Partea a III-a Maraton 7500: să terminăm, să nu fim ultimii!!

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 2 comments

Eram restant cu ultima parte a maratonului 7500; luat cu ascensiunea pe Mont Blanc, am neglijat un pic scrisul, dar acum ma achit de datorii, si… vine partea a III-a….

Plecăm de la Omu fără presiunea de până atunci a timpului, însă împovăraţi de oboseală şi, mai ales, de uzura care făcea să scârţâie picioarele cu totul. Pe drumul spre Hornuri, foarte aproape de cabană, ne întâlnim cu o echipă de fete bestiale (din Bacau, dacă nu mă înşel), care tocmai ajungeau la Omu pentru a 3-a oară, adică aveau un avans, faţă de noi, de circa 7-8 ore. Arătau sfârşite, dar…erau pe picioare şi încă zâmbitoare. Ne uităm unul la celălalt şi izbucnim în râs şi într-o serie de mişto-uri grele: eram nişte găini jumulite în comparaţie cu ele, jos cu pălăria. Ce să mai zicem de comparaţia cu SIS Adventure, pe care le-am mai revăzut numai la festivitatea de premiere …

Coborârea pe Ciobotea a însemnat, pentru mine, un amestec de emoţii tari: traseul e deosebit de frumos, mi-ar fi părut tare rău să îl parcurg noaptea. Ca dificultate (adică solicitare pentru picioare), mi s-a părut mai rău decât Valea Cerbului şi decât orice am coborât în Bucegi, poate doar Bucşoiu în jos să îl egaleze, bucata până la Prepeleac. Până la refugiul Salvamont Bran are extrem de puţine porţiuni care să nu fie abrupte, în rest e o coborâre continuă şi rea, cu o porţiune criminală, înainte de intrarea în pădure, în care am crezut că rămân ori fără genunchi, ori fără dinţi. Beţele de trekking să trăiască, fără ele nu ajungeam departe. Celălalt ingredient (de fapt felul principal), a fost durerea atroce din genunchi, în special stângul; cu toate unguentele, merg aproape cu lacrimi în ochi pe unele porţiuni, recurgând la tot felul de trucuri pentru a îmi abate atenţia de la sâcâiala permanentă a tendoanelor şi meniscului. Habar nu am cum reuşim, ba încă într-un timp rezonabil, de circa 2 ore jumătate (în loc de 4, pe indicator). A fost singura bucată din tot maratonul în care m-am gândit, în treacăt, la posibilitatea să renunţ; noroc că doar ce am deschis gură să gândesc voce tare ideea, că Lucică mi-a tăiat rapid pofta: …ce să renunţi tată, nici să nu te gândeşti, dacă am ajuns până aici, terminăm neapărat! Nu puteam să nu fiu de acord, dar nu erau genunchii lui ăia care plângeau. Uite, am ketonal supozitoare, bagă-ţi unu în cur…a continuat amabil olteanu. Aveam bucile atât de strânse, că nu intra nici acu, plus că era o chestie de demnitate, nu intră nimic pe ochiu maro, decât dacă e nasoleală de tot; se pare că nu era, aşa că am pus de-o parte proiectilul cât un glonţ de 7.62, pentru mai târziu.

La Salvamont Bran prindem din urmă un grup care rămăsese unit pentru a face drumul mai plăcut. E o arşiţă toropitoare, şi gaşca somnoroasă şi obosită zob (aşa păreau) se îngrămădise într-un mic petic de umbră, păpând paste şi supă de tăiţei, pe fondul larmei vesele produse de Geta, care prinsese energie maximă, habar nu am de unde. Pif şi Hercule (nu ştiu care cine era) păreau şi ei toropiţi, mult sub valoarea pe care le-o ştiam; era doar o părere, aveam să vedem peste cam două ore, când au trecut pe lângă noi ca avioanele, de parcă atunci începuseră cursa: de dragul grupului se cam lăsaseră pe tânjeală, însă au decis, la Bran, că aşa nu mai merge, şi au revenit la ritmul lor normal. De la Valea Gaura până la finish (circa 23 de km) ne-au luat cu un avans de peste 3 ore, ceea ce e al naibii de zdravăn. Felicitările noastre şi jos cu pălăriile!

Fetele din echipa de organizare de la Salvamont Bran au fost absolut delicioase, merită tot respectul şi pupături de mâini: roiau de colo-colo prin căldură să facă paste şi supe (amândouă felurile mi s-au părut excelente, cu tot cu aroma propriilor ciorapi lângă care am păpat), ni le aduceau la nas, ne-au umplut sticlele cu apă, ce să mai zic, ne-au tratat ca pe nişte vedete, mai mult decât am fi visat şi am fi meritat. Săru’mâna domniţelor!!

Profit de maţul plin şi halesc ketonalul supozitor, ca un om mare, cu un aer demn şi o strâmbătură pe măsura delicatesei îngurgitate. Odihna şi supa îmi mai alinaseră durerile, aşa că pornim mai departe primii, destul de vioi, deşi afară era o căldură incredibilă. Mersul pe curba de nivel şi urcuşul uşor până la firul Văii Gaura pică cum nu se poate mai bine: traseul ne încălzeşte moderat picioarele, are apă din belşug şi privelişti excelente; zona pare mai puţin umblată, cu bucăţi de pădure care arată ca devastate de vreo tornadă mai veche şi un marcaj ceva mai puţin proaspăt, dar încă vizibil.

Cum spuneam, la Valea Gaura ne ajung din urmă Pif şi Hercule; ne tot uităm prin pădure, poate apare şi Rahan, dar n-avem timp de aşteptat şi o luăm la picior. Cei doi trec pe lângă noi ca un accelerat şi se tot duc…Urcuşul spre terasele glaciare dinainte de Omu a fost una dintre cele mai frumoase bucăţi din tot traseul, mai ales că nu o ştiam; 2-3 lanţuri au adus ceva condimente la monotonia mersului în viteză. A fost porţiunea unde practic durerea din genunchi mi-a dispărut; preţul nu a fost mic, râgâiam a ketonal-supozitor de îmi venea să îmi vărs maţele, însă starea de bine care mă invadase mă făcea chiar să îmi permit bucăţi de alergat în pantă. Eram ca un căţel scăpat din lesă, care se bucură şi se tot duce înainte şi înapoi să arate ce mult îi place libertatea. Lucică mergea imperturbabil, aruncându-mi câteva înjurături în barbă despre cheful meu de alergat la deal. Hotărât lucru, urcuşul nu e cea mai mare plăcere a vieţii lui, însă starea mea de bine l-a păcălit să halească, la rândul lui, un supozitor, cu speranţa că îl va apuca şi pe el frenezia.

Tragem de noi cât putem, dar ultimul urcuş, înainte să ieşim în dreptul hornurilor, ne rupe…mă recuperez ceva mai bine şi decidem să o iau la picior înainte, spre Omu, să comand ceva de mâncare şi să îl aştept pe oltean ca pe un paşă, cu masa pusă. Zis şi făcut: după ce apuc să pun farfuriile pe masă, Lucică apare cu o faţă gen „nu mai vreau alergatura” dar şi cu o foame de lup în maţe. Haleşte de parcă nu mai mâncase de o săptămână (simt nevoia de carne, frate… n-am ce să fac…) şi apoi se năpusteşte pe uşă afară cu un hai frate să mergem de parcă ar fi alergat să prindă trenul. Încă cu gura plină fiind, mai schimb câteva vorbe cu un vechi tovarăş de drumuri montane pe care îl întâlnesc din întâmplare în sala de mese; o iau la trap, bucuros că pot să alerg încă, apoi, din mers, primesc cu plăcere ceva încurajări de la cel mai mov, drăguţ şi fidel suporter al expediţiei, Silvia, care ne susţine cu chirăieli de încurajare prin SMS-uri. Săr’naa, fiecare mesaj mi-a dat energie pentru câţiva kilometri buni…După ce trec de vârful Ocolit, pe dedesubt, îl prind din urmă pe Lucică, pe care cabanoşii plini de E-uri de la cabană îl revergoraseră cu totul. Sunt bucuros şi mirat pentru că iar merg pe o porţiune neumblată de mine în Bucegi, dar şi cârcotaş când înţeleg câtamai bucata de drum mai avem de făcut. Mergem îndelung pe platou, cu genunchii începând din nou să facă figuri, mai de înfundate. Lucică îşi aminteşte de opăreala care îl chinuieşte şi, văzând că suntem cam singuri pe platou, îşi reia mersul cu nădragii în vine şi bucile la vedere. Accelerez şi o iau în faţă ca să nu îmi rup vreun picior de râs, însă din faţă spectacolu’ e şi mai tare. Dacă cineva l-ar fi văzut pe ditamai Terentele fugind după mine cu chiloţii în vine, ar fi crăpat de râs instantaneu sau ar fi sunat la 112 să prevină iminentul viol. Îmi curg lacrimile de râs, iar porcăriile ce le scoatem din noi nu pot fi descrise în acest blog respectabil; e felul nostru de a ne abate atenţia de la oboseală, de la noaptea care se lasă şi de la gândul că mai avem mulţi kilometri înainte. Vorbesc la telefon cu Cireşara Iunia, care mă anunţă cu voce gravă că ei sunt nu mult înaintea noastră şi se mişcă cu viteza melcului chinuit. După tăcerea atipică a lui Tătărel înţeleg că treaba e cam grosuţă şi îi spun lui Lucică în timp ce ne lăsăm în jos pe coborârea incredibilă dinspre Guţanu. Incredibilă pentru că e ditamai scăderea de nivel, pentru că suntem după mai bine de 80 de km de mers, genunchii ţiuie, iar nevoia de concentrare pe pietrele mişcătoare e maximă, pentru a nu irosi aiurea toată energia cheltuită până acolo, printr-o simpla rupere de glezna. Pe acest fundal, apusul dumnezeiesc care ne însoţeşte abia de e băgat în seamă.

Mă dor ochii de concentrare holbată la locul pe care pun următorul pas, toate derulându-se în mare viteză. Printre gâfâieli şi alunecări de ne stă inima unul de grija celuilalt, discutăm adânc şi greu despre situaţia Cireşarilor; dilema e mare, dureroasă: dacă sunt varză amândoi, trebuie să găsim o soluţie să îi scoatem de acolo. Ieşirea spre Moieciu ar fi o variantă, Salvamontul alta, ne punem speranţe în organizatorii de la punctul de control…Dacă toate variantele pică, e nasol de tot, nici nu vrem să ne gândim la perspectiva abandonului, dar ştim amândoi că nu putem să îi lăsăm pur şi simplu şi să ne continuăm drumul. Dar ce păcat de toată cursa de până atunci…Ne vorbim să îl prindem pe Tătărel şi să îi administrăm un supozitor in cur (are stomacul mai sensibil, de mimoză)…eu îl ţin, tu i-l bagi, susură Lucică suav, în timp ce ne prăvălim la vale în hohote de râs ca nişte tembeli…Rămânem optimişti şi ne punem toată speranţa în vâna de oţel a Cireşarului masculin şi în tăria Iuniei. Lucică are încredere totală, o ştie căpoasă, eu sunt mai nuanţat, şi ştiu că dacă Tătărel e total necooperant şi depresiv, nici ea nu va duce prea mult…Din fericire amândoi se vor ridica mai sus de toate aşteptările noastre: el îşi va aduna toate resursele să continue să meargă, iar ea şi va depăşi toate temerile legate de noapte, urşi, câini şi pădure, şi va susţine echipa până la finish. Deocamdată însă, îi întâlnim într-o atmosferă de cortegiu funebru: Tătărel cu o faţă lungă până la pământ, mai nasol decât în hipoglicemie, cu glezna luxată şi dureri atroce în genunchi, mut ca un peşte, mergând cu un aer marţial de parcă intra în plen la Curtea Supremă de Justiţie (nu se prea putea îndoi din încheieturi). Iunia încerca să fie veselă şi tonică, chiar îi ieşea, dar era evident îngrijorată. Discutăm un pic variante, ei sunt amândoi nişte bestiali şi refuză ideea ca noi să abandonăm, aşa că decidem să mergem înainte şi să îi ghidăm prin telefon, cu condiţia ca, dacă treaba se agravează, să ne spună şi să ne întoarcem. De abandonul lor, nici vorbă…Mai târziu ne vine ideea să ajungem la finish apoi să ne întoarcem să îi luăm cu maşina de la cabana Padina, scutindu-i de 2-3 km, însă îl aud la telefon, pe fundal, pe Tătărel răcnind şi protestând că dacă tot ajung până acolo, nici vorbă să apeleze la maşină şi să fie descalificaţi, vor termina pe picioare (nu mă gândisem). Aşa că tac fără să crâcnesc şi ne vedem de drum chiuind şi fluierând prin pădure şi pe versant în noaptea din ce în ce mai neagră. Trecem printr-o stână unde ciobanul ne fereşte de câteva zeci de perechi de ochi lucitori care ne înconjuraseră ameninţător. Mai sunteţi mulţi?… că aici vine ursu, nu mai pot să stau cu câinii legaţi… (deci mai avea, nu erau ăia toţi). Îl asigurăm că mai sunt puţini, şi o luăm la picior pe un fel de curbă de nivel spre Şaua Strunga. Luna apare extrem de frumoasă şi aproape plină face o noapte de-a dreptul nefirească şi luminoasă; respirăm cu nesaţ aerul răcoros care ne ajuta să mai prindem ceva prospeţime; poteca şovăitoare spre şaua ce se depărta ca Fata Morgana mi s-a părut cea mai lungă şi chinuitoare etapă din tot traseul. Răbdarea noastră se apropia de sfârşit, pe măsură ce noi ne apropiam de final. În spate, Cireşarii făceau progrese uimitoare, pe urcuş picioarele Tătărelului fiind ceva mai cuminţi. Răsuflăm uşuraţi odată ajunşi la refugiul Salvamont din Strunga şi o luăm la picior spre satul Peştera pe un teren foarte înşelător, presărat cu gropi parşive pe sub smocuri de iarbă aparent de încredere. Nicio secundă de relaxare nu ne era permis. Încă o stână, şi un grup de concurenţi de la Hobby uşor rătăciţi în spaţiu. Trecem fără incidente printre perechi de ochi grupaţi în două categorii: unii mai depărtaţi, ce se mişcau în ritmul rumegatului, ceilalţi mai mici şi mai răi, ce se mişcau în ritmul lătratului. Spre marea mea frustrare, dăm de o ruptură de nivel cu marcaj foarte prost făcut, unde evident că bâjbâim aiurea vreo 10 minute, până regăsim traseul. Dăm de un drum şi ajungem la Cabana Padina, unde prindem o doamnă drăguţă tocmai când încerca să încuie uşa. De ce era drăguţă? Pentru că ne-a dat bere, după care tânjeam de vreo 40 de km. Am uscat cutiile de parcă n-ar fi fost, apoi ne-am relaxat: practic ajunsesem. Am nimerit în sat parcă în vremea sărbătorilor dionisiace: peste tot erau focuri de tabără cu grătare şi oameni dansând hipnotico-ritualic în jurul lor, în fum, cu muzici din cele mai diverse, de la nelipsitele manele până la Rammstein. Nebunie curată. Întrebăm de scurtătura de lângă gardul schitului, oamenii ne aplaudă (unii), ne invită la foc şi la bere, iar cineva ne previne că pe unde vrem să mergem tocmai se semnalase un urs. La câte resturi de fripturi erau în zonă, cred şi eu că vine ursul…Revigoraţi ca nişte căluţi în deşert ce simt apropierea apei, prindem curaj şi, în zgomot de fluiere şi chiote, o rupem demonstrativ la fugă, în uralele colegilor de suferinţă de la Hobby. Într-un final vedem apropiindu-se clădirea telecabinei, unde era linia de finish. Pândarii puşi de organizatori dau semnalul că mai vin unii şi începe un cor de piuituri şi o mică talangă, pe fond de Queen – We are the champions (da da, inclusiv pentru ăştia mai de la coadă). Epuizarea mă face să nu îmi dau seamă exact de ce simt şi cum sunt, mă aşteptam să fiu mai emoţionat, dar eram incredibil de obosiţi şi era trecut de miezul nopţii, aşa că trecem relativ simplu şi firesc linia de sosire.

Felicitări, medalii, o masă caldă din paste şi supă, extrem de binevenite, şi odihna binemeritată în jurul mesei organizatorilor. Suntem plini de adrenalină încă, suntem curioşi de ce şi cum au făcut alţii şi, mai presus de toate, foarte fericiţi că ne-am atins obiectivele: am terminat, şi nu suntem ultimii. Îmi fac un calcul mic şi îmi dau seama scurt că am spulberat recordul personal al zilei celei mai lungi, care fusese în Grossglockner, cu un an înainte: şi ca timp, aproape 20 de ore, şi ca distanţă, şi ca diferenţă de nivel. Asta e ceva…

Între timp, prin telefon, funcţionez ca GPS, antrenor, mentor, părinte iubitor, şi motivational speaker pentru Cireşarii aflaţi cam la două ore în spate. Când ajung aproape, ies cu frontala pe poziţie de baliză semnalizatoare şi apoi le facem o primire cât de triumfală putem, demnă de tot efortul lor generos şi curajos. Sunt ultimii din categoria lor, dar nu ultimii din seara aceea, şi sunt campionii noştri.

Ne băgăm la somnik, iar Tătărel adoarme în timp ce, cu glasul revenit, se jură în gura mare că dacă nu era genunchiu’ …le arătau ei lor. Îl cred pe deplin, dar aleg să adorm ca un lemn, cu genunchiul în mână, doar fiindcă nu ajungea să mi-l bag în gură, doar doar o trece…

Mă trezesc din cauza căldurii care anunţa o zi fierbinte, încă de pe la 8 dimineaţa. Mă ridic relativ sprinten, dar sunt gata să pic pe o rână de la genunchiul buclucaş, totuşi, după câteva mişcări de încălzire sunt pe picioare şi merg să mă răcoresc cu o baie în pârâul de lângă tabără; apa, rece ca gheaţa la ora aia, e ca un balsam peste picioarele atât de muncite. Stau până mi se învineţesc de frig, dar de acum sunt de-a dreptul proaspăt. Ne pregătim pentru festivitatea de premiere, timp în care ne umflăm în pene cu medaliile de finisheri şi schimbăm impresii la greu cu participanţii şi alţii diverşi. Lângă noi, se trezeşte dintr-o maşină, modest şi cârpit de somn, Viorel Palici, unul dintre echipierii de câştigători. Îl felicit şi îl întreb, ca în banc, cum pana mea ai făcut frate…după ce îi mărturisesc cu candoare că ne-am gândit intens la el pe parcursul celor 95 de km, şi l-am şi înjurat cu năduf; ne spune cu calm că el mai degrabă sare nişte obstacole, decât să le ocolească (exact cum ne-am imaginat), dar recunoaşte că şi el e afectat după o asemenea încercare. Mă uit la el, e doar un pic mai mare şi mai bine făcut ca mine, dar e din altă lume. Îi spun şi de timpul nostru, cu circa 24 de ore mai mare, şi ne felicită sincer, fără să clipească vreun zâmbet. E atitudinea decentă a celui care îşi ştie valoarea, modul de antrenament şi cunoaşte greutatea efortului depus.

Festivitatea de premiere e frumoasă, simplă, cu multă emoţie şi admiraţie sinceră.

Sunt momente în care am lacrimi în gât de emoţie, mai ales la prezentarea echipelor de mixt, cu care rezonez în mod deosebit (mi se pare foarte tare cum se împarte la doi efortul într-un grup teoretic dezechilibrat ca putere, dar în care, de cele mai multe ori, ea dictează ritmul şi, adesea, e veriga tare). Jos cu pălăria, pentru amestecul de putere, voinţă şi, adesea, graţie de-a dreptul, că aproape nu îţi vine să crezi cum asemenea făpturi reuşesc să ducă în cârcă un astfel de efort!

Una peste alta, a fost ceva special cu totul, şi, dacă pe timpul cursei am spus de mai multe ori că a doua oară nu mai calc la o asemenea provocare, acum, ca mi-au mai trecut toate cele, nu ştiu cum voi reacţiona când va veni o nouă ediţie.

Mi-a plăcut organizarea, chiar dacă a fost departe de perfecţiune. Dar asta e normalitatea, e omeneşte, la o asemenea anvergură. Cred că am o singură sugestie pentru ediţiile viitoare: mi-ar plăcea tare mult ca în traseu să fie inclusă, într-un fel sau altul, cabana Mălăeşti, care mie îmi pare cel mai fain loc din Bucegi. Poate cu un pic de gândeală iese combinaţia…

Până atunci, glorie învingătorilor, felicitări tuturor celor care au avut curajul să încerce, cu plusul de lauri pentru cei ce au şi reuşit să o scoată la capăt.

Despre metoda olteneasca de pregatire a unui ultramaraton 7500

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Deschid foiletonul în 4 părţi dedicat cursei propriu-zise din Maratonul 7500 Bucegi 2011. În prima parte se va vedea cum pregătirea e mama maratonului. În partea a 2-a veţi fi martori la goana noastră împotriva timpului şi kilometrilor – nebunia de a ne încadra în timpul maxim permis la jumătatea cursei, obligatoriu pentru a avea voie să continuăm până la sfârşit. În partea a 3-a veţi urmări echipele de Cutezători şi Cireşari cum se târăsc cu demnitate spre finish! Iar ultima parte va fi dedicată festivităţii de premiere, apoi voi ceda microfonul şi tastatura echipierilor Cireşari, care vor încununa cursa de ultra trail cu mărturisirile lor emoţionante şi autentice. Deci, să fie partea I – Pregătirea…

Nu suntem noi mega aşi la alergat curse montane, dar la pregătire nu ne bate nimeni, evident în stilul nostru. Dacă am fi concurat numai la capitolul pregătire, eram sigur pe podium.

Am plecat spre Padina cu super Kangoo-ul lui Lucică, pentru că aveam informaţii oarecum alarmiste despre calitatea drumului; am mers deci pe varianta Târgovişte – Moroeni – Sanatoriu – Bolboci. Drumul de la Moroeni până la sanatoriu, mai ales primii 2-3 km, printre casele de amărăşteni (majoritatea ţigani) de la margine, pare un fel de ghetou al plângerii, un fel de fund de lume părăsit de civilizaţie. Mă rog, e treaba lor…

Alegerea variantei Moroeni s-a dovedit cam neinspirată în final; drumul e foarte lung si presărat cu hopuri şi gropi care parcă vor să desfacă maşina din încheieturi. Am aflat, la întoarcere, că pe Dichiu se asfaltase de curând, şi am mers pe acolo ca pe un adevărat drum austriac, cu asfalt nou şi peisaje superbe.

Ne-am mai înveselit la Bolboci, la baraj. Locul este superb, de venit pentru plimbat şi respirat aer curat. Ca şi prima dată când am văzut lacul, m-a lăsat cu gura căscată culoarea de un turcoaz nefiresc, ceva ce trebuie doar văzut pentru a fi crezut.

Am regăsit zona Peştera – Padina cu bucurie (nu mai fusesem de ani buni pe acolo). Sus, la telecabină, unde era cartierul general al maratonului, am găsit deja câteva corturi precum şi locurile oficiale unde se făcea înscrierea. Ne-am instalat la repezeală cortul şi am început să ne gospodărim, în lipsa oricărei alte echipe de sprijin. Lucică se pregătise în stil mare, m-a lăsat cu gura căscată: în Kangoo am descoperit o tavă plină cu macaroane cu brânză, delicioase (sar’na la mama cea olteancă), apoi mâncare şi citrice pe care ni le-am preparat sub formă de sucuri gata pregătite să fie sorbite de alergătorii osteniţi (în speţă noi doi, dar şi Cireşarii ce aveau să vină a doua zi). Dacă mai punem şi prafurile trimise de Flo (mulţumim deci, şi-au făcut treaba), eram aşa de dotaţi de parcă ar fi urmat să hrănim o haită de maratonişti. Ce e ciudat e că toate alea au dispărut în zilele concursului aşa de repede de parcă le aruncam într-o gură de canal: consumul e neînchipuit de mare, nevoile, pe măsură.

Pe măsură ce s-au strâns concurenţii, au mai sosit şi dintre cei „grei”, pe care am început să îi cunoaştem de la celelalte maratoane, „obişnuite”. Spre deosebire de publicul pestriţ şi concurenţii de-a dreptul diversificaţi de la întreceri gen Moieciu sau Herculane (la acesta din urmă au fost mai puţini şi mai buni), pe platoul de la Peştera păreau să fie numai unu’ şi unu’. Măsuram din priviri pe furiş sau pe faţă, cu speranţa să îi identificăm pe ăia care să ne ajute să bifăm obiectivul nr.2: Să nu fim ultimii. Cum care era obiectivul nr. 1? Să termină cursa, evident .După ce i-am văzut la treabă pe băieţi şi pe fete, la alte concursuri, nu era loc de iluzii că am putea să terminăm prea în faţă. Şi nu am venit cu gândul să tragem de noi ca nişte câini (deşi, încet-încet, am ajuns să cam facem asta pe unele porţiuni, prinşi în mreaja şi adrenalina competiţiei).

Strategia cursei era adânc gândită, pentru nivelul nostru, şi avea două variante, în funcţie de cum ne simţeam pe parcurs: în prima, cea optimistă, ne gândeam să ajungem la Omu, la a doua urcare, şi acolo să ne odihnim (somn) după cei 60 de km. Pentru noi ar fi fost o etapă de mare eroism şi de tras ca la galere. În a doua variantă, mai realistă, am fi ajuns să dormim la Gura Diham, după circa 48 de km, şi să o luăm la picior în toiul nopţii, peste Bucşoiu. Ambele păreau „rele”, dar ne gândeam la efortul incredibil al celor ce o fac dintr-o singură bucată, fără somn. Absolut supraomenesc, dar…mulţi au reuşit, bravo lor!!!

Lucică a continuat să îşi facă reclamă, remarcând siluetele slăbuţe, dar atletice, specifice alergătorilor de cursă lungă: Ce să fac tată, dacă eu aşa am fost încă de mic, mai purcel…!!”. La sfârşit, în timpul premierii, s-a declarat cu candoare „cel mai gras din toată poiana şi din toată cursa”, însă nu avea dreptate, văzusem cel puţin 3-4 inşi mai pufoşi decât el. Nu l-am contrazis vehement, să nu şi-o ia în cap şi să se lase de antrenament. Ţin minte însă că, pe la km 70 şi ceva, în stilul de mare băşcălie pe care l-am păstrat mereu, i-am spus că a făcut un fizic de fotomodel, lucru pe care, tot cu băşcălie, l-a acceptat ca fiind foarte motivator şi de-a dreptul activator, mai ceva ca un Sponser. Adevărul este că Lucică a făcut un progres incredibil (amândoi de fapt, la nivelul nostru), şi faptul că reuşeşte să îşi mişte bine fizicul mai de „bodyguard” pe atâţia kilometri, nu face decât să arate ce inimă mare are şi ce efort de voinţă incredibil e capabil să facă.

…Şedinţa tehnică a arătat, dacă mai era nevoie, că treaba e groasă, şi ca urma o cursă absolut nebună. Ca sa aveţi o imagine cât de cât, aici aveţi poza traseului. Bombonelele pe colivă urmau să fie câinii de la stânele programate să fie parcurse în cursul nopţii; urşii, de care se pare că Bucegii colcăie anul acesta, deja deveniseră o grijă secundară.

Ne-am salutat cu unii şi alţii, l-am reîntâlnit pe Stelu, iată, în nişte împrejurări la care cu greu mă puteam aştepta să ne revedem, i-am urat baftă lui Alin Tănase, felicitându-l pentru isprăvile trecute şi pentru talentul de povestitor pe blog.

Am băgat în noi de toate, ne-am hidratat şi ne-am pişat în disperare; niciun gram de alcool, total necaracteristic pentru noi (chiar mă uitam cu jind la nişte vecini clujeni care erau veşnic cu câte o cutie de bere în mână; ne-am tăiat poftele cât am putut, să vedem dacă merge mai bine decât cu tradiţionalul vin roşu dinaintea celorlalte curse). Ne-am făcut rucsăceii pentru alergătură, cu echipamentul obligatoriu, şi am mers la somnic ca nişte copii cuminţi şi atipici.

Am dormit puţin, de la un amestec de emoţie şi aşteptare nerăbdătoare, dar şi fiindcă au continuat să vină toată noaptea concurenţi, să pună corturi şi să vorbească vesel, a revedere.

ANTI – IARNA

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Aţi văzut ce e afară?

Eu unul m-am cam săturat. Adică mi-am luat colţari, bocanci de iarnă, parazăpezi, n-am avut parte nici de ele, sper să apuc să le încerc iarna asta, însă m-am săturat de zăpada în Bucureşti. Nici măcar avantajul că dispar gunoaiele şi căcaţii de câine nu mă mai aranjează. Vreau Primăvară, sau, măcar, ceva mai predictibil, care să mă lase să plec de acasă pe munte fără grijă de avalaşe şi alte nebunii. Mi-am propus să scriu un post ca pe o magie albă, în care să vin cu ceva puternic, cu imagini, poate poate iarna cea nemernică s-o speria şi o fugi. Mă uit în viscolul de afară şi imaginaţia mi-o ia razna; îmi amintesc…

…cum era pe strada mea în aprilie 2009…

…şi în Muzeul Satului în martie 2008…

…ce să mai zic de parcul Titan, în martie 2008 (da, tot in martie, credeţi că anu astă se mai poate?)

Iţi mai ardea de o vrăjeală ceva…

…dar parcă tot dorul de ducă e mai tare…

…şi abia aştept să revăd din nou Bucegii jumătate ninşi, cu Colţii Morarului şi Bucşoiul Mare, sau şi mai grozav,  Făgărasul maiestuos…

Ninşi acolo sus, dar la bază cu verdeţuri crude şi branduşe obraznice abia ieşite din zăpadă, cu tupeu..

Le aştept pe toate, cu un gust de iarbă crudă pe buze şi cu un miros de pământ reavăn care îmi gâdilă nările imaginaţiei mele. Iarnă, dispari acum, cât mai ai timp!! Să nu zici că nu ţi-am spus…

Un ciuline de primăvară îmi pare acum cu atât mai frumos decât tine!!