Coarda | Florin Glinta

Home >> Posts Tagged "coarda"

Plaiu Foii, La Lanţuri, Sinaia, Rapel la Stâncile Sfânta Ana; week-end suspendat

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti, Uncategorized | 1 comment

Acum două weekenduri am profitat de o vreme absolut bestială şi de o companie foarte selectă: pe lângă Iunia, Cristi (tatăl tuturor) şi Dănuţ (Boby), made in Flo Adventure, i-am scos fundul la munte lu’ Gion, după o grămadă de vreme.

Ironia sorţii sau frumuseţea ei e că am fost într-un loc pe unde tot cu el, acum mulţi anişori, am făcut una dintre cele mai nebune coborâri în pas alergător, cu trăsnetele bubuind pe noi şi cu torenţii de apă formându-se aproape instantaneu: munţii Piatra Craiului, traseul dintre Vf. La Om (sau Piscul Baciului) – Refugiul Spirlea şi cabana Plaiu Foii, aşa numitul La Lanţuri, unul dintre cele mai frumoase, spectaculoase şi dificile trasee turistice marcate din munţii româneşti.

De data aceasta am fost mai la lejer: vremea absolut superbă, fără pată de nori, dar cu un soare cu dinţi; o noapte cam rece (circa 2.6 grade Celsius cu vânt puternic) dar plină de milioane de stele; o cabană extrem de cochetă, de fapt un complex turistic, numit 7 Crai, al unui fost alpinist bun, de Himalaya, Hathazi Ladislau, un om de-a dreptul de treabă, care ştia despre ce e vorba în propoziţiile legate de munţi: este fostul manager al expediţie braşovene care a încercat, în 2006, escaladarea vârfului Nanga Parbat (8.125 m). complexul turistic absolut superb, cu vedere la Piscul Baciului, cu pisici, Saint Bernarzi, grătare în curte şi camere spaţioase, o adevărată frumuseţe…

Fără să o lungesc: sâmbătă am ajuns târziu în Plaiu Foii, am plecat după prânz pe traseu şi, deşi am tras tare, am ajuns dincolo de Zaplaz şi de primul lanţ când mai aveam doar circa 1.5 h de lumină. Planul lui Cristi, de a ajunge la „brâul cu Flori de Colţ” şi la un refugiu numai de el cunoscut (din alea pitite, pentru montaniarzi adevăraţi), a rămas pentru altă dată. Frumuseţea traseului, chiar şi până acolo, a rămas aceeaşi, la fel ca şi fluturaşii pe care îi simţi peste tot prin stomac când vezi pereţii imenşi şi albi, sau văgăunile cu prize multe, mişcătoare, prin care trebuie să treci în drum spre creastă. La coborâre am exersat, de moft, un mic rapel, ca să ne facem mâna pentru a doua zi. Am avut şi două ore de mers la frontală, ceea ce pare să nu mă mai deranjeze de multă vreme, şi mi se întâmplă cam des.

Seara, la cabană, deşi cam rupţi de oboseală şi după săptămâna tembelă bucureşteană, am tras un grătar cu slană perpelită şi scursă pe pâinea unsă cu usturoi, plus alte greţuri.

Duminică, aşa cum ne-am propus, am mers la stânca Sfânta Ana să ne dăm în rapel peste o surplombă frumuşică. Sub îndrumarea şi supravegherea lui Cristi, care a făcut un sistem de ancorare ce putea ţine şi un camion, am făcut rapel pe Gri Gri, pe coşuleţ şi pe optul simplu sau Piranha, fiecare cum a vrut să se distreze. A fost foarte interesantă senzaţia de trecere peste buza surplombei şi plutirea la liber.

La plecare am aplicat ritualul „ciorbă de fasole cu afumătură şi ceapă roşie”, pe urmă am luat la pas traficul cretin spre Bucureşti. O nouă săptămână ne aştepta, dar eram cu zâmbetul pe buze.

Ah…şi alte câteva detalii: la Şpirlea se poate dormi decent; pe traseu au apărut marcaje reflectorizante, aur curat pe timp de noapte; Gion încă mai poate, şi mai are sânge în instalaţie. L-a muşcat microbul de a se da pe corzi, îl aşteptăm la Flo Adventure, sau oriunde o fi…şi a zis că vine!!

De la Hofmann la 1900 si apoi la 3500. Sus pe coama balaurului! Ziua a 2-a

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 5 comments

În prima noapte petrecută în Alpi, nu cred că a fost unu’ care să doarmă foarte liniştit: aşteptam cu emoţie dimineaţa, doar doar o apărea minunea de vârf. La prima geană de lumină, stimulat de duetul de sforăituri (la ralanti, ce e drept, băieţii consacraţi, spaima munţilor, fiind extrem de discreţi în excursia asta… ptiu ptiu…, să nu vă fie cu deochi), m-am decis uşor şi am tăiat-o afară cu ochii bulbucaţi. Si DA, era acolo, mai înalt decât mi-aş fi închipuit, mai frumos decât am visat: GROSSGLOCKNER ieşea încet din nori şi părea că se uită indulgent la noi: bine măh, hai băgaţi şi voi o încercare. Poze, filmuleţe, tot tacâmu’, chiote de veselie pentru privelişte şi pentru ziua ce părea să se anunţe bună. Pe zoom se vede cabana unde trebuia să ajungem, dar şi forma trufaşă a vârfului, şi spiţ-urile de metal pe unde urma să atârnăm corzile…

Grossglockner	Perspectivă: mamă ce sus e	Hofmann, Grossglockner, Pasterze

Am plecat pe inima goală, mânaţi de pasiunea pură: nu îmi trebuia mâncare, nu îmi trebuia nimic, vroiam să mă văd deja tropăind pe drum în sus. Raţiunea, totuşi, şi-a spus cuvântul: când ne-am întors la maşini, am făcut două lucruri: am refăcut rucsacii, raţionalizând la sânge hrana dar şi hainele (tot a ieşit greu al dracului, trebuie să îţi faci bagajul cu gândul la varianta pesimistă de vreme, pentru că nu ai vrea să stai ud fleaşcă două zile, te mănâncă hipotermia şi înseamnă că şcoala de supravieţuire Flo Adventure ţi-a intrat pe o ureche şi a ieşit pe cealaltă). Şi am păpat rapid şi vârtos, urma ditamai urcuşul.

Cu maşinile am coborât de la 2400 m la vreo 2000, pe Hochalpenstrasse; acolo le-am lăsat în parcare, a urmat o ultimă verificare a rucsacului, şi gata cu asfaltul, la drum. Namila de vârf se vedea încă şi mai sus şi mai dominator; cabana unde urma să înnoptăm părea că atinge cerul, iar surpriza emisiunii era că începeam urcuşul cu o coborâre de circa 100 – 150 de m, până la nivelul unui baraj superb creat de gheţarul Pasterze care se topea în amonte. La întoarcere, bucata asta de circa 150 m urma să fie bomboana pe colivă pentru mulţi, aveam să o aflăm peste vreo 40 de ore.

Traseul urmă să fie cel numit Salmhut, trecând pe la cabana Salmhutte (2634m), prin locul pe unde s-a făcut, istoric vorbind, prima ascensiune pe Grossglockner. Aveţi o mică schemă în poza de mai jos, cu principalele rute în această zonă a muntelui.

… Şi am început să ne înălţăm, să „muncim”, cu pulsul luând-o la galop şi plămânii trăgând nesăţioşi după oxigen (mai ales fumătorii au avut ceva de pătimit, pe primele sute de metri de nivel).

.. am întâlnit pe drum un excursionist care stătea la okazie, da’ nu l-am băgat în seamă: se vedea clar pe fizicu’ lui că nu va ajunge departe!!

Acum, fără glumă, Flo părea că şi-a lăsat undeva în maşină plămânii, şi altcineva făcea treabă în locul lui. Tot ţopăia înaintea noastră sau printre noi, ba cu o glumă, ba cu o încurajare gen „eşti muci”, să ne salte moralu’ cam plouat de la atâta urcuş. M-am ţinut mai bine decât credeam, micul antrenament din parcul Titan făcându-şi oarecum treaba.

Am ajuns într-o şa de unde începea o lungă „plimbare” oarecum pe curbă de nivel, până la Salm Hutte (deja sărbătoream la fiecare pietricică, pentru că eram mai sus decât Moldoveanul nostru). Am trecut printre o grămadă de marmote şi pajişti întregi de flori de colţ. O mică viperă s-a intersectat cu noi, răcoarea părea să o fi ameţit-o puţin, însă pericolul nu era mai puţin real. Am ocolit-o cu prudenţă.

Relaxarea curbei de nivel ne-a permis să admirăm peisajul: pereţi imenşi, de multe lungimi de coardă, contorsionaţi parcă de mâini uriaşe, pe de-o parte, de cealaltă o vale cu un verde crud incredibil şi o grămadă de viaţă; pe ici pe acolo, cam rar, pâraie date de topirea gheţarilor: am băut în combinaţie cu plicuri cu săruri şi minerale; habar nu aveam câtă deshidratarea urma să trăim mai sus.

După un prânz mai consistent aproape de cabana de la 2634, lângă un refugiu de toată frumuseţea săpat în stâncă, am plecat să trecem pereţii, prin Via Ferrata, nu înainte de a trage din nou o sesiune de poze. Era locul de unde ne luam rămas bun de la ultimele petice de iarbă: mai departe altitudinea făcea ca peisajul să fie mai degrabă selenar, cu bolovani din ce în ce mai colţuroşi; a apărut zăpada, pe urmă s-au ivit limbile de gheţar. Eram pe Terra totuşi, şi trebuia să ne cam echipăm (am pus hamul, cât încă aveam spaţiu berechet, dar şi casca, să ne protejăm bruma de creier la o eventuală căzătură; oricum, la cât erau TOŢI de duşi cu capu’, nu cred că s-ar fi observat vreo diferenţă).

Via ferrata e un gen de trasee montane în care faci căţărare ajutat de cabluri, scări, lanţuri sau frânghii fixate deja acolo de cei care îngrijesc traseul respectiv. De obicei versanţii sunt abrupţi şi locul expus, iar traseul nostru nu făcea excepţie. Totuşi, experienţa de la Flo Adventure şi valoarea noastră deosebită şi-au spus cuvântul: am trecut fără mari emoţii.

Fapt divers: chiar înainte să urcăm, am întâlnit doi flăcăi de la cabana de mai sus, care săpau potecă cu un fel de unelte gen târnăcoape / sape, ca să poată merge de-alde pantofarii mai în voie. Pe când ne scremeam noi la coadă, să trecem via ferrata, ei au terminat frumos treaba, şi-au pus uneltele într-un loc ferit, au scuipat în palme şi au tăiat-o peste munte, peste noi, ignorând treptele şi cablurile, la o căţărare liberă pe care păreau să o facă extrem de lejer. I-am înjurat în gând, admirativ.

Sus, pe vârf, peisajul superb ne-a lărgit ditamai rânjetul pe faţă, însă nu era chiar al nostru. Muchia pe care ne aflam era enervant de îngustă pentru câţi ne întâlnisem acolo, şi imediat urma o traversare pe gheţar: treceam la chestiuni mai serioase. Că nu era de glumă, am avut probe concrete: o turistă ce a încercat să treacă fără echipament a fost recuperată cu o coardă de un grup de italieni după ce alunecase mai bine de 15 m şi se oprise salvator într-un bolovan. Pun pariu că avea pampersu’ plin; iar unu’ dintre noi a călcat pe o bucată de zăpadă şi a pornit la vale cu full speed, noroc că s-a oprit în grohotiş. Ne-au cam îngheţat unele organe, şi ne-am grăbit să punem colţarii, prilej cu care viaţa s-a schimbat brusc: probabil, pentru alpinism, colţarii sunt una dintre invenţiile fundamentale, şi să trăiască mămica ăluia de i-a scornit mintea aşa ceva.

Traversarea pe gheaţă a fost fără peripeţii, foarte probabil datorită bunei organizări, şi pentru că nu eram nişte pămpălai. Legaţi în coardă, pentru siguranţă (dar bazându-mă, în primul rând, pe mine însumi) am trecut relativ lejer câmpul de gheaţă şi bolovani. Privind în jos te treceau fiori, fiindcă panta e extrem de expusă, şi din ea nu se văd decât primii 100 – 200 de m; restul se prăbuşeşte într-un hău imens, şi zău dacă ai vrea să aluneci într-acolo. Jos de tot, curgea liniştit Pasterze. Gândul că prima opţiune era să fi urcat direct pe acolo m-a făcut să zâmbesc cam încurcat: nu ştiu câţi am fi fost capabili, aşa că ideea lui Flo de a ocoli a fost cât se poate de sănătoasă la cap.

În partea cealaltă am scos cu uşurare colţarii şi am continuat urcuşul cu ultimele puteri şi picături de apă scurse de prin sticle. Am privit în jos şi am avut un sentiment incredibil când am văzut cât de departe era parcarea pe care o lăsasem în urmă, cu circa 10 ore mai devreme. Eram al naibii de sus, pentru noi cei veniţi din Carpaţi; treaba asta, şi soarele care începuse să spargă, pe apus, norii şi ceaţa, mi-au dat o senzaţie de bucurie şi mândrie nespusă. Cabana, ţelul nostru pentru ziua aia, era deja la câţiva paşi, iar vârful pe care urma să urcăm a doua zi se juca din nou printre nori. Acum ştiam că era acolo, foarte aproape. Imediat ce am ajuns, cu resurse nebănuite, am mai tras câteva poze cu „balaurul” Grossglockner pe fundal. Nu arăta prea prietenos nici din poziţia asta, însă eram chiar pe grumazul lui. Mai aveam un mic hop.

Cabana mi-a produs o impresie absolut neaşteptată: era un model de civilizaţie reprezentativ pentru o ţară ca Austria. La 3500 m lumina electrica, bude curate cu muulte suluri de hârtie igienică (nu jegul incredibili de la noi), paturi şi priciuri în care puteai dormi extrem de confortabil, cu spaţiu mult în jurul tău (mi-aduc aminte de mitocănia de la Omu, unde ăia măresc an de an preţurile şi numărul de locuri repartizate în acelaşi spaţiu infect). Acu ţineţi-vă bine: în cabană NU se intra cu obiecte ascuţite şi nici încălţat cu bocancii: o cameră mare, la intrare, adăpostea tot echipamentul tăios: colţari, pioleţi, beţe, bocanci (în schimbul acestora, pe o poliţă, găseai o pereche de şlapi curaţi). În camera aceea era echipament de zeci de mii de euro, dar nimeni nu lua un capăt de aţă care nu era al lui!! Inimaginabil în Romanika aşa ceva, poate pe vremea lu’ Ţepeş Vodă…

Preţurile erau pe măsură, dar nu exagerate (doar ne aflam la 3500 de m), iar calitatea mâncării şi a berii, impecabile. O fi fost de la efort, o fi fost de la bucuria de a sta la masă cu gaşca nebună după ce am tras de noi ca la balamuc… nu ştiu, dar berea aia mi s-a părut cea mai gustoasă bere pe care am băut-o vreodată. Noroc că unii meseni erau muţi de oboseală, şi eu cu Cristi am scurs toate halbele, ca nişte băieţi cuminţi. Mai serviţi?!! … hai că mă grăbesc, mă duc să dorm, pentru că mâine urmează să cuceresc cel mai înalt vârf de până acum, din viaţa mea…Ne reîntâlnim în episodul 3, cu poze cum rar aţi văzut…

Căţărare în Cheile Râşnoavei şi la stâncile Sfânta Ana

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 1 comment

Ei da, am făcut-o şi pe asta; şi mai vreau!!

Am petrecut 1 mai muncitoresc cum nu se poate mai grozav: am avut o bucată de practică adevărată din programul şcolii Flo Adeventure: tehnicile de căţărare. Am fost în două locuri: Cheile Râşnoavei, lângă Pârâul Rece, şi stâncile Sf. Ana, lângă Sinaia. Ce să zic, cuvintele sunt puţine, o să las mai mult imaginile să vorbească. Cu ce m-am ales: a.) pot să spun că cei care erau doar „colegi de şcoală” mi-au devenit prieteni, şi sunt oameni foarte faini. Şi b.) am aflat că pot să fac lucruri care să mă împingă mai departe spre propriile limite. Ah, şi c.) e foarte grozav să poţi să faci mai mult decât să asculţi manele şi să bagi grătare plus băutură…fără să îţi strângi apoi gunoiul produs…

Cum e pe coarda? În sus e greu, singurul ajutor (dar unul de bază) e să ştii că eşti asigurat de cineva de la sol; încrederea în capacitatea lui de a te susţine şi de a-ţi simţi ori anticipa mişcările e esenţială. Te caţeri, eşti concentrat la maxim (eu ajungeam sus cu gura uscată, de emoţie şi concentrare), până ajungi să ştii cum să îţi dozezi efortul. Praful de magneziu e al naibii de util, nu e un moft, acolo unde prizele sunt dificile. Înveţi pipăind diferenţele între tipuri de prize şi tipuri de stâncă: de la calcarul moale, dar mai instabil, până la şisturile cristaline tăioase şi dure, de care te agăţi ca de nişe lame de cuţit preistoric.

În jos e mult mai uşor, după ce ajungi să îţi învingi teama. Sunt trasee multe pe care ai urca şi fără asigurare, dar nu vei putea coborî dacă nu simţi mâna care te susţine de la sol. În coborârea “la manţă” am avut o dificultate prima oară în a accepta să nu mă ţin de nimic, să mă las în voia „corzii” şi la mâna coechipierului. Excelent exerciţiu de încredere şi de abandonare a controlului, de învingere a fricii; şi colosală senzaţia de alunecare în jos. La rapel (fără filare de jos, cu propriul opt) ştii că tu deţii controlul, dar asta te face cu atât mai concentrat…

Gata cu vorbăria, dau cuvântul pozelor

Punem corturile şi facem ceva teorie plus practică de exerciţiu