Stilul de leadership care câştigă încrederea subordonaţilor

Posted by Florin Glinta in Management, Psihologie aplicata | 0 comments

Am scris, într-un prim episod din serialul dedicat Încrederii, că angajaţii stau cu ochii larg căscaţi pe comportamentul liderilor lor, pentru a găsi acele elemente din care să înţeleagă dacă cei care îi conduc sunt demni de încredere sau nu; adică dacă merită să se supună riscului de a fi subordonaţii lor.

Competenţa liderului este unul dintre ingredientele fundamentale ale încrederii: un manager competent este capabil să ia decizii bune şi eficiente, să înţeleagă munca subordonaţilor şi să o răsplătească echitabil, să iasă din situaţiile dificile împreună cu echipa, să gestioneze situaţiile de stres şi să conducă organizaţia spre a deveni mai competitivă pe piaţă.

Evident, să poţi e esenţial, dar la fel de important este să şi vrei, să fii motivat să îţi pui competenţa ta de manager în slujba obiectivelor organizaţionale şi, cireaşa de pe tort, în direcţia dezvoltării oamenilor de care eşti responsabil. Ho ho hoooooo… dragii moşului, aici treaba e mult mai complicată.

Cercetări serioase mai recente, pionierate prin anii 80’ de Burns, apoi Bass şi Avolio,  au arătat că marea diversitate a felurilor în care un lider înţelege să îşi conducă echipa polarizează spre câteva stiluri importante şi bine delimitate: într-un crescendo, liderul poate să îşi abordeze echipa de la un stil pasiv (laissez-faire), trecând printr-unul tranzacţional (dacă faci cutare lucru, primeşti cutare recompensă), până la stilul cel mai implicat în „viaţa” şi acţiunile subordonaţilor  – stilul transformaţional.

Evident că nu voi insista pe stilul pasiv, există prea multe exemple în lumea în care trăim: sunt liderii care nu sunt capabili să recunoască anticipativ o problemă, iar dacă li se arată că există, nu sunt capabili să se mişte pentru a o rezolva.

Liderul tranzacţional se concentrează pe a se asigura că subordonaţii sunt recompensaţi corect şi că relaţia va decurge în termenii prestabiliţi. El reuşeşte să dezvolte o încredere mai ales pe baze cognitive, de percepere a competenţei, care nu este atât de puternică şi durează atâta timp cât obligaţiile părţilor sunt respectate.

Saltul calitativ de la acest nivel îl reprezintă liderul transformaţional, care are capacitatea câştigă încrederea subordonaţilor stabilind o relaţie cu baze afective puternice. Un lider transformaţional este aşa de special deoarece:

1. Creează o viziune pentru colectiv sau ştie să le explice viziunea strategică a organizaţiei. De la managerii mai mici până la angajaţi foarte simpli, cu toţii reacţionează favorabil la o poveste bine articulată şi spusă cu autenticitate
2. Creşte gradul de acceptare a scopurilor şi obiectivelor grupului, ceea ce conferă multă coeziune şi ideea că toţi „trag” în aceeaşi direcţie.
3. Îşi oferă sprijinul pentru fiecare membru al grupului, ia în consideraţie  nevoile şi sentimentele fiecărui echipier
4. Îi stimulează intelectual pe subordonaţii săi, le ascultă soluţiile şi le oferă feedback constructiv, argumentat

Care este relaţia acestui stil de conducere cu încrederea şi, mai departe, cu performanţa şi starea de bine a echipei, evident că o să aflaţi în episoadele următoare

Primul meu melc

Posted by Florin Glinta in D'ale mele, Loisiruri | 0 comments

Vă avertizez că urmează texte şi imagini care ar putea să violenteze pe cei sensibiloşi. Femeile simandicoase, mamele cu copii în braţe sau în burtă, ori greţoşii sunt rugaţi cu toţii să navigheze departe de pagina aceasta.

Acum două zile am aprofundat de unul singur, ca temă suplimentară, una dintre lecţiile de supravieţuire de la Flo Adventure. Era după o mică ploaie, mă întorceam spre casă şi îmi tot făceam planuri despre ce o sa-mi gătesc în seara aia; găsisem o soluţie, parţială: paste… dar…cu ce…? Cum mergeam, am văzut, pe alee, vreo 5-6 melci ieşind voiniceşte din rond, la plimbare, şi în minte mi-a venit imaginea lui Flo care tot căuta un melc prin pădurea Cernica, doar doar o avea vreo ocazie să ne dovedească ce maestru bucătar e el. Doar nu vă gândiţi că mi-am făcut paste cu melci; Jesus, nici vorbăăăăăă, nu sunt aşa de distrus. Mărturisesc că m-am gândit un pic, dar eram destul de obosit, şi, când eu mă aplecam să culeg unul, melcul ..ţuşti, în tufiş…Am fraierit unul singur totuşi, care a pus botu’ la vrăjeala mea că vreau să îi arăt casa în care stau, şi l-am condus acasă, mai întâi în chiuvetă.

Ca să nu mai lungim vorba, după o şedinţă foto, am decis ca melcul va fi aperitivul din acea seară, nu înainte de a-mi face curaj cu o gură mare de palincă. Iata-l, un adevarat artist:

Tehnic vorbind, treaba stă cam aşa: după ce îl speli, îl laşi să se relaxeze, stai la o şuetă, ca să iasă din cochilie la maxim, şi gata cu prieteşugul, îl iei de guler să îl scoţi afară din bârlog: nu se poate păpa din cochilie; dacă îl tragi corect, melcul iese curat afară, adică maţul gros cu frunzele în curs de digerare iese din corp, care rămâne curat, numai bun de pus la frigare. Trebuie spălat mai mult, dar asta îţi poţi permite când eşti acasă şi ai apă curentă, dar dacă eşti în pădure, hmm… merge şi aşa. Cum arată? Well, cu toţii ne-am suflat nasul când şi când, aşa că putem trece peste detalii. Într-un final, din ditamai melcul, rămâne o bobiţă de carne bună, dar chiar bună şi gustoasă; e ca şi cum ai păpa fructe de mare, mai exact acea bucata de calamar, sau o scoică ceva mai uşoară. L-am gătit într-o tigaie, nu prea mă inspiră flacăra de aragaz pentru frigare, şi a ieşit chiar bun. Necazul cu melcul e că dacă insişti prea mult, dispare cu totul. Oricum, carnea e clar bună de păpat, nu e chiar gustoasă ca porcul, şi nici prea hrănitoare, însă, hotărât lucru, melcul e o variantă deloc rea, chiar şi în mijlocul civilizaţiei, cu atât mai mult dacă te prinde foametea prin locuri izolate

…şi da, ca să fiu complet onest, după melc au mers nişte paste cu ciuperci, sos de roşii, usturoi şi vin alb. Halal supravieţuire, dar.. ce să îi faci, la toţi ni-i greu!!

P.S.: daca apar in vizită şi aveţi tot felul de animăluţe pe acasă, şi încep să mă uit mai cu poftă, e cazul să îmi puneţi pe masă o friptură zdravănă, că nu se ştie…