Săptămâna freelancer-ilor: lume, păzea că vin!

Posted by Florin Glinta in Business, D'ale mele, Munti | 0 comments

Mda, de la 1 Aprilie, fără păcăleală, am încheiat colaborarea cu TalentGate – Leadership Development Solutions. A fost o perioadă şi cu bune şi cu rele, şi nu vreau să sune a clişeu: chiar au fost chestii bune şi chiar au fost chestii rele.

Lucrurile bune ţin de faptul că am întâlnit oameni deosebiţi, şi cu câţiva rămân prieten pe viaţă, sper eu. Ceva, nu ştiu ce, sau ştiu, dar nu vreau să spun, a atras spre locul acela mai mulţi oameni de mare calitate. Tot ceva, şi iar nu spun ce, i-a alungat şi  răspândit care-ncotro, şi face ca provocarea de a ne reîntâlni periodic să fie şi mai mare. Lucruri bune au fost şi ce am realizat, iar aici conduce detaşat scufundarea în lumea frumoasă a lucrului cu „copiii” talentaţi şi valoroşi, aşa cum este (a fost… whatever…) publicul studenţesc al TalentGate. Sper să îmi rămână în continuare parfumul lor tineresc multă vreme, pentru că este realmente reconfortant, plăcut sufletului (şi ochiului) să ai de-a face cu asemenea oameni. Mi-am propus să fiu aproape de ei atâta vreme cât mă vor tolera prin preajmă; având în vedere stilul de viaţă pe care îl duc, cred că mă vor mai ţine şi bateriile multă vreme, aşa că… n-aţi scăpat de mine .

Lucrurile rele, de obicei, nu merită spuse decât dacă există cineva care să se aleagă cu ceva învăţăminte din asta. În cazul acesta există, ohoo, iar relele nu vor fi lăsate să zacă sub praful uitării, însă vor fi sigilate cu o cămaşă de oţel ca să nu mai producă efecte prin radiaţiile nocive. Toate la vremea lor. Una peste alta, au fost mai puţine decât cele bune, cred…deocamdată mai las timpul să decanteze.

Ce va fi? Păi am o săptămână relativ liberă, pe care aproape că nu ştiu cum să o gestionez, aşa de bine m-a spălat pe creier sistemul. Noroc că am ceva de muncă, doar sunt freelancer, nu? Pe urmă o să rămân mai mult lancer, că nu ştiu, zău, cum mai e şi cu libertatea asta, e aşa un lux că nu mai poţi nici să o recunoşti când ţi se întâmplă, darămite să te mai şi bucuri de ea.

Oricum, îmi doresc un pic mai mult timp să gândesc, să fac un reboot de sistem, să suflu praful de pe nişte rotiţe nefolosite o vreme, şi om mai vedea. Ceva aer curat merge la fix în tot mixul acesta, şi am început deja cu doze mari, cu o călătorie la Vf. Omu, despre care voi reveni rapid cu poze frumoase foc.

Până atunci, lăsaţi proiectele să vină la mine !!

Din oamenii înclinaţi spre sentimentul de vinovăţie se fac lideri extraordinari

Posted by Florin Glinta in Executive Search, Management, Psihologie aplicata | 1 comment

Titlul englezesc (ce nu poate suna decât ciudat în română) dintr-un număr al Harvard Business Review – Guilt-Ridden People Make Great Leaders – m-a intrigat şi pe mine şi mi-a deschis portiţa unui subiect extrem de interesant: studierea sentimentelor de ruşine şi de vinovăţie, a modului de formare şi a influenţelor pe care le au în diferitele aspecte ale vieţii oamenilor. După cum veţi vedea, deşi termeni aparent banali, trimiţând mai degrabă spre morală şi religiozitate, ruşinea şi vinovăţia sunt două stări / sentimente fundamentale ale omului pentru dezvoltarea sa armonioasă ca individ şi ca membru al societăţii. Tema este cu atât mai actuală cu cât, dacă dăm ochii roată în extraordinara noastră cultură de Dâmboviţa, nu prea observăm mulţi oameni care să se mai încurce de asemenea detalii, începând cu clasa politică şi terminând cu micii sau mai marii antreprenori ori manageri ce ne fac zilele mai negre.

Voi începe seria de câteva episoade prin a prezenta pe diagonală principalele idei cuprinse în foarte incitantul articol al lui Francis J. Flynn, profesor de Comportament Organizaţional la Stanford University.

Rezultatele la care a ajuns profesorul Flynn în urma mai multor cercetări în domeniul organizaţional, în rezumat, arată cam aşa:

1. Angajaţii care s-au dovedit mai înclinaţi să resimtă vinovăţie (more prone to guilt), evaluaţi cu un test specific – TOSCA (Test of Self-Conscious Affect, de care o să discutăm pe larg altădată) – au primit evaluări de performanţă profesională mai bune de la şefii lor!! Ei s-au dovedit a fi mai ataşaţi de organizaţie (committed) şi mai activi în promovarea intereselor ei; aceasta chiar în situaţia delicată de a accepta ideea de disponibilizări colective şi de a o pune chiar în practică. Profesorul Flynn face aici un mic raţionament uşor incorect, mai degrabă bun de impact mediatic: oamenii care resimt mai uşor sentimentul de vinovăţie sunt mai sensibili la obiectivele generale ale companiei (sunt de acord cu disponibilizările, pentru că ele fac bine firmei), deci ei „văd imaginea de ansamblu”, deci sunt lideri. Raţionamentul e incomplet, pentru că leadershipul e mai complex decât a vedea imaginea de ansamblu, dar de combătut ne ocupăm altădată, acum doar prezint ideile
2. Sentimentul de vinovăţie activează simţul responsabilităţii; de aceea, de exemplu, dintr-un grup de 200 de studenţi MBA, cei care au obţinut scoruri mai mari la TOSCA (mai înclinaţi să resimtă vinovăţie) au fost evaluaţi de colegii lor ca fiind lideri mai buni decât ceilalţi.
3. Este clară nevoia de a acorda mai multă atenţie sentimentului de vinovăţie în mediul organizaţional; pe de-o parte, există o seamă de aspecte pozitive ce pot fi prezise pe baza evaluării făcute asupra tendinţei unei persoane de a resimţi vinovăţie. De exemplu, absenteismul mai scăzut (sentimentul de vinovăţie pare să inducă „prezenteismul” în rândul angajaţilor, chiar în condiţii de boală, să zicem). Alte aspecte pozitive asociate par să fie: altruismul crescut (şi înclinaţia spre comportament social pro-organizaţional), un nivel mai scăzut de stres ocupaţional sau o satisfacţie la locul de muncă mai mare.
4. S-a vehiculat ideea că organizaţiile ar putea să inducă sentimentul de vinovăţie în rândul angajaţilor pentru a putea obţine astfel, din partea acestora, mai sus descrisele avantaje si comportamente pozitive. Ideea este nu doar îndrăzneaţă şi uşor revoltătoare, pentru că oferă încă o pârghie de manipulare la îndemâna angajatorului, însă pot să spun din experienţă proprie că e deja pusă în practică, conştient sau nu, de diverşi manageri. Am întâlnit pe cineva care reuşea să provoace o grămadă de sentimente de vinovăţie în sufletul angajaţilor printr-o strategie aparent simplă dar eficientă, aparent: pur şi simplu, pe baza unei empatii activate doar pentru acel scop (altfel lemn Tănase, imun total la alte feelinguri), simţea că se apropie momentul ca angajaţii să vrea să ceară anumite drepturi sau plusuri (materiale sau nu); atunci, managerul respectiv venea în întâmpinare cu un asemenea cor de lamentări şi tânguieli abile despre cât de puţin primeşte el faţă de cum se aştepta de la angajaţii în care a investit atâta, pe lângă mereu nasoala situaţie a business-ului etc. etc., încât ţi s-ar fi rupt şi sufletul dacă nu-l cunoşteai. În plus, te apuca aşa un sentiment de vinovăţie că în nemernicia ta ai cutezat să gândeşti că ai putea să primeşti mai mult, încât renunţai la idee şi te puneai mai al dracului pe treabă, să te ridici la înălţimea încrederii care ţi se acordase, of of.. vai vai…ce nemernic nerecunoscător puteam să fiu…oooff!!

Treabă cu inducerea sentimentului de vinovăţie e mult mai complexă decât a vrut să o prezinte profesorul Flynn. Inducerea asta nu merge pe orice teren, ci trebuie să pice pe un fond moral valoros al omului (exploatat în mod neruşinat, din păcate, cu această ocazie), care nu se formează pur şi simplu prin politici organizaţionale, ci este rodul unui întreg proces de socializare.

Cred că prezentând cele de mai sus, unde există câteva idei pe care tare mi-e poftă să le contest sau sî le nuanţez (şi o voi face…ooooh… yeeeahhh…you will see…) am toate motivele să iniţiez o discuţie mai largă despre sentimentul de vinovăţie. Veţi vedea, subiectul e absolut suculent, iar materialul didactic creşte pe toate drumurile din greu încercata cultură organizaţională a ţărişoarei noastre. Pe larg în episoadele viitoare, când voi începe prin a vă prezenta pe cele două surori aparent gemene dar atât de diferite: sentimentul de vinovăţie şi sentimentul de ruşine.

Nu fiţi ruşinoşi, rămâneţi pe aproape.