Pătura de zăpadă și proprietățile ce stau la baza formării unei avalanșe

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Continuăm ABC-ul avalanșelor. Vom discuta în acest episod despre materia primă a unei avalanșe – zăpada. O să vedem că, departe de a fi o masă inertă, zăpada este o ființă aflată într-o continuă transformare și comunicare cu mediul, iar despre transformările suferite și despre condițiile care duc la ele este foarte bine să știm, pentru a înțelege mai bine spre ce mediu ne avântăm.

Pătura de zăpadă se formează prin acumularea straturilor succesive provenite în urma ninsorilor; ele descriu ”istoricul” schimbărilor de vreme întâmplate de-a lungul timpului, dar, la rândul lor, sunt supuse unor schimbări permanente sub influența factorilor naturali: vântul, temperatura, umiditatea (ploile). Straturile de zăpadă și legăturile dintre ele reprezintă un factor cheie în formarea avalanșelor: când coeziunea dintre straturi este mică, cel de deasupra poate aluneca pe cel de dedesubt, iar acesta este, în esență, fenomenul avalanșelor.

Cunoscătorii de engleză au aici mai multe detalii.

Din momentul în care un strat de zăpadă se așează (pe sol sau pe stratul existent deja), începe un proces de transformare continuă care durează până acel strat se topește.

Cel mai des întâlnit proces de transformare (şi cel benefic) este acela în care cristalele de gheață capătă forme care întăresc legătura dintre ele, sub forma unor lanţuri; toate acestea conduc spre o stabilizare a stratului de zăpadă. Specialiştii numesc acest gen de transformare într-un mod exotic: equilibrium metamorphism (schimbare într-o stare de echilibru). Metamorfoza spre starea de echilibru este un proces rapid în jurul punctului de îngheţ (0 grade Celsius), încetineşte dacă este ger şi aproape se oprește total cam pe la – 40°C.

Al doilea tip de transformare, de data acesta unul păgubos, este aşa numitul kinetic growth metamorphism (să îi spunem transformare in direcţia creşterii potenţialului de mişcare). Se întâmplă următoarele:

-          Din cauza schimbărilor rapide de temperatură (devine mai ridicată), apa trece sub formă de vapori dintr-o zonă a păturii de zăpadă în alta, adică difuzează;

-          Evident că îngheaţă din nou, însă sub forma unor cristale diferite de cele iniţiale, ale zăpezii, având legături foarte slabe între ele, ceea ce face ca stratul respectiv să aibă forma unor cristale de zăpadă. Cel mai des acest fenomen se întâmplă pe la începutul iernii, dar asta nu e o regulă.

Acest gen de transformare în stratul de zăpadă joacă un rol foarte important în formarea avalanşei: el slăbeşte legăturile în interiorul stratului şi dintre straturi, ceea ce creşte instabilitatea şi posibilitatea ca, la o încărcare suplimentară (un trekker sau schior etc.), avalanşa să „plece”. Pe măsură ce procesul de recristalizare avansează, zăpada nu doar că pierde din coeziunea internă, dar devine şi mai puţin elastică, adică scade posibilitatea ca presiunea suplimentară apărută să fie preluată de forţele elastice şi de deformare ale stratului; dimpotrivă, creşte probabilitatea să apară ruperi masive…

Zăpada şi Temperatura

Variaţiile de temperatură sunt principalele responsabile, alături de vânt, de schimbările şi transformările din pătura de zăpadă. Aceasta are câteva proprietăţi interesante, dintre care merită amintit că:

-          Este un foarte prost conductor al căldurii (mai slabă de 10 000 de ori decât cuprul, de exemplu)

-        În interiorul păturii de zăpadă este prezentă apa sub formă de vapori; aceştia sunt principalii agenţi responsabili de conducerea căldurii între straturi

Şi acum câteva lucruri deosebit de utile pentru cei care vor să înţeleagă ce e cu zăpada, pentru a deveni prieteni.

1. La contactul dintre zăpadă şi sol (care stochează căldură de-a lungul verii), de obicei temperatura este constant foarte aproape de punctul de topire, adică 0°C, mai ales daca stratul a fost unul gros, consistent (de aceea adăpostul din zăpadă poate fi un cort foarte călduros)
2. În schimb, la suprafaţa păturii de zăpadă, variaţiile de temperatură şi schimbul cu mediul sunt foarte mari. De departe, cel mai activ agent este vântul, dar ţin pasul aproape radiaţiile lungi şi scurte
3. Radiaţiile scurte, vizibile, ale soarelui, aduc căldură însemnată însă sunt respinse de zăpadă până la 90%. În schimb, se absorb foarte bine (dar se şi elimină uşor) radiaţiile lungi, infraroşii.
4. Foarte utile de ştiut sunt relaţiile dintre zăpadă şi caracteristicile cerului:

-          Pe cer senin, zăpada pierde căldură prin radiaţiile de unde lungi, proces influenţat de temperatura aerului, de umiditate şi de cantitatea de dioxit de carbon

-          Pe cer noros, zăpada se răceşte dacă norii au o temperatură mai scăzută; dimpotrivă, dacă norii sunt mai calzi, zăpada se încălzeşte, la rândul ei.

1. De obicei, efectele radiaţiilor asupra zăpezii se cumulează astfel:

-          Ziua zăpada se încălzeşte iar noaptea se răceşte

-          Uneori însă, la altitudini mai mari, are loc un fenomen ciudat, care e bine să fie cunoscut: pe cer senin, cantitatea de căldură pierdută de zăpadă prin radiaţiile de unde lungi este mi mare decât cea absorbită de la soare (care cade sub un unghi mic), astfel încât zăpada se răceşte chiar pe fond de cer însorit!

2. Cea mai rapidă încălzire a unei pături de zăpadă poate avea loc în timpul unei ploi: apa scursă prin toate straturile, poate încălzi până la 0°C întreaga pătură, în decurs de câteva ore.

Acum, că am descoperit mai multe dintre tainele materiei albe, să vorbim mai în cunoştinţă de cauză despre avalanşe.

read more

Zăpada şi avalanşele – mic manual de bun simţ

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Suntem în plin sezon, ne-a nins şi ne geruieşte de ne merg fulgii.

Ca şi pe mine, cred că şi pe tine, (măcar pe unii dintre voi), te mănâncă…Te mănâncă pe talpă să mergi pe munte; şi sper, ca şi pe mine, te frământă întrebarea Oare cât o fi de periculos? Dacă nu te preocupă întrebarea asta, ori eşti extrem de ignorant, ori eşti extrem de nebun, ori nu ai mai fost pe munte iarna, şi ai face bine să începi să te informezi; pentru că oricum ar fi, dacă vrei să pleci pe munte iarna şi habar nu ai cât e de mortal El în anotimpul acesta, eşti în mare pericol.

Pentru că avem o ţară în care „cultura mersului pe munte iarna” este ceva extrem de ezoteric, adică e cunoscută doar pentru câţiva iniţiaţi, mi-am propus cu forţele mele micuţe să mai aduc un pic de lumină în domeniu, cu atenţie mare la fenomenul avalanşelor. Nu sunt primul, cu siguranţă nici cel mai bun în domeniu, aşa că, dacă ştiţi şi pe alţii care au scris / spus lucruri de calitate pe tema zăpezii şi avalanşelor, vă rog să îi semnalaţi, aşa încât, omul care va vrea să meargă pe munte sus în timp de iarnă, să poată avea la îndemână câteva surse de încredere pentru a se informa.

Din ce ştiu eu până acum, avem cam o sursă de încredere, şi anume buletinul nivometeorologic, care se poate consulta aici: e o operă profesionistă, pe care cu mare probabilitate te poţi baza, însă buba lui este că acoperă doar două zone din munţii noştri – e adevărat, intens umblate, e vorba de Făgăraş şi Bucegi. Evident, chiar şi referitor la aceste zone, testele de avalanşă sunt făcute izolat, şi doar cu aproximaţie pot fi extinse la tot masivul sau, mai important, exact la zona în care te gândeşti să mergi tu.

Mai avem o sursă, dar care depinde de informaţiile date de alţii, mai mult sau mai puţin profesionişti: este un blog numit Avalanşe în Carpaţi, o iniţiativă lăudabilă şi cu o grămadă de informaţie utilă, dar cu postări extrem de rare, pentru ca sunt puțini cei care vor sau au cu ce să contribuie.

Majoritatea surselor bune sunt în limba engleză; iată doar câteva:

- http://www.fsavalanche.org/encyclopedia/index.htm – un excelent glosar de termeni, cu poze foarte sugestive

- http://www.meted.ucar.edu/afwa/avalanche/index.htm – un site interesant, educativ in domeniul meteorologiei

- http://www.avalanche.ca/cac/training/online-course – un excelent training de avalanșă online, realizat de Canadian Avalanche Centre

Cu toate sursele de informaţie disponibile, pe fondul unei ţări cu lipsă sistem de monitorizare risc de avalanşă bine coordonat, cel mai bine e să ştii să înţelegi singur pericolul potenţial la care te expui pe o anumită porţiune de traseu în funcţie de configuraţia lui şi de modul în care a fost vremea în ultimele zile; numai așa poți să iei cu probabilitatea cea mai mare decizia cea mai bună. Atenţie, frumuseţea muntelui iarna implică şi faptul că nu poţi evita niciodată complet riscul, de aceea e bine să fii mereu precaut şi atent.

Înainte să prezint orice altceva, ar fi bine să vorbim aceeaşi limbă, deci o să încep cu câţiva termeni din lumea avalanşelor de zăpadă. Pentru că majoritatea surselor de informație bune sunt în limba engleză, voi încerca să dau și termenii originali, cu speranța că nu voi deveni prea obositor

Avalanşele au loc, în mod normal, din timp în timp cam prin acelaşi loc, numit calea avalanşei (avalanche path) – o suprafaţă înclinată, un versant de munte etc. unde s-a adunat zăpada. Zona de rupere (release sau starting zone), sau de declanşare, este zona aflată în vârful pantei, de unde avalanşa porneşte, de obicei. Culoarul (track) propriu zis este partea de mijloc unde are loc o accelerare (masa de zăpadă prinde viteză), iar la capătul lui este zona de depozitare (deposition zone), mai puţin înclinată, unde avalanşa încetineşte şi depune toată masa de zăpadă adunată pe drum.

Devine evidentă Regula nr 1. Pentru a te feri de avalanşă: stai departe de zona de rupere!!

Avalanşele pot fi foarte mici, de câţiva metri, fără pericol deosebit, sau foarte mari, de milioane de tone de materie care pot devasta un versant întreg sau pot îngropa o aşezare omenească; ele pot fi de suprafaţă, când antrenează doar un strat superficial de zăpadă, sau de adâncime, când pot implica întregul strat de zăpadă, până la pământ.

Sunt mai multe tipuri de avalanşe, dar cele mai des menţionate sunt:

1. Avalanşa de zăpadă proaspătă (loose snow avalanche): se declanșează de la un anumit punct, pe un strat de zăpadă proaspătă, care nu a apucat să devină coezivă. Se propagă în jos dislocând succesiv cantități tot mai mari de zăpadă, devenind, de obicei, mai lată pe măsură ce coboară. Se comportă ca nisipul uscat.
2. Avalanșă de placă (slab avalanche). Se declanșează pe o zonă de rupere mare, în condițiile existenței unui strat compact, coeziv, care însă nu este legat suficient de puternic de un alt strat, aflat dedesubt. Între ele se află ceea ce se numește, de obicei, o linie de fractură.
3. Avalanșa apoasă (wet avalanche). Antrenează cantități mai mari de apă aflate în și între straturile de zăpadă. De obicei se mișcă mai lent și urmează conturul terenului pe care se deplasează. Antrenează cantități mari de stânci, pământ sau alte materiale. Uneori o avalanșă pornită din zăpadă uscată, dar care călătorește mult și repede, datorită frecării poate deveni apoasă, pentru ca, apoi, să înghețe atunci când se depozitează, ceea ce o face extrem de periculoasă.
4. Avalanșă pudră sau praf (powder avalanche). Constă din particule mici de zăpadă foarte fină, care se mișcă rapid, uneori formând un nor care o precede cu viteză foarte mare, și poate provoca pagube însemnate. Foarte periculoasă pentru om, deoarece cristalele de zăpadă fină pot pătrunde în plămâni blocând respirația.
5. Avalanșa de gheață. Are loc mai ales în munții care conțin ghețari, atunci când se rup bucăți din acestea, dar adesea, vântul puternic, combinat cu soare și apoi cu îngheț, pot forma plăci de gheață care sunt antrenate în avalanșă. Deosebit de periculoasă, rupe și sfârtecă tot ce iese în cale.
6. Avalanșa de cornișă. Are loc atunci când cornișele formate pe marginea crestelor se rup și o iau la vale. Cornișele sunt un fenomen foarte înșelător pentru că, în lipsa unor cunoștințe temeinice ale configurației crestei pe timp de vară, este extrem de dificil să îți dai seama unde se termină pământul și unde te afli suspendat pe puntea de zăpadă construită de vânt.

Buuuun, acum înarmați cu cele câteva cunoștințe, să mergem mai departe în descifrarea mecanismelor care duc la formarea avalanșelor.

Sub zăpadă poţi să mori rapid, sau poate să îţi fie cald şi bine

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 2 comments

Continui cronica promisă a Şcolii de Iarnă Flo Adventure – Genţiana, Retezat, ianuarie 2011, şi începută cu primul episod mai demultişor. Ninsoarea de afară m-a convins că postul e de actualitate încă.

Ziua I, mai mult decât celelalte zile, a fost dedicată zăpezii, mai exact „citirii” şi înţelegerii ei.

După un drum pitoresc spre Bordu Tomii, am oprit cam la un sfert din distanţă într-o poieniţă destul de largă şi cu zăpadă din belşug. Am început cu o discuţie despre tipurile de zăpadă şi de avalanşă. Foarte pe diagonală, lucrurile stau destul de complicat, şi există o grămadă de factori care trebuie luaţi în calcul pentru a prevedea, cu o probabilitate rezonabilă, dacă există sau nu risc de avalanşă. Nimic nu se compară cu experienţa şi cu „nasul” de montaniard care a văzut multe, însă sunt factori care, interpretaţi atent, îţi pot da indicii preţioase. Nu o să mă dau expert, pentru că pur şi simplu nu sunt. Sunt mulţi alţii care se pricep mai bine şi au scris, sau vor scrie. De exemplu, una dintre cele mai complete scrieri, în limba română, despre avalanşe, se găseşte aici. Cu ajutorul nepreţuitului Tătărel, aici aveţi un curs online bestial despre avalanşă. Nişte băieţi inimoşi au avut o idee grozavă, de a face un site dedicat special avalanşelor din Carpaţi, cu cartografieri şi mărturii autentice, plus informaţii cu adevărat bine documentate – citiţi aici.

Ceea ce vreau să subliniez musai este că iarna face ca un traseu (altfel banal pe timpul verii) să fie presărat cu diverse provocări şi primejdii care, fără mofturi şi ocolişuri, te pot pur şi simplu omorî.

Personajul principal este evident, zăpada, care poate exista în mai multe tipuri (stări):

- apoasă, când este grea şi „udă”, apare când bate soarele, când e cald, sau după o ninsoare amestecată cu lapoviţă

- firn, când este o zăpadă veche, întărită de geruri repetate, foarte aspră la pipăit, care îţi poate face adevărate tăieturi pe mâini

- pulver, e o zăpadă „prăfoasă”, ca o pudră mortal de periculoasă, mai uşoară, datorată gerului care nu a permis solidificarea stratului

- sub formă de mici „bile” de gheaţă (granule), extrem de instabile şi favorizante pentru alunecarea straturilor de deasupra

Pericolul apare când aceste straturi diferite se suprapun într-o structură instabilă, în urma unor factori precum: ninsorile repetate, gerul, viscolul, acţiunea soarelui, transformările fizice din interiorul straturilor etc. Avalanşa se produce, foarte simplist spus, când stratul de deasupra alunecă pe cele de dedesubt, pentru că a fost împins de diferiţi „agenţi declanşatori”: şocuri mecanice produse de oameni (sărituri, zgomote, tăierea neinspirată a pantelor şi încărcarea lor cu greutate, pentru că merg împreună la distanţe mici unii de ceilalţi etc.), vibraţii puternice şi alţi agenţi declanşatori. Atunci când ai de trecut o bucată foarte expusă avalanşelor, e bine să faci o secţiune transversală în stratul de zăpadă, să vezi suprapunerea diverselor tipuri de straturi şi aderenţa lor (evident, fă-o undeva alături, pe un loc sigur, nu în mijlocuzl culoarului de avalanşă…). Dacă lucrurile arată suspect (nu intru în detalii de citire a zăpezii, sunt multe „teste” ce trebuie făcute) e mai bine să renunţi, dacă nu e musai să treci pe acolo. De ce? Pentru că pur şi simplu, zăpada, acest element minunat de alb, bucuria copiilor şi a tuturor, te poate ucide fără mare „efort”, şi într-un mod cam neplăcut.

Doctoru’ face ‘tamai secţiunea în zăpadă	Flo arata formarea plăcilor de zăpadă	Alte lecţii despre citirea zăpezii

Îngropat sub zăpadă.

În acea zi am făcut un mic exerciţiu, pe cât de inofensiv, aparent, pe atât de solicitant pentru nervii şi inimile slăbite: într-o groapă de lungimea unui om, de lăţimea a doi – trei şi de adâncimea de vreo 40 – 50 de cm, ne aşezam cu faţa în jos, ghemuiţi ca un boxeur în gardă, cu un piolet sau un băţ de schi ţinut în mână (el devenea un nepreţuit mijloc de legătură cu lumea din afară), iar restul trupei dădea cu sârg la lopeţi până te acoperea complet şi compact cu un strat de zăpadă. Ca nişte mici perverşi, se mai urcau şi pe deasupra, să o bătătorească bine. Cel de dedesubt încerca să reziste cât mai mult, şi când simţea că nu mai poate (în medie după 30 – 40 de secunde) mişca de băţ. Evident, Flo zicea un „mai lasă-l un pic”, pe urmă ne repezeam toţi să îl scoatem afară, mai întâi capul, pe urma restul. Câteva exerciţii de prim ajutor, resuscitare etc., sub ochiul atent al doctorului, au fost bine venite şi ne-au arătat, din nou, nevoia esenţială a unei echipe de încredere cu care să te rişti în zona de avalanşe: practic ei sunt prima şi cea mai mare speranţă a ta, restul e vraja mării, nicio speranţă, decât la un noroc chior.

Deşi aparent o joacă, experienţa îngropării în zăpadă, cu bună ştiinţă, nu e deloc una plăcută.

Aşa se simte sonda care înţeapă victima	Secundele dinaintea îngropării în zăpadă	Avalanşa accentuează jena peste victime

Experienţa mea: am beneficiat de un „tratament” special – fără băţ de comunicare, îngropat alături de un timişorean, am avut pe mine un DVA (Dispozitiv pentru detectarea Victimelor din Avalanşă) pentru ca ceilalţi să simuleze o căutare reală. M-am aşezat în poziţia de „gardă” şi am început să simt cum ceilalţi aruncă voioşi zăpada.

Foarte rapid, zgomotul s-a îndepărtat, apoi am auzit numai sunete foarte slabe, parca de la 100 de m, apoi nimic, doar o linişte ca de mormânt. Până nu au bătătorit locul, am încercat să mă mişc, am reuşit foarte puţin, şi m-am oprit cu gândul că se poate, să nu trişez. Ştiam că toţi sunt acolo sus, la 40 de cm de mine, şi totuşi pulsul a început să accelereze incontrolabil. Mă străduiam să îmi reglez respiraţia, care era din ce în ce mai sacadată şi şuierătoare. Apoi am simţit clar greutatea celor care călcau pe mine, ceea ce a crescut mult disconfortul. Timişoreanul a urlat la 20 de cm de urechea mea: Mă auzi?. – Da, am urlat înapoi. – Cum îi? – E naşpa rău am răcnit, hai să nu mai vorbim… am zis, gândind că asta consuma mult oxigenul. Deja simţeam că stau acolo cam de multă vreme… Am încercat să mă mişc, să împing cu spatele şi cu omoplaţii în sus. Teroare, dar şi un fel de liniştire: nu puteam să clintesc nici un centimetru – zăpada, deşi iniţial pulver, era deja beton şi trebuia să aştept cât mai cuminte ca ceilalţi să mă scoată de acolo. Îmi repetam mereu că mai durează puţin, încercam să îmi reglez pulsul şi respiraţia, însă ambele o luau razna. Apoi o mare călcătură fix pe cap…dacă era la îndemâna mea cel care mă călcase, i-aş fi arătat cum se calcă pe cap şi deasupra zăpezii . Ultima urmă de confort dispăruse, deja joaca nu mai era joacă, VROIAM AFARĂ. Încă alte câteva secunde cam lungi în care mi-am adunat forţele să stau calm, cu inima bubuind in urechi şi respiraţia de parca trăgeam un tren după mine, apoi zgomote înfundate, presiunea scăzând treptat, îi aud pe cei de deasupra fojgăind, săpând, discutând … repede, capu’ mai întâi.. etc. Lumină, râsete, o mână care îmi îndepărtează zăpada de pe faţă, râsete iar, glume deşucheate, erau aceeaşi tembeli, uşurare, relaxare, OXIGEN…proba luase sfârşit. Am aflat cu stupoare că stătusem cam 4 minute, şi evident că i-am înjurat sănătos, deşi eram mândru în sinea mea. Am mai aflat că echipa de căutători cu DVA-ul aproape că ne rataseră, prinşi în înşelăciunea lui Flo, şi cam scurmau pe lângă noi, deja alarmaţi un pic că nu ne găseau (s-or fi gândit că am luat-o la fugă pe dedesupt? ).

Victimei i se scoate capu’ pentru o şedinţă foto	Din nou aer, după 4 minute sub zăpadă

Impresii de sub zăpadă. Disconfort la maxim: deşi pulver aparent uşor, abia puteam să mă mişc iniţial, apoi deloc, o senzaţie de neputinţă totală. Puls accelerat, respiraţie la fel; doctorul mi-a explicat că sunt procese fiziologice incontrolabile, date atât de spaimă (aici nu prea era cazul, ştiam că mă vor scoate de acolo) cât şi de „otrăvirea” cu propriul dioxid de carbon expirat într-un spaţiu închis şi foarte mic. Nu cred că aş mai fi rezistat 2-3 minute fără să leşin. Nasoleala e că poţi să mori pe bune, de frică şi de inimă rea (de fapt o descărcare chimică otrăvitoare pentru propriul corp), iar scopul exerciţiului tocmai acesta era: să vedem cum e, ca să ştim la ce ne putem aştepta, Doamne fereşte, într-o situaţie reală. Teoria spune că poţi supravieţui dedesubt, în medie, până la 11 – 15 minute. Dar, cu cât te apropii de limită, cu atât mai probabilă e nevoia ca cei ce te scot de acolo să îţi facă manevre de resuscitare.

Adevărata avalanşă e infinit mai nasoală, pentru că te prinde pe nepregătite, şi nu te lasă să te pui în gardă. Ca să ajungi aşa, trebuie să faci  un efort fizic şi mental incredibil, să te menţii înotând cât mai deasupra şi să îţi creezi o pungă de aer cât mai poţi să mişti. Treaba asta durează câteva secunde doar: în avalanşă, oricât ar suna de paradoxal, zăpada se încălzeşte oarecum, apoi se face beton armat, şi eşti absolut neajutorat, dacă ai norocul să nu fii strivit.

Morala: prevenţia face totul, şansele de supravieţuire în avalanşă sunt infime şi ţin de noroc, de echipieri, de dotarea tehnică, de cultura alpină a ţării etc. Dacă te aventurezi pe munte iarna: echipează-te (lopată, DVA, sondă), informează-te, testează zăpada, renunţă când semnele nu sunt bune, nu risca stupid, pentru că nu ai multe ocazii să greşeşti.

Dar, vestea bună e că zăpada te poate şi salva: de la îngheţ, de la hipotermie. Pe seară ne-am împrietenit din nou cu materia albă şi grea, construind un mare igloo (iglu), ca la carte, cu 3 ieşiri. Afară erau circa –8 grade, înăuntru, fără să fie închis, aveam deja 0 şi lucrurile puteau sta şi mai bine. În ultima seara, după ce l-am finisat şi închis bine, câţiva au dormit acolo şi le-a fost foarte bine. Ăsta e paradoxul frumos al naturii: dacă ştii ce şi când să faci, acelaşi element care altfel te poate ucide fără mare efort, îţi poate salva viaţa miraculos.

Mai întâi ieşirea nr. 1	Cele două echipe vor face joncţiunea	Se vede o luminiţă

Cîrnic, Pietrele, Genţiana, Bordu Tomii. Stilul sherpa pe ger şi viscol

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

O să grupez jurnalul Şcolii de iarnă 2011 Flo Adventure cum cred eu mai bine, din perspectiva grupului din Bucureşti. Am decis, împreună cu gaşca de „mitici”, să plecăm cu o zi mai devreme, pentru „aclimatizare”. Planul a mers de minune, dar bonusul a constat din cele mai friguroase două zile ale lui 2011, până azi cel puţin.

Ziua 0: sus sus sus la munte sus…

Am părăsit Bucureştiul cu mare entuziasm, în ciuda orei extrem de matinale. O ceaţă perfidă ne-a însoţit în prima treime de autostradă, pe care am mers cu ochii bulbucaţi. Pe Dealu Negru am avut privilegiul să vedem o bucată frumoasă din Eclipsa parţială de Soare, pe care Tătărelu’ a surprins-o ca un adevărat paparazzo. După un popas lung şi o masă îmbelşugată, romanian style, undeva după Petroşani, am început, în sfârşit, să mergem spre munte. După Nucşoara, imediat înainte de Cabana Cîrnic, am depăşit cu ceva dificultăţi o ultimă curbă în rampă plină cu gheaţă, unde măiestria de şofer a lu’ Man m-a scos din cacao. În sfârşit, parcarea, refăcutul bagajelor şi echiparea de drum, pe picioare: poza de grup, fiecare se mândreşte cu greutatea din cârcă, şi la drum…mi-era dor de poteca de munte.

Drumul până la Pietrele s-a întâmplat într-un peisaj de basm proaspăt nins, cât timp  am avut lumină să vedem; ne-a luat cam 2h 45 şi a fost destul de solicitant, din mai multe motive: cel principal – greutatea din spate, eram ca şerpaşii, cu provizii şi echipament. Altul a fost gheaţa parşivă de sub picioare, acoperită de un strat subţire de zăpadă, care mai mult o masca decât ne ajuta să ne ţinem pe picioare. Cred că întunericul (am urcat ultima treime pe noapte totală) m-a ajutat să merg pe bucăţi pe care ziua nu aş fi călcat de frică. Erau pasaje unde şi dacă mă opream, greutatea mă făcea să alunec pe pantă în jos. Bomboana pe frişcă era pusă de ger: probabil am plecat pe -7 şi am ajuns pe -15 grade. Am urcat doar pe tricou, bluză termică şi polar, şi am avut perioade în care am transpirat, mai ales când efortul de a avansa pe gheaţă la deal mă storcea de vlagă. Cristi a ajuns ca Moş Crăciun, plin de brumă.

La Pietrele am fost cazaţi într-una din căbănuţele presărate împrejurul punctului Salvamont Peisajul de iarnă „grea” era spart de scârţâitul zăpezii şi de glumele noastre deocheate: nu prea ne-a tăcut gura.

În căbănuţă, când am intrat, părea mai frig ca afară: pe toţi pereţii şi pe tavan erau cristale de gheaţă exact ca în sertarul de congelator. La picioare am degerat mult mai nasol ca în timpul mersului afară, la un moment dat mi le-am luat cu mâna şi le-am urcat în pat, sub sac, să mi le dezmorţesc. Am făcut un foc nespus de prietenos, pe care Dan şi Cristi l-au păzit toată noaptea, „hrănindu-l” cu dragoste de mamă îngheţată.

Toţi am mâncat şi băut „profesionist”, crud, fiert, copt…oricum; trebuia să punem la loc energia consumată pe drum, foarte multă, de la efort şi de la ger. Şi mai era bucuria revederii grupului: sărbătoream ca şi cum am fi fost liniştiţi la terasă, doar că la -10 grade (soba începuse să facă ceva treabă). Şi mai trebuia să scăpăm de greutatea lichidelor. Vinul adus de Lucică cu mare fast făcuse cristale de gheaţă, deşi era unul tare, roşu, vârtos. A mers ca uns, rece şi fiert, cu cozonacul de la Revelion, un deliciu.

Am dormit cu nasul lângă unul din pereţii de „gheaţă”, dar am dormit bine şi cald. Probabil spre dimineaţă, afară au fost spre -20. Înăuntru era bine, cred că trecusem de 0 puţin. Lux.

Ziua 1. Genţiana. Bordu Tomii. Ardelenii de la Flo Adventure. Doctoru’

Am plecat spre Genţiana pe un soare frumos şi un ger muşcător. Mac, de la Pietrele, a fost drăguţ, văzându-mă cu doi rucsaci, şi l-a luat pe ăla mic. Norocosul de mine, puteam să văd pe unde calc! Am urcat cu plăcere, atenţi pe poteca plină de gheaţă, pe lângă pâraie îngheţate, gustând zăpadă să mai treacă de sete.

Am redescoperit Genţiana cu mare drag, chiar cu o surpriză plăcută: la scară mică, şi cu condiţiile româneşti, mi-a adus un pic aminte de cabana de la 3500 m din Alpi, de Johann Hutte: curată, cu un dormitor călduros la parter şi unul mai rece la mansardă, cu locuri bine delimitate de păstrat mâncarea şi echipamentul, în sala de mese, la comun, cu oameni mai „serioşi”, de munte, de iarnă. Se pare că iarna selectează şi mai mult oamenii ce vin pe munte spre altitudine: e greu, e al naibii, e nevoie de voinţă, rezistenţă, caracter, echipament mai scump şi mai altfel, nu prea se bagă oricine. Toţi care au trecut pe acolo, în cele 5 zile cât am stat, erau cuminţi, decenţi, de treabă. Mi-a făcut mare plăcere să îl revăd pe Nea Loli, cabanierul (Deak Ludovic se cheamă, spune o sursă pe net), un om mărunţel şi voinic, foarte pus pe glume şi ziceri pline de duh, foarte atent cu cabana, cu focul, şi cu panourile fotoelectrice care ne-au luminat serile. Turiştii puteau sta liniştiţi: la intrare, la loc de cinste, nea Loli avea două cuţite de lemn, frumos lucrate, pregătite pentru urs. Prietenii ştiu ce şi cum.

După o masă friguroasă, în ciuda căldurii făcute de aragazurile tip „primus”,  am făcut o mică echipă şi am plecat spre Bordu Tomii, pentru că vremea era tare atrăgătoare. Soarele era doar de decor, gerul muşca serios din faţă, iar vântul tăios îi desăvârşea opera. Am pus cagula, care mi-a făcut minute fripte, tăindu-mi mult din aportul de oxigen şi făcând să mi se aburească ochelarii. Aştept cu interes să găsesc modelul respirabil, primesc recomandări şi sugestii. Eu chiar am avut un exemplar Ziener cu windstoper şi orificii bune de respirat, însă fără un hard-shell în zona capului, aveam impresia că îmi ţin creierul într-o găleată cu gheaţă. Am urcat cu vânt puternic în faţă, iar aproape de lacul Pietrele treaba s-a îngroşat maxim: abia mă puteam ţine pe picioare, zăpada era viscolită serios şi fiecare pas ne afunda peste genunchi, triplând efortul. Am făcut rapid nişte poze îngheţate: ecranul cu cristale lichide începea să ofere o imagine „uleioasă” de tip slow motion pe frig. Am fost iarăşi mulţumit de vechiul meu Fuji – cadoul de la Iunia – s-a descurcat onorabil şi la frig (probabil că, cu vântul ălă, real feel-ul se situa pe la -30 de grade, aveam ace de gheaţă în sus pe nări, în interior!). Se făcea întuneric aşa că am întors un bine meritat spate vântului şi am coborât în viteză înapoi la Genţiana, reuşind să nu deschidem frontalele. Pe drum m-am mai oprint încă o dată şi am spus un “Dumnezeu să îl ţină în pace”, la crucea colegului meu de facultate mai mic, Ovidiu Necula, Fester pentru apropiaţi, stins din viaţă mult prea devreme într-un acident stupid acum câţiva ani…

În cabană, veselie mare, grupul se întregise cu aripa Cluj – Ardeal, de fapt Centrul, în frunte cu  Flo. Venise cu un întreg arsenal: pe lângă echipament şi instructori, un „doctor”, Dan, şi o farmacistă, Ioana, o fată extrem de veselă, tonică şi inimoasă.

După pupături şi glume unii pe seama altora, încotoşmănaţi în pufoaice, am mai tras o masă + palincă + amintiri + câteva bancuri scurte, de acomodare.

Am avut apoi un curs „teoretic” despre zăpadă şi despre diferite device-uri utile pentru a scăpa din avalanşă: DVA, sonda de avalanşă, lopata, care, am învăţat, nu prea trebuie să lipsească din bagajul amatorilor de drumeţie la altitudine iarna sau de schi extrem.

Seara am fost închisă de reprezentaţia nr. 1 a lu’ Doctoru’ – Dan, unul dintre invitaţii speciali foarte inspirat ales de Flo: se vedea de la mare distanţă că omul nu vorbea din cărţi ci din practică. Am învăţat mai multe manevre de prim-ajutor şi resuscitare, am sărit cu potop de întrebări şi am făcut „exerciţii” pe câte vreun voluntar amator. De la victimele de avalanşă am deviat uşor la salvarea beţivilor de la înec (şi nu e vorba de apă), o chestiune care părea să stârnească mult interes (prietenii mei la fel ca mine ştiu de ce). Foarte instructiv omul, cu mult umor şi exemple bine alese: jos cu pălăria, avea să ne umple aproape toate serile cu lucruri asemănătoare, de un real folos.

Am adormit tun, într-o căldură nefirească făcută de Nea Loli (mai ales pentru noi, cei dormiţi în frigider cu o seară înainte). Dar ne-am adaptat rapid la „bine”, deşi dormitorul era supraaglomerat.

De a doua zi urma să intrăm în pâine cu adevărat, şi aşteptam cu mare interes.

Învăţăminte: iarna nu e ca vara, nici măcar în Retezat. Zăpada e solicitantă şi pentru o tură uşoară, dar şi poate ţine de sete, dacă e mestecată încet. Iar primul-ajutor „adevărat” seamănă doar vag cu ce se scrie prin cărţi. Şi poate salva vieţi pe bune.

Şcoala de iarna Flo Adventure: experienţă unică şi oameni deosebiţi!

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 3 comments

De 3 zile de când am revenit în Bucureşti, după o lungă vacanţă, nu prea îmi găsesc locul. Vinovatul principal este participarea mea la Şcoala de Iarnă Flo Adventure, la cabana Genţiana din masivul Retezat: 6 zile de umblat prin zăpadă şi gheaţă m-au scos în mod fericit din ritmul de bucureştean leneş şi din aerul îmbâcsit şi cenuşiu al „capitalei”. Revenirea însă m-a readus brutal în cotidianul care îmi place din ce în ce mai puţin. Deja, după 3 zile, mă trezesc greu, cred că am luat deja forma scaunului de birou şi simt o greutate în picioare, deşi, din punct de vedere fizic, dorm mult mai mult şi fac efort de 10 ori mai puţin.

Şi mi-e dor de oamenii cu care am împărţit acelaşi dormitor, de situaţii, de munţi, de turele lungi (unele friguroase de-a dreptul), de bucătăria rece şi aburită de 20 de răsuflări, de mesele condimentate la greu cu supă la plic, slană, palincă şi muuultă voie bună.

A fost o experienţă completă, în care, pe lângă grupul din Bucureşti, de care mă simt din ce în ce mai legat, am cunoscut alţi oameni faini şi am învăţat o groază de lucruri. Mi-e greu să îmi amintesc o altă perioadă din viaţa mea atât de plină de învăţături practice, puse imediat la lucru în mod concret. Poate ceva prin armata, dar acolo era o grămadă de prostie amestecată, care strica tot cheful. Aici a fost altfel: nu doar situaţiile foarte interesante, ci şi oameni deosebiţi, cu simţul umorului şi sclipire în ochi, cu bun simţ, personalitate şi capacitate de a depăşi elegant situaţii uneori dificile şi tensionate.

Ce am făcut la Şcoala de iarna? Pe scurt şi pe diagonală (voi reveni cu un fel de jurnal mai pe larg): am învăţat multe despre zăpadă – că îţi poate lua viaţa rapid, pur şi simplu, dar ti-o şi poate proteja, dacă ştii cum să o „citeşti”, să te foloseşti de ea, şi dacă înveţi să îi respecţi puterea (ideea este a Iuniei, poate fi folosită oricând ca moto pentru orice scriere despre zăpadă); am învăţat să caut victime în avalanşă, cu sonde şi DVA; am construit iglu, foarte încăpător şi călduros; am mers pe potecă de gheaţă, dar am şi căţărat pe cascadă de gheaţă, şi e o experienţă dată naibii, am înţeles că e accesată doar de extrem de puţini dintre cei care se numesc şi sunt montaniarzi, în lumea întreagă; am văzut ce înseamnă să încerci să dai primul ajutor şi să salvezi „victime” ale unor accidente ce se pot întâmpla oricui, partenerului tău de exemplu, şi am înţeles, dincolo de comoditatea şi de lipsa proverbială de echipament sau de condiţii, cât de grea este misiunea de salvamontist; am mers pe un vârf de aproape 2300 m, absolut banal vara, plin de mici capcane şi provocări, iarna; am dobândit o grămadă de cunoştinţe „para-medicale” despre cum să intervii în situaţii de urgenţă, primite de la un om care se vedea că nu vorbeşte deloc din cărţi, ci din propria experienţă, lucru extrem de valoros; şi am mai experimentat situaţii de criză indusă, artificială, în care se văd dificultăţile unui grup neexperimentat în a le gestiona, dar şi capacitatea oamenilor de a învăţa din propriile greşeli şi de a deveni mai buni, ceea ce e cheia oricărui progres.

Cum am spus, voi reveni cu detalii. Dincolo de povestiri şi amintiri, a rămas parcă un gust special, bun, savuros, de „am fost acolo şi am făcut toate alea, şi am învăţat atâtea”. Oamenii au făcut mereu savoarea, şi, ca la o mică ceremonie de Oscar, îmi vine foarte natural să le mulţumesc tuturor pentru că mi-au oferit, ne-am oferit, câteva zile de neuitat. Jos cu pălăria pentru Flo, pentru cum a gândit-o şi pentru cum i-a ieşit (inclusiv mâncarea la tuci ţigănesc – n’o să suflu o vorbă despre reţetă); şi pentru ideea extrem de fericită de a-l aduce pe Dan (Doctoru’) care ne-a pompat pur şi simplu giga de informaţie practică utilă; aplauze la scena deschisă şi un mic Oscar din cristale de gheaţă pentru interpretare în rolul de Victimă, pentru Man, se ştie el care…şi pentru Lucică, mare maestru internaţional în teatru radiofonic şi în cărat victime grele. Şi pentru fotografii ad-hoc care şi-au suflat în pumni şi au şters obiectivele de aburi sau de cristale de gheaţă pentru a imortaliza scene delicioase.

Hai că am fost o gaşcă absolut bestială, să mai facem din astea, pentru că altfel uităm naibii pentru ce trăim pe lumea asta.

Braduţ ca-n poveşti	Bucura 2 pe apus de iarnă	Iarna in Retezat	Jacuzzi îngheţat în Retezat

Si altele…

Trusa de căţărător iarna	Dejun hipercaloric contra gerului	Iarna nu se fotografiază ca vara	Răsplată caldă în tuci ţigănesc