Despre metoda olteneasca de pregatire a unui ultramaraton 7500

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Deschid foiletonul în 4 părţi dedicat cursei propriu-zise din Maratonul 7500 Bucegi 2011. În prima parte se va vedea cum pregătirea e mama maratonului. În partea a 2-a veţi fi martori la goana noastră împotriva timpului şi kilometrilor – nebunia de a ne încadra în timpul maxim permis la jumătatea cursei, obligatoriu pentru a avea voie să continuăm până la sfârşit. În partea a 3-a veţi urmări echipele de Cutezători şi Cireşari cum se târăsc cu demnitate spre finish! Iar ultima parte va fi dedicată festivităţii de premiere, apoi voi ceda microfonul şi tastatura echipierilor Cireşari, care vor încununa cursa de ultra trail cu mărturisirile lor emoţionante şi autentice. Deci, să fie partea I – Pregătirea…

Nu suntem noi mega aşi la alergat curse montane, dar la pregătire nu ne bate nimeni, evident în stilul nostru. Dacă am fi concurat numai la capitolul pregătire, eram sigur pe podium.

Am plecat spre Padina cu super Kangoo-ul lui Lucică, pentru că aveam informaţii oarecum alarmiste despre calitatea drumului; am mers deci pe varianta Târgovişte – Moroeni – Sanatoriu – Bolboci. Drumul de la Moroeni până la sanatoriu, mai ales primii 2-3 km, printre casele de amărăşteni (majoritatea ţigani) de la margine, pare un fel de ghetou al plângerii, un fel de fund de lume părăsit de civilizaţie. Mă rog, e treaba lor…

Alegerea variantei Moroeni s-a dovedit cam neinspirată în final; drumul e foarte lung si presărat cu hopuri şi gropi care parcă vor să desfacă maşina din încheieturi. Am aflat, la întoarcere, că pe Dichiu se asfaltase de curând, şi am mers pe acolo ca pe un adevărat drum austriac, cu asfalt nou şi peisaje superbe.

Ne-am mai înveselit la Bolboci, la baraj. Locul este superb, de venit pentru plimbat şi respirat aer curat. Ca şi prima dată când am văzut lacul, m-a lăsat cu gura căscată culoarea de un turcoaz nefiresc, ceva ce trebuie doar văzut pentru a fi crezut.

Am regăsit zona Peştera – Padina cu bucurie (nu mai fusesem de ani buni pe acolo). Sus, la telecabină, unde era cartierul general al maratonului, am găsit deja câteva corturi precum şi locurile oficiale unde se făcea înscrierea. Ne-am instalat la repezeală cortul şi am început să ne gospodărim, în lipsa oricărei alte echipe de sprijin. Lucică se pregătise în stil mare, m-a lăsat cu gura căscată: în Kangoo am descoperit o tavă plină cu macaroane cu brânză, delicioase (sar’na la mama cea olteancă), apoi mâncare şi citrice pe care ni le-am preparat sub formă de sucuri gata pregătite să fie sorbite de alergătorii osteniţi (în speţă noi doi, dar şi Cireşarii ce aveau să vină a doua zi). Dacă mai punem şi prafurile trimise de Flo (mulţumim deci, şi-au făcut treaba), eram aşa de dotaţi de parcă ar fi urmat să hrănim o haită de maratonişti. Ce e ciudat e că toate alea au dispărut în zilele concursului aşa de repede de parcă le aruncam într-o gură de canal: consumul e neînchipuit de mare, nevoile, pe măsură.

Pe măsură ce s-au strâns concurenţii, au mai sosit şi dintre cei „grei”, pe care am început să îi cunoaştem de la celelalte maratoane, „obişnuite”. Spre deosebire de publicul pestriţ şi concurenţii de-a dreptul diversificaţi de la întreceri gen Moieciu sau Herculane (la acesta din urmă au fost mai puţini şi mai buni), pe platoul de la Peştera păreau să fie numai unu’ şi unu’. Măsuram din priviri pe furiş sau pe faţă, cu speranţa să îi identificăm pe ăia care să ne ajute să bifăm obiectivul nr.2: Să nu fim ultimii. Cum care era obiectivul nr. 1? Să termină cursa, evident .După ce i-am văzut la treabă pe băieţi şi pe fete, la alte concursuri, nu era loc de iluzii că am putea să terminăm prea în faţă. Şi nu am venit cu gândul să tragem de noi ca nişte câini (deşi, încet-încet, am ajuns să cam facem asta pe unele porţiuni, prinşi în mreaja şi adrenalina competiţiei).

Strategia cursei era adânc gândită, pentru nivelul nostru, şi avea două variante, în funcţie de cum ne simţeam pe parcurs: în prima, cea optimistă, ne gândeam să ajungem la Omu, la a doua urcare, şi acolo să ne odihnim (somn) după cei 60 de km. Pentru noi ar fi fost o etapă de mare eroism şi de tras ca la galere. În a doua variantă, mai realistă, am fi ajuns să dormim la Gura Diham, după circa 48 de km, şi să o luăm la picior în toiul nopţii, peste Bucşoiu. Ambele păreau „rele”, dar ne gândeam la efortul incredibil al celor ce o fac dintr-o singură bucată, fără somn. Absolut supraomenesc, dar…mulţi au reuşit, bravo lor!!!

Lucică a continuat să îşi facă reclamă, remarcând siluetele slăbuţe, dar atletice, specifice alergătorilor de cursă lungă: Ce să fac tată, dacă eu aşa am fost încă de mic, mai purcel…!!”. La sfârşit, în timpul premierii, s-a declarat cu candoare „cel mai gras din toată poiana şi din toată cursa”, însă nu avea dreptate, văzusem cel puţin 3-4 inşi mai pufoşi decât el. Nu l-am contrazis vehement, să nu şi-o ia în cap şi să se lase de antrenament. Ţin minte însă că, pe la km 70 şi ceva, în stilul de mare băşcălie pe care l-am păstrat mereu, i-am spus că a făcut un fizic de fotomodel, lucru pe care, tot cu băşcălie, l-a acceptat ca fiind foarte motivator şi de-a dreptul activator, mai ceva ca un Sponser. Adevărul este că Lucică a făcut un progres incredibil (amândoi de fapt, la nivelul nostru), şi faptul că reuşeşte să îşi mişte bine fizicul mai de „bodyguard” pe atâţia kilometri, nu face decât să arate ce inimă mare are şi ce efort de voinţă incredibil e capabil să facă.

…Şedinţa tehnică a arătat, dacă mai era nevoie, că treaba e groasă, şi ca urma o cursă absolut nebună. Ca sa aveţi o imagine cât de cât, aici aveţi poza traseului. Bombonelele pe colivă urmau să fie câinii de la stânele programate să fie parcurse în cursul nopţii; urşii, de care se pare că Bucegii colcăie anul acesta, deja deveniseră o grijă secundară.

Ne-am salutat cu unii şi alţii, l-am reîntâlnit pe Stelu, iată, în nişte împrejurări la care cu greu mă puteam aştepta să ne revedem, i-am urat baftă lui Alin Tănase, felicitându-l pentru isprăvile trecute şi pentru talentul de povestitor pe blog.

Am băgat în noi de toate, ne-am hidratat şi ne-am pişat în disperare; niciun gram de alcool, total necaracteristic pentru noi (chiar mă uitam cu jind la nişte vecini clujeni care erau veşnic cu câte o cutie de bere în mână; ne-am tăiat poftele cât am putut, să vedem dacă merge mai bine decât cu tradiţionalul vin roşu dinaintea celorlalte curse). Ne-am făcut rucsăceii pentru alergătură, cu echipamentul obligatoriu, şi am mers la somnic ca nişte copii cuminţi şi atipici.

Am dormit puţin, de la un amestec de emoţie şi aşteptare nerăbdătoare, dar şi fiindcă au continuat să vină toată noaptea concurenţi, să pună corturi şi să vorbească vesel, a revedere.

Maraton 7500 – aproape am urcat un 8 miar!

Posted by Florin Glinta in Munti | 4 comments

Când am decis, undeva in februarie, să particip la primul maraton montan, am făcut-o cu gândul că merită să încerc, şi pe urmă oi mai vedea. Gura cea bogată a lu’ Lucică m-a atras în această lume care, am înţeles puţin mai târziu, e populată cu oameni inimoşi dar şi cu supra-oameni, cu care pur şi simplu ştii că nu poţi să te pui.

A fost Moieciu şi a fost Herculane, fiecare cu farmecul său aparte, cu solicitări cât încape şi cu învăţăminte trase. Dar nimic nu se compară cu ce a fost weekendul trecut. Bucegi 7500 nu e un maraton propriu zis, şi nu datorită lungimii (oficial 90 de km şi 7500 m diferenţă de nivel, neoficial vreo 95-98 km şi circa 7800 m diferenţa de nivel). Bucegi 7500 e un ultra trail running (de fapt aleargă cine poate şi cât poate), e o cursă ce solicită la maxim corpul şi mintea, şi mai ales inima (nu în sensul de cord, care îşi vede de treaba lui, ci în sensul că trebuie să ai o inimă mare şi tare ca să termini, mai ales când nu te mai poţi baza pe picioare şi plămâni).

Maraton 7500 înseamnă în primul rând Atitudine: un amestec de încredere oarbă în propriile forţe şi în spiritul de echipă (se merge în doi – probabil elementul cel mai special care transformă egoismul efortului solitar într-un superb spirit de grija şi atenţie pentru ca celălalt să nu se rănească, să nu cedeze şi să nu risipească astfel toată energia imensă cheltuită până atunci); un amestec de efort pur fizic, până la limita epuizării, şi admiraţie estetică, sensibilă, faţă de frumuseţea locurilor prin care treci, cu atât mai emoţionantă când e văzută printre râurile de sudoare şi, adesea, printre lacrimile de durere fizică; un amestec de tupeu incredibil (să gândeşti că vei termina, deşi eşti epuizat după 50 de km şi ştii bine că mai ai în faţă încă aproape 50, mult mai grei) şi de sinceră umilinţă în faţa muntelui, a naturii, dar şi a celor din vârful clasamentului, care termină treaba cu o zi lumină înainte…

Călători osteniţi în Valea Gaura – pe a 3-a urcare la Omu

Ultra trail-ul te trece printr-o sumedenie de trăiri, şi asta într-un interval de timp foarte scurt; e ca şi cum ai avea o secvenţă de viaţă pe repede înainte, dar fără să ai sentimentul de risipă, ci, dimpotrivă, de câştigare a timpului, de ieşire din el, pentru că apuci să vezi şi să faci imens de multe, pe care altfel le-ai fi făcut într-o săptămână, eventual. Intensitatea cursei am simţit-o încă din săptămânile dinainte, când mă antrenam în limitele timpului şi stilului de viaţă de bucureştean corporatist. E un zumzet care creşte uşor cu fiecare zi ce trece spre momentul startului, şi care devine din ce în ce mai trepidant până la un vuiet hormonal şi de adrenalină ce se varsă odată cu ultimele acorduri de muzică şi cu numărătoarea inversă care dezleagă energiile.

Pe măsură ce ajungi să ştii cu cine pleci umăr la umăr în asemenea curse, emoţia e şi mai intensă, pentru că înţelegi că eşti printre cei mai buni. La început ştii că plata taxei de participare ţi-a procurat dreptul de a fi acolo; dar la sfârşit, când ai învins lupta cu durerea, oboseala şi tentaţia de a abandona, ştii că ţi-ai legitimat faptul de a fi fost acolo prin „luptă dreaptă”, iar sentimentul este unul copleşitor, până la lacrimi.

Plimbându-mă pe google, de cele mai multe ori am găsit „cronici” ale participanţilor care s-au situat undeva foarte sus în clasamente la maratoane. Unele cu ceva frustrări, altele mai tehnice, despre ce şi cum a fost, câteva mai cu impresii de suflet. Toate cu un fir roşu: lupta acerbă, dusă spre dincolo de limitele umane, împotriva timpului, a distanţei, a durerii etc., urmată de satisfacţia de a fi obţinut ceva preţios – un loc cât mai fruntaş. Prin valoarea mai modestă pe care o am, ca alergător de maratoane ce şi-a descoperit târziu pasiunea, am privilegiul de a nu descrie vreo luptă în care m-am  străduit să urc cât mai sus în clasament: mă pot concentra pe altceva-ul  care mă mână spre asemenea evenimente, spre partea mai „umană” a cursei, spre plăcerea „gratuită” pe care mi-o procur fiind acolo.

De ce am ales să alerg la maratoane montane sau curse de ultra trail? Alibiul estre că îmi place muntele, mobilul principal, probabil, este că încă mai caut să mă descopăr, să văd până unde mă pot întinde ca putere, energie, voinţă; iar alte motive sunt date de amestecul de frumuseţe a naturii şi de caracter cu totul special al oamenilor care vin la asemenea curse. Cu puţine şi accidentale excepţii, nu întâlneşti trişori, leneşi, sau nesimţiţi, de care, altminteri, e plină lumea. Ca să ai tupeul să începi asemenea cursă, cu gândul că o vei şi termina, şi chiar să reuşeşti, asta înseamnă o tărie de caracter şi un fel de ambiţie pe care le poţi întâlni la puţini oameni. Dacă blog-ul meu este intenţionat să scrie despre oameni, despre talente, atunci cu greu se poate găsi un subiect mai potrivit decât acest gen de curse. Sunt gesturi simple dar superbe prin umanitatea lor profundă, pe care le poţi vedea: faptul că întâlneşti pe cineva care şchioapătă vizibil, sau zace varză, pe marginea potecii, sau este deshidratat etc., şi te opreşti din mersul contra cronometru să îl întrebi dacă are nevoie de ajutor, şi i-l oferi când e cazul, uneori cu preţul renunţării la cursa şi la locul tău, e un efort de voinţă si un gest de suflet normal printre asemenea oameni, la acest nivel. Cine nu îl face, pare venit din altă lume…

Poţi veni la o asemenea încercare, cum este ultra-maratonul Bucegi 7500, cu diverse atitudini şi setări ale minţii:

- dacă eşti printre fruntaşi, vii să câştigi, eşti la capătul unui antrenament serios, constant, continuu; eşti dintre cei nebuni, capabili să alerge şi pe bucăţi de pante moderate în sus (nu aleargă nimeni tot drumul pe Jepii Mici spre Babele, dar ăştia buni merg într-un fel de parcă ar vrea să falimenteze Telecabina, le scapără picioarele, sunt incredibili). Dacă eşti chiar printre cei foarte buni, duşmanul şi preocuparea ta e timpul, inclusiv cel de anul trecut, concentrarea e maximă, nu ai timp să ocoleşti diverse obstacole din potecă, e mai uşor să le sari, iar de peisaj te ocupi altă dată…

- dacă concurezi la categoria „mai de la coadă”, găini cum ne spunem eu şi cu Lucică (dar găini cu moţ, nu orice fel de orătanie leşinată ), vii pentru plăcerea pură şi neînţeleasă de a fi acolo. Neînţeleasă pentru unii, care zic că, dacă tot nu ai nicio şansă, la ce să te mai duci!!?? Nimic mai greşit, lupta nu e cu ceilalţi, ci cu tine însuţi, acesta e motorul şi acesta e cel mai bun discurs motivaţional. Dacă toţi am vrea să fim cei mai buni, am rămâne o lume de frustraţi, din care cei mai slabi de înger s-ar sinucide pentru că nu pot să fie în frunte. Arta e să gestionezi normalitatea, să te străduieşti să devii mai bun decât ai fi în mod natural prin zestrea pe care o ai. Echilibrul înseamnă să recunoşti fără regret că există alţii nu doar mai buni, ci incredibil de mult mai buni decât tine, însă să ştii liniştit că, dacă scoţi tot ce e mai bun din tine, poţi să devii foarte valoros în micro-universul tău, pe care îl poţi influenţa. Cum se traduce asta în cursă…păi dai tot, atât cât poţi, te minunezi de propriul record, când reuşeşti să mai scazi din timp, apoi îţi reiei locul la coadă, liniştit, însă permanent la limita propriilor puteri, cu obiectivul „măreţ” de a termina cursa, de a sfârşi ce ai început, şi cu orgoliul, totuşi, de a nu o termina ultimul. Ai mai mult timp să admiri peisajul, îţi calculezi altfel etapele, ai timp de vorbit şi cu alţii, pe traseu, eşti acolo şi respiri muntele cu ceva multă veneraţie, aşa cum i se cuvine. Pentru mine, doar el, Muntele, e cel care mă face să duc la capăt cursa. Cred că pe asfalt aş avea infinit mai multe tentaţii de a abandona, pentru că lipseşte plăcerea estetică şi fiorul înălţimilor, care înseamnă atâtea…

Maiestuoşii Bucegi văzuţi dinspre Bran

- mi-e greu să îi înţeleg pe cei cârcotaşi, care vin să strâmbe din nas: că organizarea e proastă, că traseul nu e marcat suficient de clar, că la stânele din drum sunt câini prea fioroşi, că soarele e prea arzător, că traseul nu e bine ales şi ei l-ar fi făcut mult mai bun etc. etc. Mărturisesc cu mâna pe inimă că am încercat, pe parcursul cursei, momente în care am gândit exact la fel; oboseala extremă şi efortul de a gestiona durerea din ligamente, în primul rând, te pot transforma într-un bătrânel cârcotaş căruia nu îi mai place nimic. Dar nu acesta e spiritul cursei, ci astea reprezintă exact lucrurile pe care trebuie să înveţi să le domini mental. Şi, mai ales, nu cu ele trebuie să rămâi, în final: sunt infinit mai multe lucruri frumoase despre care să îţi aminteşti să despre care să scrii.

Ce se întâmplă când alergi în echipă…e ceva unic şi greu de descris. E mult mai intens decât în cursele individuale, pentru că te responsabilizează mai mult, la fel cum te şi încălzeşte la gândul că nu eşti singur şi că cineva e acolo să te sprijine când îţi e greu. În echipă ştii că ritmul e al celui mai slab, în echipă ştii că dacă cedezi, iroseşti şi efortul celuilalt, dar acest lucru te ajută să cedezi mult mai greu…Echipa respiră prin ambii colegi, trăieşte prin efortul lor, râde la glumele care se fac unul pe seama celuilalt, apoi amândoi pe seama altora, se îmbărbătează în mijlocul nopţii în pădurea plină de ochi lucitori şi foşnete ciudate. Pentru toate aceste motive, cred că o asemenea echipă, care are de înfruntat  nu doar muntele, ci şi timpul şi distanţele, are nevoie să se cunoască dinainte. Eu şi cu Lucică ne ştim bine puterile, obiceiurile, ne tolerăm tâmpeniile şi momentele dificile, ne spunem bancurile potrivite şi ştim când e cazul să lăsăm de-o parte atitudinea de sportivi şi să ne administrăm, împotriva regulamentului, o ceafă românească cu cartofi prăjiţi şi bere. Am privit cu emoţie şi cu un nod în gât podiumurile cu premianţii: fără excepţie, păreau că sunt echipe sudate, iar săruturile calde ale partenerilor de la „mixt” mi-au produs bucurie şi admiraţie pentru ce lucru greu au mai realizat împreună… Şi mai grozav e când ai o altă echipă, pe margine, care să te sprijine, încurajeze, să îţi dea un şut de îmbărbătare…; chiar şi un SMS primit în timp ce îţi bubuie inima în urechi de la urcare te face să te încarci cu energie, pentru că ştii că nu eşti singur, iar gândurile pozitive ale celorlalţi parcă sunt un gel energizant !!

Deci de ce alerg maratoane montane? Dacă l-aş parafraza pe unicul şi marele George Mallory, aş zice „pentru că există şi se organizează”. Pentru că îmi dau prilejul să fiu eu şi să scot maxim din mine; pentru că îmi dau adrenalină, pentru că îmi scot în cale oameni speciali, pentru că, iată, cum e ultra trailul Bucegilor, aproape că îmi dau prilejul să urc (şi încă ce rapid) în aerul tare al Everestului fără grija şi banii unei asemenea expediţii.

În episodul următor voi lăsa la o parte filozofarea, şi voi prezenta „faptele de arme” cele măreţe ale echipei Cutezătorii Flo Adventure, şi ale fraţilor mai mici, Cireşarii, aka Iunia şi Tătărel, care ne-au şi întrecut prin strângerea din dinţi şi efortul de voinţă.