Bine am venit in Alpi. Unde e acest Grossglockner? – Ziua 1

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 4 comments

Voi considera ziua 1 ca fiind cea în care am intrat pe Hochalpenstrasse, în parcul minunat al Alpilor. Venirea şi plecarea din această ţară frumoasă sunt mult mai banale decât ce am văzut acolo sus, dar vor avea şi ele un episod separat.

După noaptea petrecută în Salzburg, în care ne-a plouat ca la balamuc aproape continuu (cortul meu Hannah a rezistat aproape impecabil), dimineaţa a fost una răcoroasă, cu nori şi ceaţă. Intrarea pe Transfăgărăşanul lor a însemnat o perdea trasă în spate şi aţintirea ochilor numai înainte.

Sunt o grămadă de detalii, date şi repere istorice despre acest drum incredibil. Găsiţi aici şi aici. Nu are rost să le repet. Obişnuit cu Transfăgărăşanul, nu am fost atât de dat pe spate. Cu toate lipsurile ei, şoseaua românească are extrem de multe asemănări cu cea austriacă, ca peisaje şi date: ambele au fost construite in 4-5 ani (al nostru început în 1970, al lor prin 1930!). Deosebirile sunt făcute de oameni şi de amenajarea extraordinară: asfaltul austriac pare mereu proaspăt turnat, nici măcar nu zgâlţâie, să nu mai vorbesc de banda dublă la urcare, în multe locuri; curbele au indicatoare cu altitudinea faţă de nivelul mării, tunelele sunt luminate impecabil, locurile de parcare sunt largi şi amenajate, oamenii circulă normal, fără să se spargă în figuri şi manele, deşi am văzut numeroase maşini tari. Highalpineroad este utilizabil circa 270 de zile pe an, deşi e mai sus cu 400 de m în medie, DN7C e deschis cam 150 de zile, cel mult, dacă natura ţine cu noi şi dacă nu se „rupe” vreun amărât de excavator care face deszăpezirea.

Drumul însă e doar un mijloc de a ajunge la munte. Acesta din urmă e personajul principal. Mulţi vorbesc de Grossglockner în bloguri şi dau poze cu şoseaua alpină şi cu namila văzută de la mare distanţă. Zâmbesc mulţumit în sinea mea, şi de ce să nu recunosc, orgolios nevoie mare: de fapt drumul nostru a început unde s-a terminat al lor.

Scheme şi explicaţii la tot pasul	Vedere de la etajul 3 al parcării

Prima vedere când mă dau jos din mașină (intr-o mega parcare de 4 etaje) iţi taie respiraţia: proporţiile sunt altfel decât am fost obişnuit in Făgăraş, de exemplu. Undeva jos se vede cel mai mare gheţar din Austria – Pasterze (ce a mai rămas din el: „moare” cam cu 10 m pe an); până la nişte mogâldeţe infime, câţiva oameni, sunt circa 2000 de m; gheţarul are cam 1.5 Km lăţime, şi un pic sub 9 km lungime; micile linii – crevasele, au lăţimi de câţiva metri buni, si circa 120 de m adâncime. Aveam să vedem a doua zi: gheaţa e mai rece ca îngheţata Algida, dar nu la fel de aromata, evident .

Înainte sa ne afundam in sălbăticie, am gustat din plin din civilizaţie: parcarea şi mai ales muzeul de acolo ne-au făcut sa zâmbim amar cu gândul la încercările neterminate ale turismului românesc. Date multe şi utile, prezentate profesionist şi la îndemână, filme, machete etc., totul făcut să îţi doreşti să ştii şi mai mult despre zonă, bătând-o cu piciorul sau doar vizitând muzeul.

Am văzut pe unde o să urcăm, dar eram încă dezorientaţi: Flo ne spunea că vom merge pe traseul direct peste gheţar, însă, mai târziu, studiind versantul şi zăpada, a luat o decizie extrem de înţeleaptă: vom merge pe calea mai ocolită dar ceva mai uşoară şi mai sigură. Ideea era să ajungem sus şi să revenim teferi, nu să picăm în cap ca tembelii.

Schema traseelor dinspre versantul nordic

De la viteză şi nemâncare am experimentat prima oară în viaţă o formă uşoară de rău de înălţime: o oarecare ameţeală, transpiraţie fără motiv şi puls rapid chiar şi la urcarea câtorva trepte. Un Schnitzel, ceva dulce şi apa m-au pus rapid pe picioare: mi-am revenit din mers, pe urma  n’am mai avut nimic, chiar si la 3800 m.

Prima zi a însemnat înnoptatul la un refugiu (Hoffman) „părăsit”. Drumul până acolo, cam de o oră şi ceva, e absolut superb: o cale cu multe tuneluri amenajate în scop turistic, o potecă tăiată în stâncă, fix pe marginea unde acum doar o sută şi ceva de ani era gheţarul, până sus de tot. Acum, la marginea potecii, se cască un gol de peste 500 de m. Incredibilă forţa de modelare a gheţii, şleaurile imense păreau făcute cu rindeaua.

Mare noroc cu flora si fauna, care ne-au răsplătit din belşug şi ne-au ridicat moralul. Semeţul de vârf era sfios ca o fată mare, abia de se dezvelise până la genunchi din pătura de nori; habar nu aveam cum arată şi cât e de înalt. Pe pământ însă, flori de colţ din belşug, împreună cu alte floricele şi ciulini de Alpi, şi câte-o tupeistă de marmotă care se holba la noi. Cea mai tare a fost însă demonstraţia de forţă a ibex-ilor, specia de capră sălbatică a Alpilor. Câteva exemplare au ieşit în potecă şi păreau că fac un mic turnir de lupte, mai în glumă, mai în serios. Prezenţa noastră nu le-a stânjenit prea tare; probabil, pe acolo, încă nu şi-au făcut apariţia exemplarele hominide cu ceafa groasă, lanţ, votcă în nas şi manele la maxim.

Refugiul părăsit s-a dovedit o căbănuţă mai bine făcută decât vestita noastră cabană de la Omu. Privelişte de vis, deasupra gheţarului şi la poalele muntelui, acoperiş excelent, interior curat şi confortabil, câteva panouri fotoelectrice, toate păreau din altă lume faţă de ce ştim noi despre un refugiu din munţii Carpaţi. Numai bun de cuibuşor pentru Flo Adventure.

Am păpat bine, ne-am făcu culcuşul şi ne-am întins la discuţii, pândind permanent cu coada ochiului locul unde Flo ne spusese că trebuie să fie Vârful. Nu s-a lăsat văzut nici de-al naibii, ne-a stârnit la maxim. Tăcerea care se lăsa când norul dezvelea parţial muntele însemna şi respect şi teamă.

Decizia că nu vom merge pe traseul propus iniţial, peste gheţar, a venit cu o oarecare uşurare; orgoliul şi nevoia de adrenalină au fost anihilate rapid de raţiune: tehnic şi fizic nu părea să putem merge „pe direct”, iar cei care reuşiseră asta anul trecut erau cu atât mai demni de admiraţie. Poate altă dată…

S-a văzut cabana de la 3500, unde urma să ajungem a doua zi, şi mi s-a părut fabulos de sus. În dreapta ei, capul namilei plutea încă în nori. Unde e acest Grossglockner? Şi cum arată, cât de al naibii? Aveam să îl vedem a doua zi în toată splendoarea. Deocamdată, o piesă îmi tot venea în minte în timp ce adormeam…

Buşteni – mi-e dor de primăvara din Bucegi…

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Sper că aţi observat hainele cele noi pe care mi le-am tras pe blog, se pare că mai profi; oricum, le-am dobândit cu ajutor profi, de la pretinul Manu. Plata a fost grea (ceva bere plus o găteală la tavă) dar s-a meritat cu vârf şi îndesat. Am decis sa fiu mai organizat şi să încerc să scriu mai des, însă fără să promit, că nu se ştie niciodată.

Sunt foarte mândru de widgetul cu „vremea”, de la Accuweather, iar el nu trimite degeaba către Buşteni: este un loc foarte de suflet al meu, o staţiune din care înţeleg mai multe doar montaniarzii adevăraţi, o adevărată Meca a turiştilor de week-end şi nu numai. Vara trenurile şi maşinile varsă mii de turişti, dar, dintre toate prezenţele pestriţe şi pantofare de pe acolo, se detaşează încet-încet două – trei şuvoaie care se remarcă prin ceva: bagajul greu, călcătura apăsată şi o privire ceva mai hotărâtă, ce pare că soarbe cu nesaţ culmile incredibil de aproape peste acest orăşel. Iar şuvoaiele se îndreaptă în trei direcţii mari, după ce înţelepţii trec pe la panoul de informare Salvamont din gară:

Suvoiul mai mare spre Hotel Silva, ocolind cu dispreţ coada de la telecabină şi făcând dreapta la indicatorul care arată mult frecventatul mini-traseu spre Cabana Urlătoarea; ăştia vor da piept cu un traseu greu, de anduranţă şi de forţă, deşi relativ scurt (3-4 ore pentru „normali”): Jepii Mici, traseu care te scoate la Cabana Caraiman şi apoi la Babele.

Al doilea şuvoi, mai mic, o apucă spre strada Valea Albă, şi apoi se abate spre Căminul Alpin, de unde intră în pădure pentru a se avânta pe traseele lungi spre Vârful Omu ori chiar pe minunăţia de Vale Albă, cel mai scurt drum „pe jos” până în creasta Bucegilor. Aici aveţi mari şanse să îi întâlniţi pe „adevăraţii” care se mai încumetă la traseele de alpinism şi escaladă de pe pereţii ameţitori ai Văii Albe, cu Fisura Albastră dominând „folclorul” de la focurile de tabără.

Al treilea şuvoi o apucă pe drumul prăfuit spre Gura Diham: pantofarii şi grataragii vor eşua printre poienile de-a lungul drumului, unde vor mânca mici cu praf şi manele şi vin şi bere şi mitzi pitzi cu tocuri cui care vor povesti cum au fost ele şi cu ei „la munte” şi ce mişto a fost, evident lăsând în urmă mormane greţoase de gunoaie. Printre ei, câţiva masochişti care îşi vor ţine răsuflarea până la Gura Diham, de fapt, până pe la Pichetul Roşu, unde vor întâlni pe câţiva din al doilea şuvoi şi îşi vor continua drumul prin nişte peisaje de vis pe Take Ionescu spre Mălăieşti sau (ăştia nebuni de tot) vor lua de piept Bucşoiu Mare, pentru a ajunge direct la Omu (un tur de forţă pe care o să îl fac numai când voi fi foarte antrenat, şi doar ca să îmi depăşesc unele limite sau să râd de vreunul care se dă zmeu).

Mi-e drag Buşteniul pentru oamenii ăştia câţiva, dar destul de mulţi, care ajung acolo pentru a face traseele cu bătaie lungă; mi-e drag şi pentru aerul său curat şi sănătos care m-a repus pe picioare într-un moment foarte dificil al vieţii mele. Şi pentru „băştinaşii” de treabă pe care i-am cunoscut, oameni care se dedică intens turismului şi, deşi pe unii îi mai muşcă microbul antreprenoriatului şi al şmenului, rămân, în medie, oameni de la munte cu o mare doză de bun simţ. Zic în medie, pentru că trebuie să „echilibreze” cineva impresia extraordinară pe care mi-au lăsat-o câţiva cu care abia aştept să mai beau din nou o ţuică de Comarnic sau de „import” de prin Ardeal, ori să merg după ghebe în pădure.

Despre Bucegi, pe larg, cu trasee şi poze o să scriu în timp: e prea frumos să nu fie văzut, deşi a devenit foarte comercial şi plin de lume care nu prea are de-a face cu spiritul munţilor; dar ştiţi ce, munţii, cu frumuseţea lor, sun tot acolo, şi merită văzuţi, chiar dacă în poză mai apare câte un neavenit!

Mă rog în fiecare zi de widgetul meu să îmi prezinte vreme bună, m-am săturat de iarnă…

Reiau cu …o poveste de iarnă si doi nebuni: VF. Omu pe zăpadă, fără colţari şi piolet!

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Nu am mai scris de multa vreme. Nu are rost să intru in detalii de ce. Chestii grele… şi nici acum nu scriu cu inima uşoară sau pentru ca am ceva extraordinar să spun; o fac ca pe un exerciţiu de (re)intrare in normalitate, ca si cum începi sa iţi antrenezi muşchii unui braţ mult timp paralizat, cu mişcări uşoare, mirat ca mai poţi sa mişti.

Lucrurile întâmplate în ultima vreme m-au reîntors cu inima spre munte: vreau să câştig cât de mult pot din lunile de iarnă, şi să văd ce e acolo sus şi când natura e atât de potrivnică, adică pe zăpadă. Nu pentru ca vreau adernalină (am avut din belşug în ultimele două luni, dar din aia rea) şi nici pentru că m-am dilit şi aş vrea să mor p’acolo, pe sus. Pur si simplu, pentru că muntele iarna este deosebit de frumos; si evident, de periculos  şi dificil. De aceea m-am gândit sa îmi iau colţari si piolet. Iar gândurile mi-au fugit înapoi la un 1-2 noiembrie 2008 deosebit de spectaculos, când, împreuna cu Luci, prietenul meu oltean la fel de tembel ca şi mine, am decis să mergem la Omu, deşi ninsese.

Traseul e destul de simplu în condiţii normale: dacă vii cu maşina, o laşi la Gura Diham, şi de acolo o iei la pas spre Poiana Izvoarelor, Pichetul Roşu, Take Ionescu şi Mălăieşti. Un traseu super cunoscut, chiar şi de mulţi „pantofari” (care continuă să se rişte pe el, fără echipament şi un minim de pregătire, deşi are porţiuni oarecum dificile, mai ales pe vreme rea). La Mălăieşti, de câţiva ani, te aşteaptă o nouă cabana, reconstruită pe ruinele celei vechi de un salvamontist inimos, Ion. Prin grija lui şi a altor câţiva, cred că Mălăieştiul este de departe cea mai primitoare cabana din Bucegi; nu mai pun la socoteală frumuseţea locului, absolut nepământeană, foarte asemănătoare cu maiestuozitatea Făgăraşilor.

De acolo până pe Omu mai sunt doar câţiva paşi, grei, ce-i drept, dar numai 2-3 ore, în condiţii normale. La acel 1 Noiembrie, zăpada era acolo deja de câteva zile bune; un fenomen tare ciudat: noaptea bătea un vânt destul de cald, foarte agresiv totuşi, inclusiv cu zăpada, pe care fie a topit-o, fie a nivelat-o şi a făcut-o un adevărat derdeluş dur (amănunt deloc de neglijat, aveam să aflăm a doua zi, pe drum).

La plecarea din Bucureşti, deşi nemărturisit şi neplanificat, am avut dramul de minte, amândoi, să luam bocanci de iarnă; treaba a fost absolut salvatoare, de fapt, fără ei, nu am fi mers mai departe de Mălăieşti. Deci, dacă vreţi pe munte, când e zăpadă, fără bocanci de iarnă lăsaţi-o moartă din prima: se poate muri rapid şi sigur. Însă, ca să fiţi oameni întregi la minte, puneţi peste bocanci, colţarii de ture de iarnă, altfel vă riscaţi nasol de tot. Ideal e să aveţi şi un piolet, pe care e bine să ştiţi să îl folosiţi fără să cădeţi în el să vă tăiaţi. Noi nu am avut nici una, nici alta, doar o bucată de cordelină (mai mult un factor psihologic, dar, totuşi, mai mult decât nimic).

Am urcat cu mare dificultate pe Hornul Mare. E singurul loc pe unde se poate urca pe Omu, din acea direcţie, când e zăpadă. Traseul de Vară, lăsaţi-l pentru vara, chiar daca un Ion (salvamontist deci, nu ca voi) vă spune că „se poate şi pe ăla de vară, binişor. Cu atenţie”; nu se poate!!. Voi aveţi şanse foarte mari să muriţi acolo, pentru că nu sunteţi salvamontişti. Decent este să vă evaluaţi singuri puterile şi, mai decent, când vedeţi că e groasă treaba, să vă întoarceţi din drum, nu e nici o ruşine.

A fost cea mai grea şi periculoasă urcare, pe un traseu cvasi banal. Am săpat sute de trepte cu călcâiul in zăpada întărită, şi am strâns din popo de nu mai trecea nici acul. O singura concluzie s-a impus sus: nu puteam să ne întoarcem tot pe acolo. Dar… mai întâi, răsplata efortului: sus, la ieşirea din Hornul Mare, un soare superb, un senin incredibil, si doar noi doi plus o pisică pe tot Vf. Omu (da, da, locul acela absolut plin de lume vara…).  Senzaţia e colosală, face toţi banii; cei care s-au săturat de sutele de manelişti, de gălăgie şi nesimţire, ar trebui să se antreneze şi să îşi cumpere scule pentru ture in extrasezoane, altfel nu se mai poate…

Coborârea a fost.. deh…ceva mai grea decât urcarea. Am avut de ales intre mai multe variante proaste: pe Brâna Caprelor, ar fi fost curata sinucidere, am văzut asta mai târziu, când am schimbat unghiul de evaluare, şi am văzut că surpriza nasoală era undeva mai jos, cât să te taie la lingurică de la atâta efort irosit…pe Horn înapoi, decisesem ca NU. La sugestia lu’ Ion, dar cu acordul părţilor, am abordat coborârea pe culmea Tigăneşti; acolo am avut un moment de mare cumpănă, la o trecere scurta dar foarte expusă, pe o buză de gheaţă. Am luat în calcul inclusiv varianta să mergem în Bran, dar nici într-acolo nu se vedea prea uşoară treaba. Trecerea aia, deşi scurtă (vreo 20 – 25 m) ne-a ridicat inima în gât şi adrenalina la maxim; după ce am reuşit-o, s-a lăsat cu chiote, iar la cabană am lins un vin în cinstea noastră. Ne simţeam foarte buni, şi foarte tâmpiţi, în acelaşi timp.

Lucrurile ar fi fost extrem de uşoare dacă am fi avut colţari, deci recomandăm cu cea mai mare căldură să vă luaţi scule adecvate, dacă vreţi să vedeţi lucrurile frumoase din anotimpul cu frig şi gheaţă.

…evident, orice întoarcere de pe munte e însoţită de bucurii si ceva dezamăgiri, sau lucruri care arată, să zicem, diferit faţă de cum arătau acolo sus; bucurii: pădurea superbă de toamnă târzie; dezamăgiri: atitudinea şi atmosfera de la Cabana Diham, ceaiul ca din cârpe stoarse etc., total diferite, în rău, faţă de ospitalitatea, lucrurile de calitate şi aerul de munte adevărat de la Mălăieşti.

Dar, important e să rămâi în suflet cu lucrurile frumoase, restul.. nici nu merită să le mai bagi în seamă!

Campusel mon amour – II

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Asa cum am promis candva, reiau amintirile delicioase  legate de casa de vanatoare Campusel, unde am petrecut cateva zile de vacanta in acest august.

Nea Ion este o figura de om. Fost cabanier la Buta, fost miner, se mandreste cu niste manutze cat lopata si cu un trecut glorios in a oferi ajutor turistilor rataciti sau obositi in preajma Butei.  Ne arata, orgolios nevoie mare, o taietura de ziar ingalbenita, in care un reporter cu un dram de intelegere mai mult vorbea despre cabanierul care nu pregeta sa isi ofere proprii bocanci si sosete unor turisti degerati.

- S-au mai intors sa ti-i dea inapoi, nea Ioane?

- S-au tot dus, si dusi au fost. D’apoi, eu n’am treaba, daca asa au vrut ei…da’…

Nea Ion este, mare parte din an, un calugar aflat, totusi, destul de aproape de lume. Ma rog, nu chiar un calugar serios… De singuratate, sau de urat, sau daca e poftit, sau ca sa ii treaca timpul, sau de dragul musafirilor, le bea vartos. Nu vorbeste mult, are ritmul lui in care se misca, din care cu greu l-ai putea scoate. Si are cateva vorbe… care par crezul lui de gazda si cabanier. La orice idee tampita i-ai spune ca vrei sa faci, isi ia o mutra hatra, isi trage nitel sapca pe ceafa scarpinandu-se cu unghia mare, si… pare sa te aprobe:

- Apai io n’am treaba, cum va face placere, dar…

Si vorbele ii raman suspendate. E felul lui discret de a atrage atentia, pentru cine are urechi de auzit.

…La Campusel frigiderul e undeva in curte: un raulet ce aduna izvoarele de pe Oslea se straduieste sa raceasca beri, tuici, vinuri sau chiar mici bine infofoliti. Nu iti cad dintii de rece, dar isi face treaba, cu conditia sa faci un baraj sigur si sa nu dea de comoara culegatorii de mure.

Daca in curte mai fosgaie cate un caine, imediat ce urci 50 de m in padure se lasa o liniste incredibila, in care proprii pasi rasuna ciudat, tainic parca. E plin de lemn uscat, doborat de avalanse sau de batranete.

Sa faci un foc de tabara e un fleac, si asta am si facut, cu ajutorul nepretuit al lui nea Ion si al nelipsitei sticle cu motorina. A ars de la 7 seara pana spre 12 noaptea si a atras cativa pusti simpatici cazati pe la corturile din apropiere.

Ne-a plouat cu indarjire si la Campusel, facandu-ne sa dam gata prea repede frigiderul cu bautura.  Cu Lucica si „papushika” aveam o gramada  de amintiri de povestit. Iar Rolf (un ciobanesc belgian Malinois) si Ursu (un Border Collie cu niste ochi incredibil de vorbareti – „cel mai destept caine din lume”)  au fost niste companioni  absolut  incredibili.

Am reusit o zi superba, spre final, cand am urcat pe Oslea, cu un urcus final de vreo 300 m „ca pe casa” de abrupt, dar cu o rasplata pe masura odata ajunsi in varf: ne-am uitat cu jind spre Retezatul care ne daduse jos cateva zile inainte, cu vremea lui capricioasa. Am trecut pe langa o stana parasita: ciobanii deja plecau spre zone mai calde. Seara se facea un frig muscator si umed:  am lenevit cu foc zdravan si trosnituri de brad in soba, in mijloc de august;  Lucica imi spune ca iarna acolo e absolut plina de nameti dar cu un peisaj „de vis”, evident.

E unul dintre felurile in care ne place sa petrecem; putini gusta insa, pentru ca lipseste confortul „de 5 stele” (as zice ca nici doua nu prea sunt), insa cu asemenea prieteni si in asemenea locuri, reteta e garantata.

Am plecat, dupa 4 zile, cu inima stransa dar su sufletul incarcat de energie, si ne-am propus sa revenim. Sper sa il gasim sanatos pe nea Ion. Ii tin pumnii pentru problemele lui, pentru toata  pustietatea locului si greutatea muntelui.

Campusel…mon amour

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 2 comments

Campusel e un loc frumos, pe care Lucica (prietenul meu oltean si unul dintre cei putini care formeaza “compania mea selecta”) mi l-a descris in termeni gen e ca in paradis,  frumos rau mah etc etc. Pe vremea lu’ impuscatu’, daca mergeai in zona miniera Lupeni, la Campu’ lu’ Neag se termina asfaltul si incepea un drum forestier care te scotea cu chiu cu vai la Baia de Arama. Trebuia sa ai ori Aro, ori Dacia, altfel o dateai dracu’ de masina. Era un drum numai dus, intorsu’ era pe jos. Basescu si-a pus ambitia intr-un an (electoral sau nu, nu mai conteaza) si a vrut sa aduca lumina in zona minerilor: asa a inceput “drumu’ lu Basescu”; minunea a tinut cam 45 de km, care arata absolut impecabil, un drum de o calitate cum nu cred ca mai exista altul in tara acum. Haios este ca asfaltul se termina intr-o mica rampa alaturi de un indicator cu “sfarsitul tuturor restrictiilor”; adica baga mare, poate decolezi (imediat reincepe drumul forestier). Cine isi va asuma vreodata continuarea drumului, va trebui sa aiba bani, ambitie,  si o firma serioasa in spate. Se apropie de utopie in Romanika noastra de astazi.

Ei bine, cabana Campusel, o casa de vanatoare mai rasarita decat o simpla cabana montana, e chiar inainte de terminarea asfaltului. Locul e “de vis” (Lucica): in fata e Piatra Iorgovanului (2000 m), prima inaltime mare din Retezat cum vii dinspre sud. In spate e Oslea (vreo 1980 m), cel mai mare din muntii Vulcan. La picioare serpuieste Jiul de Vest, acolo un paraias zburdalnic care raceste berea turistilor si ii spala pe cei curajosi. Peste tot o padure superba in care, din pacate, muscatura civilizatiei se lateste tot mai mult. Noroc ca mai sunt unii care mai si planteaza puieti.

Un loc de basm, cu o frumusete pura in extrasezon, si usor patata atunci cand gloata de turisti da buzna cu manele (doar unii, sa fim realisti) si gunoi. Am ezitat sa scriu despre acest loc, de teama ca reclama i-ar putea dauna. Va rog, daca mergeti, mergeti cu cort (casa de vanatoare primeste mai degraba oaspeti vanatori), cu saci de gunoi dupa voi, fara galagie, luati-va gunoiul inapoi si respectati padurea. In rest, frumusetea e la liber. Ah…nu e semnal…pe nimic. Primul telefon se poate da cam la 15 km distanta. Nici urcatul pe munte nu e o solutie sigura…

Despre cum se traieste, se bea , se mananca si se urca pe munte la Campusel, data viitoare. Sper sa invat sa incarc si poze…