Partea a III-a Maraton 7500: să terminăm, să nu fim ultimii!!

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 2 comments

Eram restant cu ultima parte a maratonului 7500; luat cu ascensiunea pe Mont Blanc, am neglijat un pic scrisul, dar acum ma achit de datorii, si… vine partea a III-a….

Plecăm de la Omu fără presiunea de până atunci a timpului, însă împovăraţi de oboseală şi, mai ales, de uzura care făcea să scârţâie picioarele cu totul. Pe drumul spre Hornuri, foarte aproape de cabană, ne întâlnim cu o echipă de fete bestiale (din Bacau, dacă nu mă înşel), care tocmai ajungeau la Omu pentru a 3-a oară, adică aveau un avans, faţă de noi, de circa 7-8 ore. Arătau sfârşite, dar…erau pe picioare şi încă zâmbitoare. Ne uităm unul la celălalt şi izbucnim în râs şi într-o serie de mişto-uri grele: eram nişte găini jumulite în comparaţie cu ele, jos cu pălăria. Ce să mai zicem de comparaţia cu SIS Adventure, pe care le-am mai revăzut numai la festivitatea de premiere …

Coborârea pe Ciobotea a însemnat, pentru mine, un amestec de emoţii tari: traseul e deosebit de frumos, mi-ar fi părut tare rău să îl parcurg noaptea. Ca dificultate (adică solicitare pentru picioare), mi s-a părut mai rău decât Valea Cerbului şi decât orice am coborât în Bucegi, poate doar Bucşoiu în jos să îl egaleze, bucata până la Prepeleac. Până la refugiul Salvamont Bran are extrem de puţine porţiuni care să nu fie abrupte, în rest e o coborâre continuă şi rea, cu o porţiune criminală, înainte de intrarea în pădure, în care am crezut că rămân ori fără genunchi, ori fără dinţi. Beţele de trekking să trăiască, fără ele nu ajungeam departe. Celălalt ingredient (de fapt felul principal), a fost durerea atroce din genunchi, în special stângul; cu toate unguentele, merg aproape cu lacrimi în ochi pe unele porţiuni, recurgând la tot felul de trucuri pentru a îmi abate atenţia de la sâcâiala permanentă a tendoanelor şi meniscului. Habar nu am cum reuşim, ba încă într-un timp rezonabil, de circa 2 ore jumătate (în loc de 4, pe indicator). A fost singura bucată din tot maratonul în care m-am gândit, în treacăt, la posibilitatea să renunţ; noroc că doar ce am deschis gură să gândesc voce tare ideea, că Lucică mi-a tăiat rapid pofta: …ce să renunţi tată, nici să nu te gândeşti, dacă am ajuns până aici, terminăm neapărat! Nu puteam să nu fiu de acord, dar nu erau genunchii lui ăia care plângeau. Uite, am ketonal supozitoare, bagă-ţi unu în cur…a continuat amabil olteanu. Aveam bucile atât de strânse, că nu intra nici acu, plus că era o chestie de demnitate, nu intră nimic pe ochiu maro, decât dacă e nasoleală de tot; se pare că nu era, aşa că am pus de-o parte proiectilul cât un glonţ de 7.62, pentru mai târziu.

La Salvamont Bran prindem din urmă un grup care rămăsese unit pentru a face drumul mai plăcut. E o arşiţă toropitoare, şi gaşca somnoroasă şi obosită zob (aşa păreau) se îngrămădise într-un mic petic de umbră, păpând paste şi supă de tăiţei, pe fondul larmei vesele produse de Geta, care prinsese energie maximă, habar nu am de unde. Pif şi Hercule (nu ştiu care cine era) păreau şi ei toropiţi, mult sub valoarea pe care le-o ştiam; era doar o părere, aveam să vedem peste cam două ore, când au trecut pe lângă noi ca avioanele, de parcă atunci începuseră cursa: de dragul grupului se cam lăsaseră pe tânjeală, însă au decis, la Bran, că aşa nu mai merge, şi au revenit la ritmul lor normal. De la Valea Gaura până la finish (circa 23 de km) ne-au luat cu un avans de peste 3 ore, ceea ce e al naibii de zdravăn. Felicitările noastre şi jos cu pălăriile!

Fetele din echipa de organizare de la Salvamont Bran au fost absolut delicioase, merită tot respectul şi pupături de mâini: roiau de colo-colo prin căldură să facă paste şi supe (amândouă felurile mi s-au părut excelente, cu tot cu aroma propriilor ciorapi lângă care am păpat), ni le aduceau la nas, ne-au umplut sticlele cu apă, ce să mai zic, ne-au tratat ca pe nişte vedete, mai mult decât am fi visat şi am fi meritat. Săru’mâna domniţelor!!

Profit de maţul plin şi halesc ketonalul supozitor, ca un om mare, cu un aer demn şi o strâmbătură pe măsura delicatesei îngurgitate. Odihna şi supa îmi mai alinaseră durerile, aşa că pornim mai departe primii, destul de vioi, deşi afară era o căldură incredibilă. Mersul pe curba de nivel şi urcuşul uşor până la firul Văii Gaura pică cum nu se poate mai bine: traseul ne încălzeşte moderat picioarele, are apă din belşug şi privelişti excelente; zona pare mai puţin umblată, cu bucăţi de pădure care arată ca devastate de vreo tornadă mai veche şi un marcaj ceva mai puţin proaspăt, dar încă vizibil.

Cum spuneam, la Valea Gaura ne ajung din urmă Pif şi Hercule; ne tot uităm prin pădure, poate apare şi Rahan, dar n-avem timp de aşteptat şi o luăm la picior. Cei doi trec pe lângă noi ca un accelerat şi se tot duc…Urcuşul spre terasele glaciare dinainte de Omu a fost una dintre cele mai frumoase bucăţi din tot traseul, mai ales că nu o ştiam; 2-3 lanţuri au adus ceva condimente la monotonia mersului în viteză. A fost porţiunea unde practic durerea din genunchi mi-a dispărut; preţul nu a fost mic, râgâiam a ketonal-supozitor de îmi venea să îmi vărs maţele, însă starea de bine care mă invadase mă făcea chiar să îmi permit bucăţi de alergat în pantă. Eram ca un căţel scăpat din lesă, care se bucură şi se tot duce înainte şi înapoi să arate ce mult îi place libertatea. Lucică mergea imperturbabil, aruncându-mi câteva înjurături în barbă despre cheful meu de alergat la deal. Hotărât lucru, urcuşul nu e cea mai mare plăcere a vieţii lui, însă starea mea de bine l-a păcălit să halească, la rândul lui, un supozitor, cu speranţa că îl va apuca şi pe el frenezia.

Tragem de noi cât putem, dar ultimul urcuş, înainte să ieşim în dreptul hornurilor, ne rupe…mă recuperez ceva mai bine şi decidem să o iau la picior înainte, spre Omu, să comand ceva de mâncare şi să îl aştept pe oltean ca pe un paşă, cu masa pusă. Zis şi făcut: după ce apuc să pun farfuriile pe masă, Lucică apare cu o faţă gen „nu mai vreau alergatura” dar şi cu o foame de lup în maţe. Haleşte de parcă nu mai mâncase de o săptămână (simt nevoia de carne, frate… n-am ce să fac…) şi apoi se năpusteşte pe uşă afară cu un hai frate să mergem de parcă ar fi alergat să prindă trenul. Încă cu gura plină fiind, mai schimb câteva vorbe cu un vechi tovarăş de drumuri montane pe care îl întâlnesc din întâmplare în sala de mese; o iau la trap, bucuros că pot să alerg încă, apoi, din mers, primesc cu plăcere ceva încurajări de la cel mai mov, drăguţ şi fidel suporter al expediţiei, Silvia, care ne susţine cu chirăieli de încurajare prin SMS-uri. Săr’naa, fiecare mesaj mi-a dat energie pentru câţiva kilometri buni…După ce trec de vârful Ocolit, pe dedesubt, îl prind din urmă pe Lucică, pe care cabanoşii plini de E-uri de la cabană îl revergoraseră cu totul. Sunt bucuros şi mirat pentru că iar merg pe o porţiune neumblată de mine în Bucegi, dar şi cârcotaş când înţeleg câtamai bucata de drum mai avem de făcut. Mergem îndelung pe platou, cu genunchii începând din nou să facă figuri, mai de înfundate. Lucică îşi aminteşte de opăreala care îl chinuieşte şi, văzând că suntem cam singuri pe platou, îşi reia mersul cu nădragii în vine şi bucile la vedere. Accelerez şi o iau în faţă ca să nu îmi rup vreun picior de râs, însă din faţă spectacolu’ e şi mai tare. Dacă cineva l-ar fi văzut pe ditamai Terentele fugind după mine cu chiloţii în vine, ar fi crăpat de râs instantaneu sau ar fi sunat la 112 să prevină iminentul viol. Îmi curg lacrimile de râs, iar porcăriile ce le scoatem din noi nu pot fi descrise în acest blog respectabil; e felul nostru de a ne abate atenţia de la oboseală, de la noaptea care se lasă şi de la gândul că mai avem mulţi kilometri înainte. Vorbesc la telefon cu Cireşara Iunia, care mă anunţă cu voce gravă că ei sunt nu mult înaintea noastră şi se mişcă cu viteza melcului chinuit. După tăcerea atipică a lui Tătărel înţeleg că treaba e cam grosuţă şi îi spun lui Lucică în timp ce ne lăsăm în jos pe coborârea incredibilă dinspre Guţanu. Incredibilă pentru că e ditamai scăderea de nivel, pentru că suntem după mai bine de 80 de km de mers, genunchii ţiuie, iar nevoia de concentrare pe pietrele mişcătoare e maximă, pentru a nu irosi aiurea toată energia cheltuită până acolo, printr-o simpla rupere de glezna. Pe acest fundal, apusul dumnezeiesc care ne însoţeşte abia de e băgat în seamă.

Mă dor ochii de concentrare holbată la locul pe care pun următorul pas, toate derulându-se în mare viteză. Printre gâfâieli şi alunecări de ne stă inima unul de grija celuilalt, discutăm adânc şi greu despre situaţia Cireşarilor; dilema e mare, dureroasă: dacă sunt varză amândoi, trebuie să găsim o soluţie să îi scoatem de acolo. Ieşirea spre Moieciu ar fi o variantă, Salvamontul alta, ne punem speranţe în organizatorii de la punctul de control…Dacă toate variantele pică, e nasol de tot, nici nu vrem să ne gândim la perspectiva abandonului, dar ştim amândoi că nu putem să îi lăsăm pur şi simplu şi să ne continuăm drumul. Dar ce păcat de toată cursa de până atunci…Ne vorbim să îl prindem pe Tătărel şi să îi administrăm un supozitor in cur (are stomacul mai sensibil, de mimoză)…eu îl ţin, tu i-l bagi, susură Lucică suav, în timp ce ne prăvălim la vale în hohote de râs ca nişte tembeli…Rămânem optimişti şi ne punem toată speranţa în vâna de oţel a Cireşarului masculin şi în tăria Iuniei. Lucică are încredere totală, o ştie căpoasă, eu sunt mai nuanţat, şi ştiu că dacă Tătărel e total necooperant şi depresiv, nici ea nu va duce prea mult…Din fericire amândoi se vor ridica mai sus de toate aşteptările noastre: el îşi va aduna toate resursele să continue să meargă, iar ea şi va depăşi toate temerile legate de noapte, urşi, câini şi pădure, şi va susţine echipa până la finish. Deocamdată însă, îi întâlnim într-o atmosferă de cortegiu funebru: Tătărel cu o faţă lungă până la pământ, mai nasol decât în hipoglicemie, cu glezna luxată şi dureri atroce în genunchi, mut ca un peşte, mergând cu un aer marţial de parcă intra în plen la Curtea Supremă de Justiţie (nu se prea putea îndoi din încheieturi). Iunia încerca să fie veselă şi tonică, chiar îi ieşea, dar era evident îngrijorată. Discutăm un pic variante, ei sunt amândoi nişte bestiali şi refuză ideea ca noi să abandonăm, aşa că decidem să mergem înainte şi să îi ghidăm prin telefon, cu condiţia ca, dacă treaba se agravează, să ne spună şi să ne întoarcem. De abandonul lor, nici vorbă…Mai târziu ne vine ideea să ajungem la finish apoi să ne întoarcem să îi luăm cu maşina de la cabana Padina, scutindu-i de 2-3 km, însă îl aud la telefon, pe fundal, pe Tătărel răcnind şi protestând că dacă tot ajung până acolo, nici vorbă să apeleze la maşină şi să fie descalificaţi, vor termina pe picioare (nu mă gândisem). Aşa că tac fără să crâcnesc şi ne vedem de drum chiuind şi fluierând prin pădure şi pe versant în noaptea din ce în ce mai neagră. Trecem printr-o stână unde ciobanul ne fereşte de câteva zeci de perechi de ochi lucitori care ne înconjuraseră ameninţător. Mai sunteţi mulţi?… că aici vine ursu, nu mai pot să stau cu câinii legaţi… (deci mai avea, nu erau ăia toţi). Îl asigurăm că mai sunt puţini, şi o luăm la picior pe un fel de curbă de nivel spre Şaua Strunga. Luna apare extrem de frumoasă şi aproape plină face o noapte de-a dreptul nefirească şi luminoasă; respirăm cu nesaţ aerul răcoros care ne ajuta să mai prindem ceva prospeţime; poteca şovăitoare spre şaua ce se depărta ca Fata Morgana mi s-a părut cea mai lungă şi chinuitoare etapă din tot traseul. Răbdarea noastră se apropia de sfârşit, pe măsură ce noi ne apropiam de final. În spate, Cireşarii făceau progrese uimitoare, pe urcuş picioarele Tătărelului fiind ceva mai cuminţi. Răsuflăm uşuraţi odată ajunşi la refugiul Salvamont din Strunga şi o luăm la picior spre satul Peştera pe un teren foarte înşelător, presărat cu gropi parşive pe sub smocuri de iarbă aparent de încredere. Nicio secundă de relaxare nu ne era permis. Încă o stână, şi un grup de concurenţi de la Hobby uşor rătăciţi în spaţiu. Trecem fără incidente printre perechi de ochi grupaţi în două categorii: unii mai depărtaţi, ce se mişcau în ritmul rumegatului, ceilalţi mai mici şi mai răi, ce se mişcau în ritmul lătratului. Spre marea mea frustrare, dăm de o ruptură de nivel cu marcaj foarte prost făcut, unde evident că bâjbâim aiurea vreo 10 minute, până regăsim traseul. Dăm de un drum şi ajungem la Cabana Padina, unde prindem o doamnă drăguţă tocmai când încerca să încuie uşa. De ce era drăguţă? Pentru că ne-a dat bere, după care tânjeam de vreo 40 de km. Am uscat cutiile de parcă n-ar fi fost, apoi ne-am relaxat: practic ajunsesem. Am nimerit în sat parcă în vremea sărbătorilor dionisiace: peste tot erau focuri de tabără cu grătare şi oameni dansând hipnotico-ritualic în jurul lor, în fum, cu muzici din cele mai diverse, de la nelipsitele manele până la Rammstein. Nebunie curată. Întrebăm de scurtătura de lângă gardul schitului, oamenii ne aplaudă (unii), ne invită la foc şi la bere, iar cineva ne previne că pe unde vrem să mergem tocmai se semnalase un urs. La câte resturi de fripturi erau în zonă, cred şi eu că vine ursul…Revigoraţi ca nişte căluţi în deşert ce simt apropierea apei, prindem curaj şi, în zgomot de fluiere şi chiote, o rupem demonstrativ la fugă, în uralele colegilor de suferinţă de la Hobby. Într-un final vedem apropiindu-se clădirea telecabinei, unde era linia de finish. Pândarii puşi de organizatori dau semnalul că mai vin unii şi începe un cor de piuituri şi o mică talangă, pe fond de Queen – We are the champions (da da, inclusiv pentru ăştia mai de la coadă). Epuizarea mă face să nu îmi dau seamă exact de ce simt şi cum sunt, mă aşteptam să fiu mai emoţionat, dar eram incredibil de obosiţi şi era trecut de miezul nopţii, aşa că trecem relativ simplu şi firesc linia de sosire.

Felicitări, medalii, o masă caldă din paste şi supă, extrem de binevenite, şi odihna binemeritată în jurul mesei organizatorilor. Suntem plini de adrenalină încă, suntem curioşi de ce şi cum au făcut alţii şi, mai presus de toate, foarte fericiţi că ne-am atins obiectivele: am terminat, şi nu suntem ultimii. Îmi fac un calcul mic şi îmi dau seama scurt că am spulberat recordul personal al zilei celei mai lungi, care fusese în Grossglockner, cu un an înainte: şi ca timp, aproape 20 de ore, şi ca distanţă, şi ca diferenţă de nivel. Asta e ceva…

Între timp, prin telefon, funcţionez ca GPS, antrenor, mentor, părinte iubitor, şi motivational speaker pentru Cireşarii aflaţi cam la două ore în spate. Când ajung aproape, ies cu frontala pe poziţie de baliză semnalizatoare şi apoi le facem o primire cât de triumfală putem, demnă de tot efortul lor generos şi curajos. Sunt ultimii din categoria lor, dar nu ultimii din seara aceea, şi sunt campionii noştri.

Ne băgăm la somnik, iar Tătărel adoarme în timp ce, cu glasul revenit, se jură în gura mare că dacă nu era genunchiu’ …le arătau ei lor. Îl cred pe deplin, dar aleg să adorm ca un lemn, cu genunchiul în mână, doar fiindcă nu ajungea să mi-l bag în gură, doar doar o trece…

Mă trezesc din cauza căldurii care anunţa o zi fierbinte, încă de pe la 8 dimineaţa. Mă ridic relativ sprinten, dar sunt gata să pic pe o rână de la genunchiul buclucaş, totuşi, după câteva mişcări de încălzire sunt pe picioare şi merg să mă răcoresc cu o baie în pârâul de lângă tabără; apa, rece ca gheaţa la ora aia, e ca un balsam peste picioarele atât de muncite. Stau până mi se învineţesc de frig, dar de acum sunt de-a dreptul proaspăt. Ne pregătim pentru festivitatea de premiere, timp în care ne umflăm în pene cu medaliile de finisheri şi schimbăm impresii la greu cu participanţii şi alţii diverşi. Lângă noi, se trezeşte dintr-o maşină, modest şi cârpit de somn, Viorel Palici, unul dintre echipierii de câştigători. Îl felicit şi îl întreb, ca în banc, cum pana mea ai făcut frate…după ce îi mărturisesc cu candoare că ne-am gândit intens la el pe parcursul celor 95 de km, şi l-am şi înjurat cu năduf; ne spune cu calm că el mai degrabă sare nişte obstacole, decât să le ocolească (exact cum ne-am imaginat), dar recunoaşte că şi el e afectat după o asemenea încercare. Mă uit la el, e doar un pic mai mare şi mai bine făcut ca mine, dar e din altă lume. Îi spun şi de timpul nostru, cu circa 24 de ore mai mare, şi ne felicită sincer, fără să clipească vreun zâmbet. E atitudinea decentă a celui care îşi ştie valoarea, modul de antrenament şi cunoaşte greutatea efortului depus.

Festivitatea de premiere e frumoasă, simplă, cu multă emoţie şi admiraţie sinceră.

Sunt momente în care am lacrimi în gât de emoţie, mai ales la prezentarea echipelor de mixt, cu care rezonez în mod deosebit (mi se pare foarte tare cum se împarte la doi efortul într-un grup teoretic dezechilibrat ca putere, dar în care, de cele mai multe ori, ea dictează ritmul şi, adesea, e veriga tare). Jos cu pălăria, pentru amestecul de putere, voinţă şi, adesea, graţie de-a dreptul, că aproape nu îţi vine să crezi cum asemenea făpturi reuşesc să ducă în cârcă un astfel de efort!

Una peste alta, a fost ceva special cu totul, şi, dacă pe timpul cursei am spus de mai multe ori că a doua oară nu mai calc la o asemenea provocare, acum, ca mi-au mai trecut toate cele, nu ştiu cum voi reacţiona când va veni o nouă ediţie.

Mi-a plăcut organizarea, chiar dacă a fost departe de perfecţiune. Dar asta e normalitatea, e omeneşte, la o asemenea anvergură. Cred că am o singură sugestie pentru ediţiile viitoare: mi-ar plăcea tare mult ca în traseu să fie inclusă, într-un fel sau altul, cabana Mălăeşti, care mie îmi pare cel mai fain loc din Bucegi. Poate cu un pic de gândeală iese combinaţia…

Până atunci, glorie învingătorilor, felicitări tuturor celor care au avut curajul să încerce, cu plusul de lauri pentru cei ce au şi reuşit să o scoată la capăt.

Startul, fugăreala, lupta cu timpul şi kilometrii la Maraton 7500

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 1 comment

Trezirea şi ritualul de pregătire dinaintea cursei (încălzire, mâncare, hidratare, vitamine, prafuri, aminoacizi – eram ca nişte mici drogaţi) s-au întâmplat în ritm trepidant şi iată că mă dezmeticesc pe linia de start, încă mestecând la o ultimă pătrăţică de macaroane cu brânză. Îmbucătura îmi rămâne în gât de emoţie, pe boxe urlă Carmina Burana şi deja în sânge începe să picure adrenalină, împreună cu fiorii specifici pe şira spinării. Toţi sunt ca nişte motoare ambalate, ochii strălucesc, se dau ultimele îmbărbătări, Lucica filmeaza, echipierii îşi trimit încurajările spuse şi nespuse, vine numărătoarea inversă şi se pleacă în fluierături, piuituri şi zgomote de talangă. Gataaa, chiar se întâmplă, suntem în cursă, de acum toată concentrarea e la a înghiţi kilometri, şi avem în faţă ditamai porţia.

Mergem pe o prima bucată împreună cu SIS Adventure Team şi Adi Bostan, pe care îl întreb, la mişto, dacă mai poate …Ne ţinem de ei câţiva kilometri, până vine un urcuş mai abrupt, loc unde încetăm să ne mai punem cu nebunii, întrebându-ne în barba (mai ales în legătură cu surorile) …cum dracu merg ăştia aşa frate…

Ritmul e tare, aerul e tare, iarba înaltă e udă fleaşcă şi în curând aşa sunt si ciorapii mei, ceea ce mă face să înţeleg că am făcut prima greşeală: m-am încălţat cu pantofii fără Goretex, pe care aveam de gând să îi schimb mai târziu, în vederea drumurilor pe Omu. Prea târziu: merg, mă ud şi mă usuc de la mers, însă la Valea Dorului după vreo 7 km, deja simt că încep să apară unele bătături, incredibil de devreme. Oricum, încă am puterea să nici nu bag de seamă, ritmul e bun, începem coborârea; Lucică ştie o porţiune, cea de pârtie, eu pe cealaltă, spre stâncile Sfânta Ana şi spre Poiana Stânii, tăiem serpentine şi deja ne trezim că plutonul s-a lungit maxim, suntem cam singurei, şi reuşim să nu rătăcim traseul. Ajungem la Poiana Stânii, CP2, de unde începe o primă distracţie: urcarea spre Piatra Arsă, pe traseul pe care eu îl ştiu de „Pelişor”. Urcuşul e deja greu, ne cam depăşesc echipe, evident mă enervează când trec fete pe lângă noi. Ţinem un ritm cât de cât bun; cei din faţă sunt mult în faţă (facem mişto şi ne întrebăm dacă au terminat deja, încă nu ne dăm seama exact ce avans uriaş pot să ia ne-oamenii ăştia pe numai 15  km). Bătăturile încep să îşi cam facă de cap, dar ştiu că pe urcare le pot gestiona uşor, coborârea va fi însă cu distracţia maximă…

Lucică începe să pufăie ca o locomotivă, anunţând cu tupeu că gata, a terminat benzina!!. Evident că nu îl bag în seamă şi începe arsenalul de miştouri: în gura mare îi cer părerea dacă e acum cazul să declanşăm sprintul final şi să scăpăm în câştigători, sau să mai aşteptăm un pic (mai aveam cam 75 de km …).

Pe acest fond, ajungem cătinel pe platou, vedem terenul de antrenament al celebrei baze olimpice, şi un tip de-a dreptul herculean băgând ture la bustul gol pe un vânt destul de tăios, pe pista de alergare. Trecem cu gurile căscate şi cu limbile atârnânde, şi ajungem printre jnepeniş la Piatra Arsă, unde stăm maxim 3 minute, ca profesioniştii, apoi ne năpustim în jos spre Jepii Mici. Zăbovesc vreo 5 minute să îmi pun primii plasturi (Lucică ia un avans bunicel, trag tare să îl ajung din urmă şi reuşesc abia după 1-2 km), iar evaluarea pagubelor nu e deloc liniştitoare, dar nici timp de văicăreală nu e.

Timpul are valori şi semnificaţii nebănuite într-o astfel de întrecere: pe de-o parte, ai tentaţia să zici că nu e nici un necaz dacă pierzi pe undeva 10 de minute, pentru că, la scara întregului traseu nu par foarte importante. Pe de altă parte, când stai pe loc şi alţii trec pe lângă tine, ai un sentiment clar de frustrare, de urgenţă, trebuie să pleci, că uite, ăilalţi se tot duc, şi e incredibil de greu să recuperezi, să prinzi din urmă pe cineva care te-a depăşit, mai ales în condiţii de valori apropiate. Reglarea vitezei şi a ritmului e o altă provocare mare: e foarte greu să te fereşti de dorinţa de a da totul încă de la început, de a ţine pasul cu fruntaşii, pentru că descărcarea de adrenalină e mare şi spiritul de competiţie se smuceşte nărăvaş la început. Începătorii ce fac greşeala să menţină ritmul cu cei buni înţeleg rapid că e o alegere nefericită: diferenţa e imensă, abia dacă reuşeşti să ţii pasul câţiva km, dacă e ceva de capul tău, dar pentru asta aproape că îţi consumi toată energia, pe când pe ăia din frunte îi doare în bască, aşa rapid merg ei în mod natural, ei mai au rezerve, în schimb tu eşti cu limba scoasă şi rămâi în praf riscând să nici nu termini. Devenind mai „bătrânei”, am reuşit să ne înfrânăm pornirile competitive, însă tot am menţinut un ritm cam prea tare pentru valoarea noastră. Am mers pe Jepii Mari în jos ca o avalanşă, am tras tare, cu depăşiri şi ţopăieli, până ce mai întâi durerile, apoi raţiunea, au învins: am lăsat-o mai moale, altfel riscam să abandonăm prematur.

La punctul de control aflat la intersecţia Jepilor, aveam 25 de km şi aproape 5 ore de mers, picioarele mele erau piftie de la coborâre, cu dureri şi tot tacâmul, în timp ce Lucică părea să sufle cam greu, dar se ţinea bine cu genunchii şi nu avea treabă cu bătăturile. Am zăbovit cam 10 minute, timp în care am aflat că mai multe echipe abandonaseră deja, iar în spate mai erau vreo 20. Ne simţeam de-a dreptul buni, pentru nivelul nostru, deşi orgoliul de mascul era răscolit serios de cele câteva echipe de fete şi de mixt care trecuseră ca acceleratul pe lângă noi.

Bem apă că nişte cămile, mai băgăm ceva prafuri şi începem prima urcare cu adevărat dificilă: Jepii Mici. Din acel moment încep să înţeleg că sunt mai pregătit decât am fost vreodată, şi asta mai ales din punct de vedere mental: cel mai mult până la momentul maratonului, în Bucegi, făcusem o urcare şi o coborâre în aceeaşi zi, pe Jepii Mici până sus de tot, împreună cu Iunia. Ne-a luat o zi lumină, până spre noapte, şi am ajuns cu genunchii praf, aproape incapabili să ne mai mişcăm. Acum, în ziua 1 a ultra-maratonului, începeam să urc Jepii după ce deja aveam 25 de km mai degrabă alergaţi, picioarele praf şi perspectiva că, în cel mai rău caz, trebuia să mai facem un drum până pe Omu plus coborârea criminala de la Valea Cerbului. Şi nici nu clipeam la această perspectivă…

După primii paşi, timp în care am vorbit cu Cireşarii, ce se apropiau, cu trenul, îmi dau seamă că stau foarte bine cu energia iar picioarele răspund mai bine pe urcare. Merg alert, cu bucăţi de alergare uşoară, şi îl ajung din urmă pe Lucică, gâfâind pe potecă şi arătând destul de obosit. După câteva vorbe de verificare a situaţiei, în care mi-am dat seama că olteanu era departe de a fi terminat benzina, dar avea nevoie de un ritm mai lent, merg mai înainte pentru că brusc aveam un obiectiv foarte important: mă răscolea de circa o oră o cogeamite defecarea, ca să folosesc termenul din atlas (scuzaţi poezia, dar şi maratoniştilor li se întâmplă, nu-i aşa?), iar muntele gemea de lume, pe poteca îngustă. Când deja mă apucase disperarea, găsesc gură de torent în sus, pe care caţăr vreo 10 m, până la un colţ unde „m-am simţit bine”, ca alpiniştii, în sprait. Cu puterile revenite şi mai uşor, o tulesc iar la fugă. Una peste alta, Jepii au scos viaţa din noi, picătură cu picătură. Am reuşit un timp cam de 2 h si 45 până la Babele, ceea ce nu e mare realizare, în comparaţie cu ăştia bunii, dar a fost binişor pentru noi. Preţul măricel totuşi: genunchii solicitaţi reacţionează cu disperare la începutul coborârii spre Peştera. În plus de asta, o iritaţie de toată frumuseţea începe să mă roadă fix între cei doi obrăjori de la spate. Merg de parcă mă întorceam din Vietnam, parcă îmi calc pe ouă. Lucică înviază la vale, iar glasul lui şi porcăriile pe care le spune mă mai ţin şi pe mine în viaţă, împreună cu Bengayul nostru cel de toate zilele. Spre Peştera întâlnim un coleg de suferinţă care avea un genunchi complet rigid, de parcă era ghipsat; se ducea cu demnitate să abandoneze, ca şi Stelu de altfel, care se chinuise pe Jepi ca pe dealul Golgotei. Partenerul lui cel haios a continuat cursa până la final, terminând şi el ca un erou. L-am prins şi depăşit la Salvamont Bran, şi avea un genunchi tare neascultător.

Amândoi cu ţinută, dornici să facă o impresie bună măcar spre final, cu spirit de luptător admirabil. La momentul acela m-am întrebat unde avea să îmi vină rândul şi mie, însă apropierea de tabăra de bază m-a revigorat brusc.

Mai revigorante au fost cele 20 de minute petrecute acolo: macaroanele lui Lucică, revederea cu Cireşarii Iunia şi Tătărel, care ciripeau veseli şi plini de sprijin (masaj, ketonal gel, încurajări, poze etc.) şi sucurile de fructe stoarse din seara dinainte au făcut cu adevărat minuni. Şedinţa tehnică cu Lucică a decis să rămânem la Gura Diham peste noapte, pentru că eram destul de afectaţi, aşa încât am rezervat telefonic o cameră, ca boierii, având mereu în minte ideea că, dacă ne simţim în formă, să continuăm.

O luăm spre Omu destul de vioi, cu adidaşi, şosete şi plasturi noi (ce vers, mânca-ţi-aş). Pe drum întâlnim echipa Alin – Zsolt, abandonaţi din cauza accidentării lui Alin; ne strângem, la un moment dat, o gaşcă destul de numeroasă, care însă avea un ritm mediu mai susţinut, şi ne lăsa în urmă cam la vreo 10 minute. Nu m-a deranjat deloc, era primul traseu pe care nu mai fusesem în Bucegi şi mi s-a părut de-a dreptul relaxant să îi admir frumuseţea în lumina din ce în ce mai moale dată de apropierea apusului. Ultimele 30 de minute de urcuş au fost susţinute, ca la balamuc; a urmat prima trecere pe la cabană, unde am şi întâlnit o echipă care era deja la a doua tură. Incredibil, în 12 ore de la start aveau un avans, faţă de noi, de aproape 20 de km!! Şi nu erau ei primii!!

Stăm extrem de puţin, şi o tulim în jos pe Valea Cerbului, gemând şi văcărindu-ne la fiecare pas, chinuiţi de genunchii care încă nu se adaptaseră coborârii. Frişca pe tort: amândoi suntem opăriţi în nişte zone foarte gingaşe, iar soluţia se impune natural: eu renunţ la chiloţi, iar Lucică  brevetează un nou tip de echipament, cu vedere la buci: alerg pur şi simplu distrus de râs, horcăind la fiecare 20 de m când îl văd tropăind la vale cu pantalonii în vine.

Durerile trec ca prin farmec şi prindem viteză bunicică, ajungând din urmă câteva echipe. După o bâjbâială scurtă  nimerim scurtătura şi, cu o oră jumătate înainte de timpul planificat de noi, eram deja la Gura Diham, în mijlocul hărmălaiei.

Ce a urmat nu prea face parte din maraton, ci din farmecuil vieţii, pentru că aşa am ales noi să se întâmple. Raţionamentul a fost simplu: mai aveam energie, dar probabil că, dacă am fi forţat Bucşoiu la 12 noaptea am fi ajuns la Omu mult spre dimineaţă, obosiţi muci, fără să vedem nimic şi cu perspectiva de a dormi ca nişte aurolaci în sala de mese, deloc atrăgătoare. Aşa că am luat o decizie matură şi responsabilă şi am făcut ceea ce ne pricepem cel puţin la fel de bine să facem: am băgat două beri şi câte o ceafă cu cartofi prăjiţi, făcând masă mare de maratonişti. În timp ce noi ne retrăgeam spre cameră, ceilalţi au plecat mai departe (am admirat în gura mare determinarea lor, curajul fetelor şi tăria de a lua în piept, în toiul nopţii, probabil cea mai grea porţiune din traseu; singura consolare a noastră a fost că erau un grup mai numeros şi se puteau ajuta unii pe alţii). De aici încolo ştiam că am cam rămas ultimii şi că doar pe noi doi trebuia să ne mai bazăm.

Dup duş şi oblojeli pe la picioare, am dormit în aşternuturi curate, ca doi bebeluşi, cu credinţa fermă că am luat o decizie corectă. În toiul nopţii au mai sosit două echipe, dintre care una a dormit la Poiana Izvoarelor, iar cu a doua am pornit la drum, absolut din pură coincidenţă, dimineaţa următoare, după circa 5 ore de somn.

Treziţi la 4, după ritualul de vitaminizare, pornim împreună cu echipa pe care am găsit-o pregătindu-se de drum, în parcare. Bucuroşi că nu suntem singuri, tragem tare şi ne distanţăm, în cele din urmă, simţindu-ne de-a dreptul fresh. Prindem din urmă şi echipa de la Poiana Izvoarelor, iar pe la 7 salutăm mutrele somnoroase ale celor 3 curajoşi care populau cortul de la Prepeleac.

Pe drum începem să primi mesaje de la Cireşarii, care păreau că bagă forjă la greu: suntem la Omu, … apoi…suspect de repede, …suntem la Gura Diham…Juniorii parcă păpaseră jeratic, însă noi încă nu ştiam că ritmul bun şi aplombul cu care alergau tocmai primiseră o lovitură destul de nasoală, în persoana gleznei lui Tătărel, sărită de pe fix la un pas greşit. Pentru ei era începutul unei lungi chinuieli, care a transformat cursa lor anonimă, de mijlocul plutonului, într-una plină de eroism de-a dreptul, terminată târziu în noapte, pe un celebru ultim loc, cu preţul unui efort fizic şi mai ales de voinţă imens. O să le dau cuvântul direct Cireşarilor, într-un episod următor, pentru a transmite senzaţii direct de la sursă.

A urmat Bucşoiu, premieră, din nou, pentru mine, pe urcare. Traseul mi-a plăcut de-a dreptul, deşi, mai ales pe prima parte, e un amestec infernal de ierburi, pământ umed, rădăcini şi jnepeni enervanţi, care vor cu toţii, parcă, să te agaţe de mâini şi de picioare, să te dea jos, de parcă poteca foarte abruptă nu ar fi fost îndeajuns. Am înţeles că a fost porţiunea suspinelor pentru majoritatea, unde mulţi au abandonat. Învăţaţi totuşi cu traseele dificile şi odihniţi după somn, nu ni s-a părut aşa de dificilă, mai ales că peisajul, odată ieşiţi în creastă, era unul rupător de frumos, şi ne hrănea cu energie.

Sus pe vârf, lângă indicatorul cu lanternă semnalizatoare, privim cu grijă şaua destul de adâncă în care trebuia să coborâm pentru a urca din nou la Omu.

Ultima porţiune ne cam solicită răbdarea, apoi iată-ne ajunşi pentru a doua oară pe cel mai înalt punct al Bucegilor, după aproape 5 ore de la plecarea din Gura Diham. Eram la 28 ore de la pornire (incluzându-le pe cele cam 7-8 „pierdute” în scop de odihna la Gura Diham), şi după aproape 60 de km de mers. La Vf. Omu, fojgăială mare, unele echipe ajungeau pentru a 3-a oară, turiştii „obişnuiţi” făceau ochi şi se puneam în mişcare etc. Păpăm ciorbă şi cabanoşi, pentru că simţeam nevoia de proteine, apoi plecăm să coborâm spre Ciobotea, împovăraţi un pic de impresiile deloc pozitive ale celor care trecuseră pe acolo (dar nu prea văzuseră nimic, după calculele noastre; iar noaptea, toate pisicile sunt negre).