Din oamenii înclinaţi spre sentimentul de vinovăţie se fac lideri extraordinari

Posted by Florin Glinta in Executive Search, Management, Psihologie aplicata | 1 comment

Titlul englezesc (ce nu poate suna decât ciudat în română) dintr-un număr al Harvard Business Review – Guilt-Ridden People Make Great Leaders – m-a intrigat şi pe mine şi mi-a deschis portiţa unui subiect extrem de interesant: studierea sentimentelor de ruşine şi de vinovăţie, a modului de formare şi a influenţelor pe care le au în diferitele aspecte ale vieţii oamenilor. După cum veţi vedea, deşi termeni aparent banali, trimiţând mai degrabă spre morală şi religiozitate, ruşinea şi vinovăţia sunt două stări / sentimente fundamentale ale omului pentru dezvoltarea sa armonioasă ca individ şi ca membru al societăţii. Tema este cu atât mai actuală cu cât, dacă dăm ochii roată în extraordinara noastră cultură de Dâmboviţa, nu prea observăm mulţi oameni care să se mai încurce de asemenea detalii, începând cu clasa politică şi terminând cu micii sau mai marii antreprenori ori manageri ce ne fac zilele mai negre.

Voi începe seria de câteva episoade prin a prezenta pe diagonală principalele idei cuprinse în foarte incitantul articol al lui Francis J. Flynn, profesor de Comportament Organizaţional la Stanford University.

Rezultatele la care a ajuns profesorul Flynn în urma mai multor cercetări în domeniul organizaţional, în rezumat, arată cam aşa:

1. Angajaţii care s-au dovedit mai înclinaţi să resimtă vinovăţie (more prone to guilt), evaluaţi cu un test specific – TOSCA (Test of Self-Conscious Affect, de care o să discutăm pe larg altădată) – au primit evaluări de performanţă profesională mai bune de la şefii lor!! Ei s-au dovedit a fi mai ataşaţi de organizaţie (committed) şi mai activi în promovarea intereselor ei; aceasta chiar în situaţia delicată de a accepta ideea de disponibilizări colective şi de a o pune chiar în practică. Profesorul Flynn face aici un mic raţionament uşor incorect, mai degrabă bun de impact mediatic: oamenii care resimt mai uşor sentimentul de vinovăţie sunt mai sensibili la obiectivele generale ale companiei (sunt de acord cu disponibilizările, pentru că ele fac bine firmei), deci ei „văd imaginea de ansamblu”, deci sunt lideri. Raţionamentul e incomplet, pentru că leadershipul e mai complex decât a vedea imaginea de ansamblu, dar de combătut ne ocupăm altădată, acum doar prezint ideile
2. Sentimentul de vinovăţie activează simţul responsabilităţii; de aceea, de exemplu, dintr-un grup de 200 de studenţi MBA, cei care au obţinut scoruri mai mari la TOSCA (mai înclinaţi să resimtă vinovăţie) au fost evaluaţi de colegii lor ca fiind lideri mai buni decât ceilalţi.
3. Este clară nevoia de a acorda mai multă atenţie sentimentului de vinovăţie în mediul organizaţional; pe de-o parte, există o seamă de aspecte pozitive ce pot fi prezise pe baza evaluării făcute asupra tendinţei unei persoane de a resimţi vinovăţie. De exemplu, absenteismul mai scăzut (sentimentul de vinovăţie pare să inducă „prezenteismul” în rândul angajaţilor, chiar în condiţii de boală, să zicem). Alte aspecte pozitive asociate par să fie: altruismul crescut (şi înclinaţia spre comportament social pro-organizaţional), un nivel mai scăzut de stres ocupaţional sau o satisfacţie la locul de muncă mai mare.
4. S-a vehiculat ideea că organizaţiile ar putea să inducă sentimentul de vinovăţie în rândul angajaţilor pentru a putea obţine astfel, din partea acestora, mai sus descrisele avantaje si comportamente pozitive. Ideea este nu doar îndrăzneaţă şi uşor revoltătoare, pentru că oferă încă o pârghie de manipulare la îndemâna angajatorului, însă pot să spun din experienţă proprie că e deja pusă în practică, conştient sau nu, de diverşi manageri. Am întâlnit pe cineva care reuşea să provoace o grămadă de sentimente de vinovăţie în sufletul angajaţilor printr-o strategie aparent simplă dar eficientă, aparent: pur şi simplu, pe baza unei empatii activate doar pentru acel scop (altfel lemn Tănase, imun total la alte feelinguri), simţea că se apropie momentul ca angajaţii să vrea să ceară anumite drepturi sau plusuri (materiale sau nu); atunci, managerul respectiv venea în întâmpinare cu un asemenea cor de lamentări şi tânguieli abile despre cât de puţin primeşte el faţă de cum se aştepta de la angajaţii în care a investit atâta, pe lângă mereu nasoala situaţie a business-ului etc. etc., încât ţi s-ar fi rupt şi sufletul dacă nu-l cunoşteai. În plus, te apuca aşa un sentiment de vinovăţie că în nemernicia ta ai cutezat să gândeşti că ai putea să primeşti mai mult, încât renunţai la idee şi te puneai mai al dracului pe treabă, să te ridici la înălţimea încrederii care ţi se acordase, of of.. vai vai…ce nemernic nerecunoscător puteam să fiu…oooff!!

Treabă cu inducerea sentimentului de vinovăţie e mult mai complexă decât a vrut să o prezinte profesorul Flynn. Inducerea asta nu merge pe orice teren, ci trebuie să pice pe un fond moral valoros al omului (exploatat în mod neruşinat, din păcate, cu această ocazie), care nu se formează pur şi simplu prin politici organizaţionale, ci este rodul unui întreg proces de socializare.

Cred că prezentând cele de mai sus, unde există câteva idei pe care tare mi-e poftă să le contest sau sî le nuanţez (şi o voi face…ooooh… yeeeahhh…you will see…) am toate motivele să iniţiez o discuţie mai largă despre sentimentul de vinovăţie. Veţi vedea, subiectul e absolut suculent, iar materialul didactic creşte pe toate drumurile din greu încercata cultură organizaţională a ţărişoarei noastre. Pe larg în episoadele viitoare, când voi începe prin a vă prezenta pe cele două surori aparent gemene dar atât de diferite: sentimentul de vinovăţie şi sentimentul de ruşine.

Nu fiţi ruşinoşi, rămâneţi pe aproape.

CSR in România: începem să ne civilizăm

Posted by Florin Glinta in Business, Human Capital | 0 comments

Mărturisesc că am scris despre CSR (corporate social responsibility) doar tangenţial şi fără a-mi propune special acest lucru. Preocuparea mea pentru subiect se datorează faptului că sunt prieten cu Kami (aveţi blogul ei aici) pe care sper sa nu o perii prea tare dacă o numesc unul dintre pricepuţii adevăraţi în CSR din peisajul mioritic. Acum câteva zile o iniţiativă foarte interesantă, de care nu ştiam, a venit spre mine pe online prin mesajul lui Dragos Dehelean, care m-a invitat pe primul portal românesc dedicat Responsabilităţii Sociale a companiilor. Aici se întâmplă, din 2006, o monitorizare a activităţilor de CSR făcute pe teritoriul României şi tot aici este a treia ediţie din Bilanţul Responsabilităţii Sociale (acum pe 2010). Cu acest prilej, cei care au blog şi sunt interesaţi de subiect au fost invitaţi să răspundă la o serie de 4 întrebări care să ajute la formularea Bilanţului. Bucuros de invitaţia primită, m-am dat pe portal şi chiar mi-a plăcut ce am găsit. Spun cu mâna pe inimă că este primul loc unde văd centralizate astfel de iniţiative ale companiilor din România, iar informaţia găsit acolo şi parcursă pe diagonală îmi creează impresia unui peisaj mai animat decât credeam, ceea ce mă bucură şi mai mult.

Nu sunt un om cu temele făcute în zona de CSR, adică nu sunt prea informat în legătură cu ce au făcut unii şi alţii. Cu siguranţă m-am întâlnit cu activităţi specifice însă nu am acordat mare atenţie, fie din lipsă de timp, fie din indolenţă, fie datorită unui scepticism care mă face să mă uit foarte rece la mişcările făcute de corporaţii în folosul comunităţilor, dar şi (deseori mai intens) în folosul promovării imaginii proprii – CSR-ul strategic. Scepticismul meu vine din faptul că am o concepţie mai largă despre ce înseamnă CSR: văd că o companie acţionează cu responsabilitate socială dacă o face în spiritul larg propus de Caroll, ca implicând grija şi preocuparea activă faţă de: 1. macro mediul economic şi social; 2.  micro mediul companiei (parteneri, clienţi, competitori, comunitatea financiară – deţinătorii de acţiuni etc. ) – pe care îi tratează într-o manieră etică atunci când face afaceri; 3. faţă de ea însăşi, însemnând angajaţi, manageri, sindicalişti etc. şi 4. faţă de toţi ceilalţi actori sociali afectaţi într-un fel sau altul de existenţa şi de activitatea companiei (prietenii, familiile angajaţilor etc. etc.).

În aceste condiţii, din mica mea experienţă nu am întâlnit (nu spun că nu există) compania care activând în România să bifeze toate cele 4 dimensiuni ale CSR. Mi-ar fi plăcut să o întâlnesc mai ales din trei ipostaze care îmi sunt foarte importante: ca angajat, ca membru al unei comunităţi ce se zbate într-un mediu din ce în ce mai puţin sănătos de trăit în el,  şi în calitate de client / consumator de produse şi servicii diverse.

Din păcate, nu prea. Aşa încât, în condiţiile în care am auzit şi trăit pe propria piele faptul că o companie nu îşi respectă angajaţii şi nu îi tratează ca pe fiinţe demne, în condiţiile în care am cumpărat cu bani strânşi greu servicii sau produse de proastă calitate sau am fost înşelat cu bună ştiinţă şi tratat absolut inadmisibil de instituţii foarte respectabile, precum o Bancă (începe cu B şi se termina cu Ancpost, dar nu e singura), am lăsat-o mai moale cu monitorizarea implicării corporaţiilor în diverse activităţi verzi sau mai ştiu eu cum, care sunt denumite clasic „iniţiativele CSR ale companiei”. Ba chiar, unele dintre aceste iniţiative, nesusţinute de preocupări concrete în TOATE cele 4 planuri, îmi apar într-o lumină tare falsă şi ipocrită, menită doar să mai toace buget în contul promovării imaginii proprii.

Există totuşi multă speranţă, deoarece pe piaţa românească au intrat corporaţii cu o cultură solidă inclusiv în zona de CSR (sper să se altereze cât mai puţin în contact cu cultura mioritică). Mă bucură existenţa unui asemenea portal pentru că mă ajută să fiu mai informat, în primul rând, iar ce aflu citind acolo chiar îmi dă speranţe. Apoi, cred că popularizarea şi încurajarea celor merituoşi nu poate fi decât stimulatoare pentru ceilalţi, care ar putea să se străduiască mai mult. Să nu o mai lungesc mai mult decât am făcu-o, schiţez un mic răspuns la cele 4 întrebări:

1. Care sunt primele 3 companii pe care le apreciezi cel mai mult pentru cum s-au implicat in societate in 2010 si de ce? R: Nu pot să am o părere clară. Ştiu doar că la capitolul implicare în societate, în România noastră cea atât de sistematic prostită, apreciez cel mai mult acele iniţiative care vizează creşterea nivelului de educaţie, de cultură de orice fel şi de pregătire pentru viaţa reală a oamenilor, cu atât mai mult a celor tineri; consider acest gen de iniţiativă nu doar generoasă ci de-a dreptul strategic şi vitală pentru noi toţi, ca naţie. Aşa încât aş nominaliza, în această ordine, Start Business  – BCR, RBS Money Sense in România şi Săptămâna solidarităţii a BRD.
2. In ce masura marile companii au raspuns in 2010 asteptarilor tale in privinta implicarii in societate? R: sunt un exigent aici, iar răspunsul meu e că în mică măsură. De vreme ce companiile mari setează standardul în exploatarea angajatului de către angajator şi în ignorarea vieţii personale a amploaiatului, nu pot să fiu mulţumit. Majoritar la noi se munceşte mult al naibii, se plăteşte relativ prost, se încurajează (dar nu se răsplăteşte) overtime-ul. Iar nevoile angajatului sunt satisfăcute dacă pot să producă ceva şi companiei. Sunt excepţii notabile, dar visez o lume în care excepţiile astea să constituie majoritatea.
3. Ce asteptari ai de la companii in privinta responsabilitatii sociale pentru 2011? R: Să le văd mai active în programe cu bătaie lungă şi preocupare pentru dezvoltare durabilă. Nu doar să planteze pomi şi să pună la dispoziţie câteva duzini de biciclete, ci să îşi construiască sisteme de evaluare a performanţei corecte care să stimuleze şi să recompenseze valoarea autentică şi nu jocul politic abil, din culise. Nu doar să colecteze selectiv, ci să iniţieze demersuri cu autorităţile prin care să transforme educaţia din România într-una cu sens şi finalitate practică. Nu doar să îşi trimită angajaţii la traininguri stupide şi inutile, ci să se intereseze cu adevărat de nevoile lor de dezvoltare şi de carieră etc.
4. Ce esti dispus sa faci pentru a le stimula pe companii sa fie mai responsabile in 2011? R: să scriu mi-ar fi cel mai la îndemână; să stimulez pozitiv prin laudă şi să sancţionez relele practici, dacă aflu despre ele. Să discut de câte ori am ocazia şi cu oricine e dispus să mă asculte, în măsura în care voi avea ceva pertinent de spus, pentru că nu sunt expert in CSR. Să promovez iniţiativele care îmi sună bine, după criteriile mele, să mă implic concret dacă vreodată voi fi solicitat.

Felicitări Dragos, ţie şi echipei, pentru ceea ce faceţi. Sper ca această platformă să aibă şi ea o contribuţie la o cultură corporatistă cât mai sănătoasă în România, aşa încât CSR să nu ajungă să însemne Cruel Social Reality, cum spunea cineva.

Am încredere în management, deci … sunt mai motivat să produc mai mult!!

Posted by Florin Glinta in Human Capital, Psihologie aplicata | 0 comments

Unul dintre mecanismele strategice ale oricărei companii care are pretenţii este capacitatea sa de a evolua corect efortul angajaţilor săi şi de a răsplăti echitabil această contribuţie la obiectivele organizaţionale; când acest lucru se întâmplă bine, produce satisfacţie la locul de muncă, motivaţie şi angajament – commitment.

Se consumă resurse importante pentru dezvoltarea unor sisteme sofisticate de evaluare a performanţei, iar acesta e un lucru foarte bun; în final însă, tot oamenii (managerii, supervizorii) vor fi cei care vor folosi aceste sisteme complexe, iar angajaţii sunt cu ochii în patru pe cei care le apreciază şi le răsplătesc efortul. Încrederea în capacitatea lor şi în bunele intenţii este esenţială, oricât de sofisticată este metodologia folosită.

Există numeroase cercetări care au dovedit că angajaţii care nu aveau încredere în sistemul de evaluare a performanţei lor profesionale au desconsiderat feedbackul oferit de supervizorii lor. În plus, cei evaluaţi pot găsi modalităţi de a submina acel sistem de evaluare dacă ei îl consideră ca fiind nedrept.

Unul dintre factorii care afectează reacţiile angajaţilor faţă de sistemul de evaluare a performanţei este măsura în care ei consideră că sunt evaluaţi prin dimensiunile relevante pentru postul pe care îl deţin. Mayer & Davis, din 1999, folosesc conceptul de acurateţe percepută, definită ca fiind măsura în care sistemul de evaluare este perceput ca surprinzând cu exactitate acele comportamente relevante, pe care angajaţii le văd ca şi contribuţii valoroase la mersul organizaţiei.

În plus de aceasta, Mayer & Davis se referă la o altă dimensiune relevantă: instrumentalitatea rezultatelor, sau funcţionalitatea sistemului de evaluare. Este o caracteristică a sistemului de evaluare şi de recompensare a performanţei care asigură faptul că, cine munceşte mai mult şi este mai important pentru organizaţie, va fi recompensat mai mult, pe măsură.

A fost dovedit clar că este necesar un nivel crescut al încrederii în supervizori şi în managerii de top pentru ca procesul de evaluare să fie acceptat ca legitim de către subordonaţi, şi pentru ca planul de compensaţii bazate pe performanţă să aibă efectul scontat de motivare şi creştere a performanţei în muncă. Mai întâi, încrederea în supervizori este importantă în procesul formal de evaluare a performanţei. Angajaţii simt nevoia imperioasă de a crede că cei care sunt puşi să le evalueze munca au competenţa de a înţelege care sunt dimensiunile relevante ale rolului şi ce face diferenţa între un input fundamental şi unul periferic pentru atingerea obiectivelor  acelui job. În al doilea rând, încrederea este importantă în procesul de alocare a recompenselor crescute; de obicei, top managementul companiei este văzut ca fiind responsabil pentru modul în care se taie roata de caşcaval: angajaţii trebuie să aibă încredere că top managementul va aloca un buget suficient sau va implementa politici în care creşterile salariale se bazează pe performanţă.

Fără încrederea în management, susţinută printr-o prestanţă consistentă calitativ şi în timp, orice sistem de evaluare, oricât de performant, va eşua în atingerea obiectivelor de motivare a angajaţilor. Este clară reacţia unui angajat ce simte că efortul lui nu este răsplătit corect: disonanţa cognitivă îl va împinge spre o reacţie de echilibrare a aşteptărilor cu rezultatele obţinute.

Modificarea nivelului de încredere este una dintre strategiile pe care indivizii le folosesc pentru a restabili o inechitate legată de evaluarea lor, odată percepută. Ajustându-şi nivelul de încredere, angajatul scade cantitatea de resurse cu care contribuie în relaţia de muncă, ceea ce se potriveşte mai bine, în percepţia sa, cu cantitatea de beneficii (sub nivelul aşteptat) pe care le primeşte. Descreşterea încrederii indică, de asemenea, insatisfacţie faţă de relaţia cu o persoană din organizaţie sau faţă de o anumită procedură (politică) organizaţională, şi este o strategie de prevenire a unei posibile viitoare „exploatări” a celui implicat într-o astfel de relaţie nedreaptă. Toate aceste acţiuni sau schimbări atitudinale au rolul de a micşora distresul angajatului şi de a creşte sentimentul său că s-a restaurat caracterul echitabil al relaţiei.

Efectele în planul concret pot fi de genul scăderea ataşamentului faţă de organizaţie, insatisfacţie faţă de postul ocupat, scăderea performanţei profesionale şi creşterea intenţiilor de a pleca.