndrepţi lucrurile definitiv…