Sus pe Grossglockner şi înapoi la 1900 m. Ziua cea mai lungă

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 6 comments

…şi m-am trezit fresh după ziua mea de naştere, cum nu mi s-a întâmplat de prea multe ori…Cum, nu v-am spus? Toate chestiile de ieri s-au întâmplat fix în ziulica în care am mai îmbătrânit niţel. A fost de departe aniversarea cea mai plină de semnificaţie şi de miez, mi-au cântat golanii, pe acolo, pe coclauri, pe sus, ce să mai, deosebit… vă urez tuturor să vă simţiţi la fel de ziua voastră.

M-am trezit ca un om mare, hotărât să fac ceva serios. Am luat camera, şi am ieşit, la vreo 7 dimineaţa, la 3500 de m. A fost absolut copleşitor: mai văzusem chestiuni asemănătoare la Omu, 1000 de m mai jos, dar şi de câteva ori din avion. O dimineaţă superbă, cu un fel de plafon de nori mai jos decât locul unde ne aflam, crea senzaţia de plutire, de parcă aş fi privit la o mare de nori, undeva sub mine, din care ieşeau vârfurile şi coamele mai înalte, ca nişte spinări ale unor dihănii preistorice. Grossglockner era acolo, părând mult mai aproape şi mult mai prietenos; era una dintre acele dimineţi pentru care trebuie să fii recunoscător că o apuci şi o vezi, şi care sigur sigur nu poate să anunţe decât lucruri bune.

Până s-a trezit toată gaşca, şi ne-am strâns bagajul strict obligatoriu pentru vârf (colţari, piolet, corzi, cască şi haine minimale), toată cabana intrase într-o fierbere incredibilă: toţi fojgăiau înainte şi înapoi, pentru a se pune pe mers spre vârf, sau spre în jos. Peisajul nu a stat nici el pe loc, norii având o dinamică ameţitoare. Am ţinut un mic „consiliu de război” pe terasa superbă a cabanei, de unde nu te puteai sătura să priveşti. Am plecat din nou aproape pe nemâncate, am plătit câte 2 euro şi ceva pe litrul de apă de gheţar (eram deja deshidratat de cu seară): emoţia vârfului ne ţinea de foame, însă setea e criminală de-a dreptul acolo sus.

Am ajuns din câţiva paşi la marginea gheţarului, şi ne-am pus pe echipat şi legat în corzi, pe „grupe”. Deja arătam şi ne mişcam altfel, mult mai rapizi şi eficienţi, eram deja „experimentaţi”. Făceam lucrurile astea într-un peisaj de basm; liniştea muntelui era întreruptă doar de clinchete de carabe şi scrâşnet de colţi pe gheaţă, până şi între noi vorbeam destul de încet, parcă pentru a nu deranja natura.

Şi am început să urcăm, cu ochii aţintiţi spre punctul nostru terminus, Vârful, care părea să se îndepărteze de noi ca Fata Morgana. Am repetat acelaşi exerciţiu de încredere în cei cu care eram pe aceeaşi coardă: ştiam că dacă alunec şi nu reuşesc să frânez eficient, mă puteam baza pe ei. Pantele erau abrupte al naibii, iar gheaţa mai dură, uneori abia zgâriam cu colţarii. Pe drum, urcând şi coborând, o grămadă de alţi turişti, câţiva venind de pe vârf cu o sclipire în ochi, şi cu multă linişte în mers, alţii tensionaţi şi aproape epuizaţi, cu călcătura şovăindă, un adevărat pericol pe poteca îngustă.

Fiecare 10 – 20 de m câştigaţi în altitudine ne dezvăluiau perspective noi şi grandioase ale locului şi împrejurimilor: eram pe ale să urcăm în cel mai înalt „cuib de vulturi” din Alpii austrieci; când, cu câteva zile înainte, studiasem „terenul” pe diverse poze şi filmuleţe, mi se păruse incredibil de provocatoare perspectiva că voi ajunge acolo pe picioarele mele.

Când am terminat cu gheţarul, urcuşul era abia la început. Urma o parte mult mai tehnică, exclusiv pe piatră. Din nou un exemplu de civilizaţie: am lăsat aproape în drum, deloc ascunse, elementele de echipament inutile pe stâncă (colţarii şi pioleţii). Evident, peste mai mult de 3 ore, când am revenit, erau acolo cuminţi: nici unul dintre cei câţiva zeci de oameni care trecuseră nu s-a atins de ele.

Asaltul final s-a făcut pe nişte pereţi abrupţi şi, mai ales, pe o potecă al naibii de îngustă. Flo ne-a spus senin (şi puteam vedea şi noi) că într-o parte sunt circa 1900 de m, absolut vertical în jos, în cealaltă vreo 2200 m, iar „poteca” avea pasaje şi de circa 1 m lăţime; clar nu erau locuri pentru oameni cu inima slabă. Când şi când îmi aduceam aminte să înalţ un gând de recunoştinţă pentru vremea cea bună: cu stânca udă, pe vânt / ploaie / ninsoare, locul ăla ar fi fost un coşmar.

Am stat la coadă când ne-am întâlnit cu alţii ce coborau. Efectiv era înghesuială, şi rare locuri unde se putea trece unul pe lângă celălalt. În aceleaşi echipe pe coardă ca şi pe gheţar, ne-am asigurat pe rând în jurul unor stâlpi de metal „plantaţi” acolo spre liniştea turistului obişnuit, sau în jurul vreunei stânci mai bine crescute. Concentrarea mi-a amplificat la maxim efectul de deshidratare, dar tot ea m-a făcut să nu îl simt decât la întoarcere.

Şi a fost mai întâi Kleinglockner, fratele mai mic cu 28 de m. Foarte moţat şi el, privind parcă invidios la nen’su cel mare, însă şi el mândru foc. Eram acolo, parcă la o palmă, însă lucrurile nu sunt niciodată simple pe creastă: a urmat o coborâre scurtă, dar dată naibii, într-o scobitură în care cu greu încăpeau două persoane. De acolo, o urcare pe măsură, ultimii metri, storcând ultimele picături, tot mereu cu lipsa de perspectivă dată de panta accentuată care părea să ne stea mereu pe cap. Am urcat sporovăind verzi şi uscate, ca nişte tembeli: Flo îşi tot imagina nişte sărmăluţe făcute de doamna lu’ Cristi, Răzvan abera de nişte varză cu mămăliguţen, eu,de sub casca pusă peste pălărie, visam şi salivam „doar” la nişte bere, iar prin faţa ochilor, la un moment dat, ne-a defilat obraznic o pereche de pulpiţe americăneşti numai bune şi fragede. Eram clar duşi cu capu’, toţi.

Încă doi – trei paşi şi iată-l, am ajuuuuns! Mă uit şi vreau să fiu sigur, dar clar suntem pe vârf: se vede crucea cea mare, în ancorele sale imense, mai sus nu se poate, că nu mai e unde, îi aud pe cei de pe prima coardă chirăind şi agitându-se cu bucurie (mai ales e una mică cu o gură cât o şură, tot ţopăie p’acolo!!); şi îl văd pe Flo scoţându-şi ochelarii de gheţar pentru a-şi şterge nişte lacrimi adevărate. A mai fost acolo de câteva ori, însă bucuria e pentru noi, şi e de-a dreptul emoţionant. A reuşit să aducă o asemenea adunătură până sus, acum mai rămâne să ne dăm jos sănătoşi.

Am lacrimi şi eu, da’ mă ţin şmecher. Toţi au ochii absolut strălucitori, e un gen de licăr pe care foarte rar îl vezi, şi drogul nostru e numeşte urcatul pe munte, cât mai sus.

Facem poze la greu, în grup, singuri, cu steag, cu Partidul Verde, cu ochelari sau fără. Senzaţia că sunt în avion şi mă uit pe geam e incredibilă, parcă pot să pun mâna pe nori. Întâlnim un tată şi fiu (fiul cam de vârsta noastră) care sunt acolo a 4-a oară parcă, şi îi admirăm sincer, mai ales după ce ne fac nişte poze destul de bine încadrate. Se lasă cu inel de logodnă (detalii numai la tinerii însurăţei), emoţii la greu frate.

Atunci, pe loc, nu realizezi deplin ce ai reuşit, trăieşti doar clipa, şi e colosală, mai ales că o poţi împărtăşi cu prietenii. Hotărât lucru, ascensiunea nu e pentru singuratici: dacă nu e măcar unul cu tine, nici nu ai cui povesti, nu te înţelege mai nimeni…Noi suntem privilegiaţi, suntem o grămadă, şi muntele ăsta greu ne-a unit cât 10 teambuilding-uri!!

Distracţia ţine vreo 45 de minute, ceea ce e extrem de mult pe un vârf ca ăla, însă se pare că am prins o fereastră liberă în fluxul de oameni. Şi gata, la drum! Ne legăm iarăşi în corzi şi redevenim serioşi, mai ales că nişte nori ne cam ţin calea şi par că vor să ne strice un pic cheful. Şi mai e o chestie: urmează coborârea, şi va fi mai greu ca la urcare, şi apoi ştim că trebuie să ajungem undeva la maşini, şi e al naibii de jos, va fi un marş incredibil de lung.

Încercăm să câştigăm timp şi coborâm în „salamuri”, sau pe jumătate asiguraţi, sau mai la liber, după cum ne ţin „curelele”, dar tot merge greu. Ne recuperăm echipamentul abandonat în potecă, facem ultimele coborâri, Răzvan se satură de coborât în salam şi lungeşte coarda până la maxim, pe care coborâm toţi cei trei în rapel. E foarte fain, însă coarda e udă fleaşcă şi tata lu’ Grăunţă e plin de spume. După ce îi trec, se înhamă iarăşi la coarda udă şi coborâm absolut la galop, ca bezmeticii. Muntele ne trage 5 minute de nor cu ceaţă rece, si totul se transformă într-un loc foarte neprietenos, dar trece repede; suntem mega-norocoşi. Ne regrupăm la ieşirea de pe gheţar unde bem apă de gheţar ca nişte cămile însetate. Suntem încă la 3500, şi „distracţia” e departe de a se fi încheiat.

Păpăm ceva pe terasa cabanei, şi de abia acum începem să realizăm pe unde am fost, privind cu nesaţ la poze şi lăudându-ne în gura mare. Flo avusese dreptate: zile întregi nu o să ne mai tacă gura, şi încă nici nu ajunsesem înapoi „pe pământ”.

Pornim rapid la drum înapoi, înspre parcarea cu maşini; un calcul mic: de la cabana de 3500 am făcut vreo 3h 15 min până pe vârf, iar înapoi încă vreo 4 h. Am pierdut mult timp să stăm să treacă alţi turişti întâlniţi pe traseu.

Drumul înapoi a fost presărat cu glumiţe şi marcat de o sete incredibilă care creştea necontenit. Noroc că nu am mai transpirat foarte tare. Gheţarul de jos l-am trecut legaţi câte doi, se presupunea că deja eram mai experimentaţi; via ferrata a trecut si ea, cu o grămadă de precauţii, pe urmă ultimele petice de zăpadă, care pe mine, unul, m-au epuizat al naibii. Am trecut la „ţinuta de vară” şi ne-am aşternut la mers, deşi picioarele erau deja moi, ca de vată. Pe la 20.30 eram încă la 2600 de m; ştiam că va urma un drum lung la lumina lanternelor, dar încă nu ne păsa decât să apară odată acele pâraie de gheţar, să ne astâmpărăm setea. După ce am mai răbdat o oră, ne-am adăpat cu nesaţ, dar încetişor, pentru că era incredibil de rece. Apa şi sărurile la plic ne-au mai înviorat, însă mai aveam îngrozitor de mult de mers.

Eu cu Iunia şi cu Cristi am rămas ceva mai în urmă, ce atâta grabă. Am pus în funcţiune frontalele în timp ce urcam penultima pantă, aşa zisă „ a lui Dorin” (aici, anul trecut, prietenul nostru aproape că ajunsese la limita răbdării după ce merseseră ore în şir pe o furtună cumplită). A urmat ditamai coborârea, la frontală. Eram obosiţi varză, goliţi de motivaţie, şi frustraţi, unii, că nu puteam vedea cât de departe sau de aproape suntem de punctul final, barajul şi parcarea. Am sporovăit să ne treacă de oboseală, am vorbit frumos cu picioarele şi, mai ales, cu genunchii noştri, să mai rabde un pic şi să se poarte frumos; evident, nu toate au fost ascultătoare, dar uneori durerea e bună, te ţine treaz!! După un drum parcă interminabil, am trecut barajul şi ne-am întâlnit cu surpriza emisiunii: ultima pantă de urcat, până la maşini (probabil vreo 100 – 150 de m de nivel). Pentru unii a fost lovitura de graţie, am înţeles că au ajuns muţi la maşini, i-am găsit deja dormind pe jos, în parcare, în cele mai ciudate poziţii. Ne-am târât efectiv pe o scară de lemn imensă, aducându-mi aminte de o carte despre un lagăr german, Mauthausen, care avea o „scară a morţii”, cu  186 de trepte. Flo ne-a pescuit pe la mijlocul pantei, cu maşina, şi am fost super norocoşi.

Am ajuns la maşini pe la 1.30 în noapte. Eram pe traseu de la 8.30, ziua precedentă: 16h 30 de min, o probă de anduranţă absolut incredibilă, mai ales din punct de vedere mental.

Ciudat lucru, eram oarecum în formă, şi chiar am muncit al naibii să pun cortul în parcare. O bere pescuită gata rece din portbagajul infinit al lui Cristi a fost aur curat. Am mai stat la vrăjeala mării, adrenalina nu trecuse cu totul, însă în momentul în care m-am întins în sac, am căzut absolut secerat: fusese ziua cea mai lungă din toată istoria mersului meu pe munte.

Dimineaţa a fost un moment mai special: sub un soare superb şi sub privirea parcă mai plină de consideraţie a Grossglockner-ului, am primit diplome de ascensiune pe Vârf, şi am fost al naibii de mândri. Flo ne-a lăudat într-un final, neuitând să ne amintească cât am fost de „muci”, mai ales pe ultima parte a drumului. Totuşi, mi-am dat seama că a fi „muci”, în ochii lui, nu e aşa de rău pentru un muritor de rând ca mine; nu cred că a fost vreunul dintre noi care să fi fost deranjat vreun pic.

Ne-am despărţit, noi mai rămânând o tură în Austria, pentru a ne bucura şi de dimensiunea mai „culturală” a acestei ţări frumoase. Urma să ne luptăm şi cu tentaţiile Salzburgului, şi să ne chinuim „la încă-o cană de vin”. Şi mamă ce o să intre, pentru că aveam atâtea de depănat şi de povestit: fusesem cel mai sus din viaţa noastră, şi nu era deloc puţin lucru, iar treaba merita udată din belşug, ca să ne rehidratăm…Mai povestim, nu s-a terminat, incă!!

read more

De la Hofmann la 1900 si apoi la 3500. Sus pe coama balaurului! Ziua a 2-a

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 5 comments

În prima noapte petrecută în Alpi, nu cred că a fost unu’ care să doarmă foarte liniştit: aşteptam cu emoţie dimineaţa, doar doar o apărea minunea de vârf. La prima geană de lumină, stimulat de duetul de sforăituri (la ralanti, ce e drept, băieţii consacraţi, spaima munţilor, fiind extrem de discreţi în excursia asta… ptiu ptiu…, să nu vă fie cu deochi), m-am decis uşor şi am tăiat-o afară cu ochii bulbucaţi. Si DA, era acolo, mai înalt decât mi-aş fi închipuit, mai frumos decât am visat: GROSSGLOCKNER ieşea încet din nori şi părea că se uită indulgent la noi: bine măh, hai băgaţi şi voi o încercare. Poze, filmuleţe, tot tacâmu’, chiote de veselie pentru privelişte şi pentru ziua ce părea să se anunţe bună. Pe zoom se vede cabana unde trebuia să ajungem, dar şi forma trufaşă a vârfului, şi spiţ-urile de metal pe unde urma să atârnăm corzile…

Grossglockner	Perspectivă: mamă ce sus e	Hofmann, Grossglockner, Pasterze

Am plecat pe inima goală, mânaţi de pasiunea pură: nu îmi trebuia mâncare, nu îmi trebuia nimic, vroiam să mă văd deja tropăind pe drum în sus. Raţiunea, totuşi, şi-a spus cuvântul: când ne-am întors la maşini, am făcut două lucruri: am refăcut rucsacii, raţionalizând la sânge hrana dar şi hainele (tot a ieşit greu al dracului, trebuie să îţi faci bagajul cu gândul la varianta pesimistă de vreme, pentru că nu ai vrea să stai ud fleaşcă două zile, te mănâncă hipotermia şi înseamnă că şcoala de supravieţuire Flo Adventure ţi-a intrat pe o ureche şi a ieşit pe cealaltă). Şi am păpat rapid şi vârtos, urma ditamai urcuşul.

Cu maşinile am coborât de la 2400 m la vreo 2000, pe Hochalpenstrasse; acolo le-am lăsat în parcare, a urmat o ultimă verificare a rucsacului, şi gata cu asfaltul, la drum. Namila de vârf se vedea încă şi mai sus şi mai dominator; cabana unde urma să înnoptăm părea că atinge cerul, iar surpriza emisiunii era că începeam urcuşul cu o coborâre de circa 100 – 150 de m, până la nivelul unui baraj superb creat de gheţarul Pasterze care se topea în amonte. La întoarcere, bucata asta de circa 150 m urma să fie bomboana pe colivă pentru mulţi, aveam să o aflăm peste vreo 40 de ore.

Traseul urmă să fie cel numit Salmhut, trecând pe la cabana Salmhutte (2634m), prin locul pe unde s-a făcut, istoric vorbind, prima ascensiune pe Grossglockner. Aveţi o mică schemă în poza de mai jos, cu principalele rute în această zonă a muntelui.

… Şi am început să ne înălţăm, să „muncim”, cu pulsul luând-o la galop şi plămânii trăgând nesăţioşi după oxigen (mai ales fumătorii au avut ceva de pătimit, pe primele sute de metri de nivel).

.. am întâlnit pe drum un excursionist care stătea la okazie, da’ nu l-am băgat în seamă: se vedea clar pe fizicu’ lui că nu va ajunge departe!!

Acum, fără glumă, Flo părea că şi-a lăsat undeva în maşină plămânii, şi altcineva făcea treabă în locul lui. Tot ţopăia înaintea noastră sau printre noi, ba cu o glumă, ba cu o încurajare gen „eşti muci”, să ne salte moralu’ cam plouat de la atâta urcuş. M-am ţinut mai bine decât credeam, micul antrenament din parcul Titan făcându-şi oarecum treaba.

Am ajuns într-o şa de unde începea o lungă „plimbare” oarecum pe curbă de nivel, până la Salm Hutte (deja sărbătoream la fiecare pietricică, pentru că eram mai sus decât Moldoveanul nostru). Am trecut printre o grămadă de marmote şi pajişti întregi de flori de colţ. O mică viperă s-a intersectat cu noi, răcoarea părea să o fi ameţit-o puţin, însă pericolul nu era mai puţin real. Am ocolit-o cu prudenţă.

Relaxarea curbei de nivel ne-a permis să admirăm peisajul: pereţi imenşi, de multe lungimi de coardă, contorsionaţi parcă de mâini uriaşe, pe de-o parte, de cealaltă o vale cu un verde crud incredibil şi o grămadă de viaţă; pe ici pe acolo, cam rar, pâraie date de topirea gheţarilor: am băut în combinaţie cu plicuri cu săruri şi minerale; habar nu aveam câtă deshidratarea urma să trăim mai sus.

După un prânz mai consistent aproape de cabana de la 2634, lângă un refugiu de toată frumuseţea săpat în stâncă, am plecat să trecem pereţii, prin Via Ferrata, nu înainte de a trage din nou o sesiune de poze. Era locul de unde ne luam rămas bun de la ultimele petice de iarbă: mai departe altitudinea făcea ca peisajul să fie mai degrabă selenar, cu bolovani din ce în ce mai colţuroşi; a apărut zăpada, pe urmă s-au ivit limbile de gheţar. Eram pe Terra totuşi, şi trebuia să ne cam echipăm (am pus hamul, cât încă aveam spaţiu berechet, dar şi casca, să ne protejăm bruma de creier la o eventuală căzătură; oricum, la cât erau TOŢI de duşi cu capu’, nu cred că s-ar fi observat vreo diferenţă).

Via ferrata e un gen de trasee montane în care faci căţărare ajutat de cabluri, scări, lanţuri sau frânghii fixate deja acolo de cei care îngrijesc traseul respectiv. De obicei versanţii sunt abrupţi şi locul expus, iar traseul nostru nu făcea excepţie. Totuşi, experienţa de la Flo Adventure şi valoarea noastră deosebită şi-au spus cuvântul: am trecut fără mari emoţii.

Fapt divers: chiar înainte să urcăm, am întâlnit doi flăcăi de la cabana de mai sus, care săpau potecă cu un fel de unelte gen târnăcoape / sape, ca să poată merge de-alde pantofarii mai în voie. Pe când ne scremeam noi la coadă, să trecem via ferrata, ei au terminat frumos treaba, şi-au pus uneltele într-un loc ferit, au scuipat în palme şi au tăiat-o peste munte, peste noi, ignorând treptele şi cablurile, la o căţărare liberă pe care păreau să o facă extrem de lejer. I-am înjurat în gând, admirativ.

Sus, pe vârf, peisajul superb ne-a lărgit ditamai rânjetul pe faţă, însă nu era chiar al nostru. Muchia pe care ne aflam era enervant de îngustă pentru câţi ne întâlnisem acolo, şi imediat urma o traversare pe gheţar: treceam la chestiuni mai serioase. Că nu era de glumă, am avut probe concrete: o turistă ce a încercat să treacă fără echipament a fost recuperată cu o coardă de un grup de italieni după ce alunecase mai bine de 15 m şi se oprise salvator într-un bolovan. Pun pariu că avea pampersu’ plin; iar unu’ dintre noi a călcat pe o bucată de zăpadă şi a pornit la vale cu full speed, noroc că s-a oprit în grohotiş. Ne-au cam îngheţat unele organe, şi ne-am grăbit să punem colţarii, prilej cu care viaţa s-a schimbat brusc: probabil, pentru alpinism, colţarii sunt una dintre invenţiile fundamentale, şi să trăiască mămica ăluia de i-a scornit mintea aşa ceva.

Traversarea pe gheaţă a fost fără peripeţii, foarte probabil datorită bunei organizări, şi pentru că nu eram nişte pămpălai. Legaţi în coardă, pentru siguranţă (dar bazându-mă, în primul rând, pe mine însumi) am trecut relativ lejer câmpul de gheaţă şi bolovani. Privind în jos te treceau fiori, fiindcă panta e extrem de expusă, şi din ea nu se văd decât primii 100 – 200 de m; restul se prăbuşeşte într-un hău imens, şi zău dacă ai vrea să aluneci într-acolo. Jos de tot, curgea liniştit Pasterze. Gândul că prima opţiune era să fi urcat direct pe acolo m-a făcut să zâmbesc cam încurcat: nu ştiu câţi am fi fost capabili, aşa că ideea lui Flo de a ocoli a fost cât se poate de sănătoasă la cap.

În partea cealaltă am scos cu uşurare colţarii şi am continuat urcuşul cu ultimele puteri şi picături de apă scurse de prin sticle. Am privit în jos şi am avut un sentiment incredibil când am văzut cât de departe era parcarea pe care o lăsasem în urmă, cu circa 10 ore mai devreme. Eram al naibii de sus, pentru noi cei veniţi din Carpaţi; treaba asta, şi soarele care începuse să spargă, pe apus, norii şi ceaţa, mi-au dat o senzaţie de bucurie şi mândrie nespusă. Cabana, ţelul nostru pentru ziua aia, era deja la câţiva paşi, iar vârful pe care urma să urcăm a doua zi se juca din nou printre nori. Acum ştiam că era acolo, foarte aproape. Imediat ce am ajuns, cu resurse nebănuite, am mai tras câteva poze cu „balaurul” Grossglockner pe fundal. Nu arăta prea prietenos nici din poziţia asta, însă eram chiar pe grumazul lui. Mai aveam un mic hop.

Cabana mi-a produs o impresie absolut neaşteptată: era un model de civilizaţie reprezentativ pentru o ţară ca Austria. La 3500 m lumina electrica, bude curate cu muulte suluri de hârtie igienică (nu jegul incredibili de la noi), paturi şi priciuri în care puteai dormi extrem de confortabil, cu spaţiu mult în jurul tău (mi-aduc aminte de mitocănia de la Omu, unde ăia măresc an de an preţurile şi numărul de locuri repartizate în acelaşi spaţiu infect). Acu ţineţi-vă bine: în cabană NU se intra cu obiecte ascuţite şi nici încălţat cu bocancii: o cameră mare, la intrare, adăpostea tot echipamentul tăios: colţari, pioleţi, beţe, bocanci (în schimbul acestora, pe o poliţă, găseai o pereche de şlapi curaţi). În camera aceea era echipament de zeci de mii de euro, dar nimeni nu lua un capăt de aţă care nu era al lui!! Inimaginabil în Romanika aşa ceva, poate pe vremea lu’ Ţepeş Vodă…

Preţurile erau pe măsură, dar nu exagerate (doar ne aflam la 3500 de m), iar calitatea mâncării şi a berii, impecabile. O fi fost de la efort, o fi fost de la bucuria de a sta la masă cu gaşca nebună după ce am tras de noi ca la balamuc… nu ştiu, dar berea aia mi s-a părut cea mai gustoasă bere pe care am băut-o vreodată. Noroc că unii meseni erau muţi de oboseală, şi eu cu Cristi am scurs toate halbele, ca nişte băieţi cuminţi. Mai serviţi?!! … hai că mă grăbesc, mă duc să dorm, pentru că mâine urmează să cuceresc cel mai înalt vârf de până acum, din viaţa mea…Ne reîntâlnim în episodul 3, cu poze cum rar aţi văzut…