Mălăeşti – Hornu Mare – Vârful Omu – Valea Morarului, pe zăpadă adevărată!

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti, Uncategorized | 1 comment

Freelancer sau nu, am muncit mai mult decât pe vremea când eram angajat ca tot omu’. De fapt… Omu, de el vreau să vorbesc, pentru ca am avut o tură foarte faină acum deja trei săptămâni. Echipa, în afară de mine: Iunia, Lorenă, Lucică, Danutz, adică tot atâţia nebuni de la Flo Adventure Bucureşti. Traseul. Ziua I: Buşteni telecabina – Babele – Vf Omu pe traseul de iarnă – Hornu’ Mare – Mălăeşti. Ziua a II-a: eu cu Lucica – înapoi pe Horn – Vf. Omu – Valea Morarului – Gura Diham. Ceilalţi – Take Ionescu – Pichetul Roşu – Gura Diham.

Îmi amintesc de prima dată când am fost doar eu cu Lucică în acel noiembrie de care am mai povestit aici: am avut bocanci de 3 sezoane (cu indulgenţă) şi o bucată de cordelină cu care ne-am legat ca pe baloţii de paie. Ce diferenţă faţă de cum eram acum echipaţi cu toţii: tot tacâmu’, de la colţari la pioleţi şi lopată, inclusiv coardă, cu care am exersat mersul legaţi, ca pe gheţarii din Alpi.

Traseul e clasic, mega-cunoscut şi bătut cu piciorul. Iarna şi zăpada schimbă mult lucrurile însă. Am pornit la drum precauţi, după ce monitorizasem vremea toată săptămâna precedentă, interesându-ne, cum am învăţat, despre cât a nins, pe unde, dacă a fost sau nu vânt, care e prognoza, care e buletinul nivometeorologic (îl puteţi găsi mergând aici) etc., făcând ipoteze despre cât e de probabilă avalanşa şi pe unde. Si era o probabilitate nici mare, dar cu siguranţă nici mică.

Sâmbătă, cu toate precauţiile noastre, nu am luat în calcul un factor, care ne-a pus nişte probleme serioase, de unde am scos câteva învăţăminte excelente, părerea mea. E vorba de cucoana Ceaţa, care a fost din belşug, multă, deasă, lăptoasă, incredibil de periculoasă.

Am pus colţarii încă de la Floarea de Colţ a lu’ nea Ginel, care se ţine tot bine, chiar dacă vremea rea de acolo, de sus, începe să-i lase urme.

Am mers lejer pana la şaua de unde trebuia să se vadă Colţii Morarului (dar nu se vedea nimic), cu momente lunguţe de vizibilitate scurtă, care, în final, au dispărut aproape cu desăvârşire. Acolo am decis să ne legăm în coardă, să exersă şi mersul ca pe gheţar, chestie care s-a dovedit foarte utilă, reuşind să ne reglăm încet încet, după mai multe nesincronizări de ritm, rimă şi alte alea. Deja, pe urcuşul spre traseul de iarnă, ceaţa era o prezenţă tot mai apăsătoare, iar vizibilitatea rareori se ducea spre 200 de m. Momentele de „spargere” a materiei enervante au fost punctate cu chiote de „uite şi…” (chiar s-a văzut până la Omu şi apoi până la Coştila) şi sărbătorite prin poze.

Traversarea pe deasupra Cerdacului s-a făcut cu o tăcere solemna: se vedeau clar mai sus câteva cornişe ameninţătoare, iar mai jos erau rupturi de placă. N-ar fi fost foarte plăcut să plece atunci cu noi spre Cerdac în jos, aşa că am mers vârtos, scuipând în sân şi cu urechile ciulite, măcar să prindem trosnetul înfundat şi oribil care anunţă „plecarea”. Legarea în coardă dă o senzaţie de siguranţă, cu condiţia să te bazezi pe cei cu care eşti legat, altfel pericolul creşte exponenţial, şi mai bine mergi la liber. În final, totul a fost ok, am coborât în mica şa dinaintea vârfului Bucura (sau Ocolit, al doilea peste 2500 m din Bucegi), de unde am plecat în forţă după o scurt pauză de energizare. Nicio dificultate tehnică deosebită, însă mersul pe zăpadă e clar mai epuizant decât mersul pe uscăciune: inimile pompau de zor, aerul tare intra până în fundul plămânului. Am ocolit Bucura prin partea stângă, pe unde ducea poteca, privind cu teamă la faptul că „tăiam” o placă destul de pe jos, însă părea subţire şi relativ stabilă, iar Omu deja se mărea văzând cu ochii.

Peisajul e spectaculos iarna, mai ales pentru mine, care nu mai fusesem acolo pe o asemenea zăpadă. Satisfacţia e enormă, mi-am atins unul dintre obiectivele pentru care m-am străduit la şcoala de alpinism: să merg pe munte iarna, în condiţii de siguranţă (adică de conştientizare calmă a riscului). La Omu am păpat rapid una dintre cele mai gustoase improvizaţii de prânz, admirând contrastul dintre zăpadă şi usturoiul verde …pe care l-am…beut!! Între timp Ceaţa îşi făcea intrarea în scenă ca personaj malefic principal.

Am plecat relativ rapid, bătea si un vânt rece, normal acolo sus, şi ne-am dat seama cât e de complexă treaba când nu vezi nimic (alb în sus, în jos, la stânga şi la dreapta, uneori începeam să văd steluţe verzi şi tot felul de forme ciudate), chiar şi într-un loc pe care credeam că îl ştiu ca pe buzunarul meu. Am greşit drumul de vreo două ori: odată uşor şi odată era să ne-o furam grav.

Factori favorizanţi: ceaţa foarte deasă (estimez o vizibilitate sub 25 m, cu foooarte rare si fulgerătoare spargeri spre 60-70 m); vântul şi zgomotul continuu; marcajele rare si relativ prost făcute pentru anotimpul alb; indicatoare ilizibile sau lipsă; nu am avut nicio hartă (noi, şmecheri…cine ia hartă în Bucegi, când îi ştim aşa de bine!? Greşit total! Lucică a concluzionat scurt: niciodată fără hartă – când nu vezi nimic te poate ajuta să estimezi distanţele şi să completezi cu amintirile locului). Cel mai grav: un indicator GREŞIT ORIENTAT, care era să ne bage în cacao, …dar ajungem şi acolo.

Mai întâi am pornit spre Bucşoiu crezând că mergem spre Horn, dar aici ne-am prins relativ repede, şi mi-am amintit corect intersecţia. După o despărţire scurtă pentru recunoaşterea zonei, şi întors pe propriile urme, am reluat cursul corect.

Apoi, după o bucată de mers, am găsit un indicator pe care mi-l aminteam foarte bine cum arată şi ce trebuia să scrie pe el: Cabana Mălăeşti prin Hornul Mare bla bla. Vârful puncta corect spre dreapta, deci asta era. Dilemă însă, Lucică simţea că ceva nu e în regulă, iar eu simţeam doar că a venit suspect de rapid Hornul Mare, după nici 15 minute de la plecarea din Omu’. Aici eu am greşit estimarea, pentru că mi-am înăbuşit instinctul şi gândirea, şi m-am orientat ca o oaie după indicator. Locul era foarte asemănător cu cel corect: urma o urcare (o presupuneam pe cea spre Vf. Scara), iar în dreapta, într-un mic licăr de limpezire, se vedea un horn foarte asemănător, ca intrare, cu ce căutam noi, plus o pereche de urme care intrau. Deci.. asta trebuia să fie.

Dar nu era: Lucică mersese înainte, mânat de instinctul mai puternic, însă se oprise cu puţin înainte de a se dumiri definitiv, din cauză de ceaţă. S-a întors, l-am convins de prostia din capul meu, am refăcut echipa în coardă şi am început să păşim spre marginea cornişei care nu arăta deloc bine, cu inima îndoită, tot trăgând cu ochiul spre indicator, amăgiţi de Fata Morgana. În acel moment cineva sus ne-a iubit: un grup de 2-3 băieţi, conduşi de „Drobeta”, cum îşi spunea unul dintre ei, fost şi actual salvamontist în zonă, au apărut din senin (din ceaţă) şi ne-au spus foarte siguri pe ei că nu acela era locul, şi că indicatorul era luat de unde trebuia şi pus acolo GREŞIT. Stupoare, revoltă, mânie pe idiotul care făcuse aşa o tâmpenie, supărare pe mine însumi că mă lăsasem înşelat. Am îndoit săgeata de tablă în direcţia corectă, dar tot era o tâmpenie la cum arăta, şi am pornit glonţ spre horn cu ideea în cap să îi spunem lui Ion, salvamontistul de la Mălăeşti, să dea jos taraba periculoasă, ceea ce s-a şi făcut, a doua zi (sper, aşa a rămas vorba). Am fost la 3 minute de a o lua în jos pe traseul de vară, a cărui intrare fusese un pic modificată de cornişe şi viscol. Consecinţele puteau fi nasoale, însă cu siguranţă ne-am fi „prins” după primele 5 minute de mers şi am fi făcut cale întoarsă, dar… deh.

Lecţie: ascultă-ţi instinctul, dacă ai mai fost pe acolo, gândeşte logic şi, uneori, ignoră chiar şi un indicator idiot dacă toate calculele tale spun altceva. Cel mai bine, cară o hartă pe orice vreme şi în orice loc, pentru că iarna şi ceaţa transformă totul în ceva foarte ambiguu şi fără repere. Calculează distanţe, încearcă să îţi aminteşti repere mari din teren, de pe timp de vară, şi iarăşi, GÂNDEŞTE LOGIC.

Mai departe am intrat pe făgaşul normal, trecând de Hornul Oblic, cel Mic şi apoi mergând voioşi în jos pe Hornul Mare. De fapt voioşi în limita faptului că am mers permanent pe urme relativ proaspete de avalanşe, care curseseră deja pe acolo, una de-a dreptul măricică. Lucru atât îmbucurător, pentru că tensiunea principală fusese eliberată, cât şi îngrijorător, pentru că erau încă porţiuni cu potenţial. Din păcate vizibilitatea era în continuare foarte redusă. Am început să vedem ceva numai spre ultima treime din drum.

La cabană, pe terasă, era suficient de multă vizibilitate încât să nu încurcăm berile şi pioleţii, aşa că am sărbătorit rapid şi tot mai înfriguraţi, apoi am continuat moderat în sala de mese, cu satisfacţie maxima pentru ziua încheiată, şi tot discutând şi trăgând învăţăminte.

Ion şi Mălăeştiul nu mai au nevoie de reclamă. E bine de tot, mult peste standardele celorlalte cabane din masiv şi chiar din alţi munţi bătuţi de mine. Şi oamenii sunt parcă tot mai civilizaţi, sau pur şi simplu iarna face o selecţie mai riguroasă. Oricum, e absolut ca în poveşti.

A doua zi, un soare şi un senin absolut ameţitor ne-au umplut inimile de ciudă şi de poftă. După un proces de decizie în care am calculat multe variabile, am primit undă verde de la fete ca eu şi Luci să mergem înapoi la Omu şi apoi să coborâm pe Valea Morarului, încurajaţi şi de prezenţa lu’ Drobetă, om mai hârşiit în ale muntelui. Mulţumim şi acum lu’ fetile şi lu’ Danuţ că au fost generoşi, iar ei au mers pe Take Ionescu. A fost un adevărat tur de forţă, pe o vreme splendidă, într-un cadru de poveşti. Am putut să vedem pe unde rătăcisem cu o zi înainte, am putut să admirăm fără oprelişti peisajul de la Vârful Omu, şi jur împrejur, de la Leota până la Piatra Craiului, Iezer şi Făgăraşul.

Si inca…

Vf Omu, o alta perspectiva

Cornise, versanti inzapeziti la greu

Pe aici era sa ne rupem gaturile ieri!

Piatra Craiului, Iezer, putin Fagaras

Radu, de la Staţia Meteo, a fost un drăguţ şi ne-a făcut un ceai care a picat la marele fix. Am ţinut pumnii unor plăcari care au pornit de-a dreptul în jos, printre nişe cornişe, iar apoi am plecat şi noi, pe un alt traseu, cu inima uşor strânsă pentru că, în mod evident, pericolul de avalanşă era mai mare decât în ziua precedentă: soarele bătea cu putere, era deja spre ora 13.30 – 14.00, vântul bătuse ca nebunul şi continua să îşi facă de cap, zăpada avea locuri unde se înmuiase binişor şi se putea vedea cum se fac mici rupturi în placa de deasupra, ce-i drept nu prea groasă. Totuşi, căldarea Morarului nu e ceva ce poate fi ignorat, mai ales că de sus se uitau la noi, cu mare interes parcă, nişte cornişe cât un tren de marfă.

Am mers întins, rapid, distanţaţi mult, cu ochii-n patru şi urechile ciulite, până ce am ieşit din zona periculoasă. Apoi am început să ne facem de cap, mai relaxaţi, alunecând controlat ghidaţi de piolet, ca la o cursă de carturi, ceea ce ne-a adus mari câştiguri de timp şi economii de energie. Mai dureros a fost de la limita pădurii în jos, pentru că am început să ne scufundăm în zăpadă moale până unde nu se mai putea. Mergeam pe deasupra a metri mulţi de zăpadă, peste bolovani imenşi şi văgăuni umplute.

Am înţeles că luna mai e perfectă pentru a căţăra pe văile neumblate din Bucegi, care, într-adevăr, par pur şi simplu spectaculoase, dar nu sunt pentru inimile slabe.

La Gura Diham am ajuns cam in 2h si 30 de minute, din momentul plecării de la Omu, ceea ce ar fi fost foarte greu de realizat vara. Evident, joncţiunea cu gaşca, ciorba de fasole ritualică, drumul spre casă şi tot restul.

Concluzie: antrenamentul din iarna asta se vede clar, anul trecut aş fi fost absolut epuizat după ziua a doua a călătoriei, pe care, probabil, nici nu m-aş fi gândit să o încep. Muntele e superb iarna, însă pericolul e o realitate atât de prezentă, încât trebuie să fii terminat cu capu’ să zici că nu există. Ideea e doar să te obişnuieşti cu el, să îţi asumi riscuri bine calculate, şi să pleci la drum echipat nu doar cu scule bune (fără, nu se discută) ci şi cu tovarăşi de mare încredere.

Şcoala de iarna Flo Adventure: experienţă unică şi oameni deosebiţi!

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 3 comments

De 3 zile de când am revenit în Bucureşti, după o lungă vacanţă, nu prea îmi găsesc locul. Vinovatul principal este participarea mea la Şcoala de Iarnă Flo Adventure, la cabana Genţiana din masivul Retezat: 6 zile de umblat prin zăpadă şi gheaţă m-au scos în mod fericit din ritmul de bucureştean leneş şi din aerul îmbâcsit şi cenuşiu al „capitalei”. Revenirea însă m-a readus brutal în cotidianul care îmi place din ce în ce mai puţin. Deja, după 3 zile, mă trezesc greu, cred că am luat deja forma scaunului de birou şi simt o greutate în picioare, deşi, din punct de vedere fizic, dorm mult mai mult şi fac efort de 10 ori mai puţin.

Şi mi-e dor de oamenii cu care am împărţit acelaşi dormitor, de situaţii, de munţi, de turele lungi (unele friguroase de-a dreptul), de bucătăria rece şi aburită de 20 de răsuflări, de mesele condimentate la greu cu supă la plic, slană, palincă şi muuultă voie bună.

A fost o experienţă completă, în care, pe lângă grupul din Bucureşti, de care mă simt din ce în ce mai legat, am cunoscut alţi oameni faini şi am învăţat o groază de lucruri. Mi-e greu să îmi amintesc o altă perioadă din viaţa mea atât de plină de învăţături practice, puse imediat la lucru în mod concret. Poate ceva prin armata, dar acolo era o grămadă de prostie amestecată, care strica tot cheful. Aici a fost altfel: nu doar situaţiile foarte interesante, ci şi oameni deosebiţi, cu simţul umorului şi sclipire în ochi, cu bun simţ, personalitate şi capacitate de a depăşi elegant situaţii uneori dificile şi tensionate.

Ce am făcut la Şcoala de iarna? Pe scurt şi pe diagonală (voi reveni cu un fel de jurnal mai pe larg): am învăţat multe despre zăpadă – că îţi poate lua viaţa rapid, pur şi simplu, dar ti-o şi poate proteja, dacă ştii cum să o „citeşti”, să te foloseşti de ea, şi dacă înveţi să îi respecţi puterea (ideea este a Iuniei, poate fi folosită oricând ca moto pentru orice scriere despre zăpadă); am învăţat să caut victime în avalanşă, cu sonde şi DVA; am construit iglu, foarte încăpător şi călduros; am mers pe potecă de gheaţă, dar am şi căţărat pe cascadă de gheaţă, şi e o experienţă dată naibii, am înţeles că e accesată doar de extrem de puţini dintre cei care se numesc şi sunt montaniarzi, în lumea întreagă; am văzut ce înseamnă să încerci să dai primul ajutor şi să salvezi „victime” ale unor accidente ce se pot întâmpla oricui, partenerului tău de exemplu, şi am înţeles, dincolo de comoditatea şi de lipsa proverbială de echipament sau de condiţii, cât de grea este misiunea de salvamontist; am mers pe un vârf de aproape 2300 m, absolut banal vara, plin de mici capcane şi provocări, iarna; am dobândit o grămadă de cunoştinţe „para-medicale” despre cum să intervii în situaţii de urgenţă, primite de la un om care se vedea că nu vorbeşte deloc din cărţi, ci din propria experienţă, lucru extrem de valoros; şi am mai experimentat situaţii de criză indusă, artificială, în care se văd dificultăţile unui grup neexperimentat în a le gestiona, dar şi capacitatea oamenilor de a învăţa din propriile greşeli şi de a deveni mai buni, ceea ce e cheia oricărui progres.

Cum am spus, voi reveni cu detalii. Dincolo de povestiri şi amintiri, a rămas parcă un gust special, bun, savuros, de „am fost acolo şi am făcut toate alea, şi am învăţat atâtea”. Oamenii au făcut mereu savoarea, şi, ca la o mică ceremonie de Oscar, îmi vine foarte natural să le mulţumesc tuturor pentru că mi-au oferit, ne-am oferit, câteva zile de neuitat. Jos cu pălăria pentru Flo, pentru cum a gândit-o şi pentru cum i-a ieşit (inclusiv mâncarea la tuci ţigănesc – n’o să suflu o vorbă despre reţetă); şi pentru ideea extrem de fericită de a-l aduce pe Dan (Doctoru’) care ne-a pompat pur şi simplu giga de informaţie practică utilă; aplauze la scena deschisă şi un mic Oscar din cristale de gheaţă pentru interpretare în rolul de Victimă, pentru Man, se ştie el care…şi pentru Lucică, mare maestru internaţional în teatru radiofonic şi în cărat victime grele. Şi pentru fotografii ad-hoc care şi-au suflat în pumni şi au şters obiectivele de aburi sau de cristale de gheaţă pentru a imortaliza scene delicioase.

Hai că am fost o gaşcă absolut bestială, să mai facem din astea, pentru că altfel uităm naibii pentru ce trăim pe lumea asta.

Braduţ ca-n poveşti	Bucura 2 pe apus de iarnă	Iarna in Retezat	Jacuzzi îngheţat în Retezat

Si altele…

Trusa de căţărător iarna	Dejun hipercaloric contra gerului	Iarna nu se fotografiază ca vara	Răsplată caldă în tuci ţigănesc

Sus pe Grossglockner şi înapoi la 1900 m. Ziua cea mai lungă

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 6 comments

…şi m-am trezit fresh după ziua mea de naştere, cum nu mi s-a întâmplat de prea multe ori…Cum, nu v-am spus? Toate chestiile de ieri s-au întâmplat fix în ziulica în care am mai îmbătrânit niţel. A fost de departe aniversarea cea mai plină de semnificaţie şi de miez, mi-au cântat golanii, pe acolo, pe coclauri, pe sus, ce să mai, deosebit… vă urez tuturor să vă simţiţi la fel de ziua voastră.

M-am trezit ca un om mare, hotărât să fac ceva serios. Am luat camera, şi am ieşit, la vreo 7 dimineaţa, la 3500 de m. A fost absolut copleşitor: mai văzusem chestiuni asemănătoare la Omu, 1000 de m mai jos, dar şi de câteva ori din avion. O dimineaţă superbă, cu un fel de plafon de nori mai jos decât locul unde ne aflam, crea senzaţia de plutire, de parcă aş fi privit la o mare de nori, undeva sub mine, din care ieşeau vârfurile şi coamele mai înalte, ca nişte spinări ale unor dihănii preistorice. Grossglockner era acolo, părând mult mai aproape şi mult mai prietenos; era una dintre acele dimineţi pentru care trebuie să fii recunoscător că o apuci şi o vezi, şi care sigur sigur nu poate să anunţe decât lucruri bune.

Până s-a trezit toată gaşca, şi ne-am strâns bagajul strict obligatoriu pentru vârf (colţari, piolet, corzi, cască şi haine minimale), toată cabana intrase într-o fierbere incredibilă: toţi fojgăiau înainte şi înapoi, pentru a se pune pe mers spre vârf, sau spre în jos. Peisajul nu a stat nici el pe loc, norii având o dinamică ameţitoare. Am ţinut un mic „consiliu de război” pe terasa superbă a cabanei, de unde nu te puteai sătura să priveşti. Am plecat din nou aproape pe nemâncate, am plătit câte 2 euro şi ceva pe litrul de apă de gheţar (eram deja deshidratat de cu seară): emoţia vârfului ne ţinea de foame, însă setea e criminală de-a dreptul acolo sus.

Am ajuns din câţiva paşi la marginea gheţarului, şi ne-am pus pe echipat şi legat în corzi, pe „grupe”. Deja arătam şi ne mişcam altfel, mult mai rapizi şi eficienţi, eram deja „experimentaţi”. Făceam lucrurile astea într-un peisaj de basm; liniştea muntelui era întreruptă doar de clinchete de carabe şi scrâşnet de colţi pe gheaţă, până şi între noi vorbeam destul de încet, parcă pentru a nu deranja natura.

Şi am început să urcăm, cu ochii aţintiţi spre punctul nostru terminus, Vârful, care părea să se îndepărteze de noi ca Fata Morgana. Am repetat acelaşi exerciţiu de încredere în cei cu care eram pe aceeaşi coardă: ştiam că dacă alunec şi nu reuşesc să frânez eficient, mă puteam baza pe ei. Pantele erau abrupte al naibii, iar gheaţa mai dură, uneori abia zgâriam cu colţarii. Pe drum, urcând şi coborând, o grămadă de alţi turişti, câţiva venind de pe vârf cu o sclipire în ochi, şi cu multă linişte în mers, alţii tensionaţi şi aproape epuizaţi, cu călcătura şovăindă, un adevărat pericol pe poteca îngustă.

Fiecare 10 – 20 de m câştigaţi în altitudine ne dezvăluiau perspective noi şi grandioase ale locului şi împrejurimilor: eram pe ale să urcăm în cel mai înalt „cuib de vulturi” din Alpii austrieci; când, cu câteva zile înainte, studiasem „terenul” pe diverse poze şi filmuleţe, mi se păruse incredibil de provocatoare perspectiva că voi ajunge acolo pe picioarele mele.

Când am terminat cu gheţarul, urcuşul era abia la început. Urma o parte mult mai tehnică, exclusiv pe piatră. Din nou un exemplu de civilizaţie: am lăsat aproape în drum, deloc ascunse, elementele de echipament inutile pe stâncă (colţarii şi pioleţii). Evident, peste mai mult de 3 ore, când am revenit, erau acolo cuminţi: nici unul dintre cei câţiva zeci de oameni care trecuseră nu s-a atins de ele.

Asaltul final s-a făcut pe nişte pereţi abrupţi şi, mai ales, pe o potecă al naibii de îngustă. Flo ne-a spus senin (şi puteam vedea şi noi) că într-o parte sunt circa 1900 de m, absolut vertical în jos, în cealaltă vreo 2200 m, iar „poteca” avea pasaje şi de circa 1 m lăţime; clar nu erau locuri pentru oameni cu inima slabă. Când şi când îmi aduceam aminte să înalţ un gând de recunoştinţă pentru vremea cea bună: cu stânca udă, pe vânt / ploaie / ninsoare, locul ăla ar fi fost un coşmar.

Am stat la coadă când ne-am întâlnit cu alţii ce coborau. Efectiv era înghesuială, şi rare locuri unde se putea trece unul pe lângă celălalt. În aceleaşi echipe pe coardă ca şi pe gheţar, ne-am asigurat pe rând în jurul unor stâlpi de metal „plantaţi” acolo spre liniştea turistului obişnuit, sau în jurul vreunei stânci mai bine crescute. Concentrarea mi-a amplificat la maxim efectul de deshidratare, dar tot ea m-a făcut să nu îl simt decât la întoarcere.

Şi a fost mai întâi Kleinglockner, fratele mai mic cu 28 de m. Foarte moţat şi el, privind parcă invidios la nen’su cel mare, însă şi el mândru foc. Eram acolo, parcă la o palmă, însă lucrurile nu sunt niciodată simple pe creastă: a urmat o coborâre scurtă, dar dată naibii, într-o scobitură în care cu greu încăpeau două persoane. De acolo, o urcare pe măsură, ultimii metri, storcând ultimele picături, tot mereu cu lipsa de perspectivă dată de panta accentuată care părea să ne stea mereu pe cap. Am urcat sporovăind verzi şi uscate, ca nişte tembeli: Flo îşi tot imagina nişte sărmăluţe făcute de doamna lu’ Cristi, Răzvan abera de nişte varză cu mămăliguţen, eu,de sub casca pusă peste pălărie, visam şi salivam „doar” la nişte bere, iar prin faţa ochilor, la un moment dat, ne-a defilat obraznic o pereche de pulpiţe americăneşti numai bune şi fragede. Eram clar duşi cu capu’, toţi.

Încă doi – trei paşi şi iată-l, am ajuuuuns! Mă uit şi vreau să fiu sigur, dar clar suntem pe vârf: se vede crucea cea mare, în ancorele sale imense, mai sus nu se poate, că nu mai e unde, îi aud pe cei de pe prima coardă chirăind şi agitându-se cu bucurie (mai ales e una mică cu o gură cât o şură, tot ţopăie p’acolo!!); şi îl văd pe Flo scoţându-şi ochelarii de gheţar pentru a-şi şterge nişte lacrimi adevărate. A mai fost acolo de câteva ori, însă bucuria e pentru noi, şi e de-a dreptul emoţionant. A reuşit să aducă o asemenea adunătură până sus, acum mai rămâne să ne dăm jos sănătoşi.

Am lacrimi şi eu, da’ mă ţin şmecher. Toţi au ochii absolut strălucitori, e un gen de licăr pe care foarte rar îl vezi, şi drogul nostru e numeşte urcatul pe munte, cât mai sus.

Facem poze la greu, în grup, singuri, cu steag, cu Partidul Verde, cu ochelari sau fără. Senzaţia că sunt în avion şi mă uit pe geam e incredibilă, parcă pot să pun mâna pe nori. Întâlnim un tată şi fiu (fiul cam de vârsta noastră) care sunt acolo a 4-a oară parcă, şi îi admirăm sincer, mai ales după ce ne fac nişte poze destul de bine încadrate. Se lasă cu inel de logodnă (detalii numai la tinerii însurăţei), emoţii la greu frate.

Atunci, pe loc, nu realizezi deplin ce ai reuşit, trăieşti doar clipa, şi e colosală, mai ales că o poţi împărtăşi cu prietenii. Hotărât lucru, ascensiunea nu e pentru singuratici: dacă nu e măcar unul cu tine, nici nu ai cui povesti, nu te înţelege mai nimeni…Noi suntem privilegiaţi, suntem o grămadă, şi muntele ăsta greu ne-a unit cât 10 teambuilding-uri!!

Distracţia ţine vreo 45 de minute, ceea ce e extrem de mult pe un vârf ca ăla, însă se pare că am prins o fereastră liberă în fluxul de oameni. Şi gata, la drum! Ne legăm iarăşi în corzi şi redevenim serioşi, mai ales că nişte nori ne cam ţin calea şi par că vor să ne strice un pic cheful. Şi mai e o chestie: urmează coborârea, şi va fi mai greu ca la urcare, şi apoi ştim că trebuie să ajungem undeva la maşini, şi e al naibii de jos, va fi un marş incredibil de lung.

Încercăm să câştigăm timp şi coborâm în „salamuri”, sau pe jumătate asiguraţi, sau mai la liber, după cum ne ţin „curelele”, dar tot merge greu. Ne recuperăm echipamentul abandonat în potecă, facem ultimele coborâri, Răzvan se satură de coborât în salam şi lungeşte coarda până la maxim, pe care coborâm toţi cei trei în rapel. E foarte fain, însă coarda e udă fleaşcă şi tata lu’ Grăunţă e plin de spume. După ce îi trec, se înhamă iarăşi la coarda udă şi coborâm absolut la galop, ca bezmeticii. Muntele ne trage 5 minute de nor cu ceaţă rece, si totul se transformă într-un loc foarte neprietenos, dar trece repede; suntem mega-norocoşi. Ne regrupăm la ieşirea de pe gheţar unde bem apă de gheţar ca nişte cămile însetate. Suntem încă la 3500, şi „distracţia” e departe de a se fi încheiat.

Păpăm ceva pe terasa cabanei, şi de abia acum începem să realizăm pe unde am fost, privind cu nesaţ la poze şi lăudându-ne în gura mare. Flo avusese dreptate: zile întregi nu o să ne mai tacă gura, şi încă nici nu ajunsesem înapoi „pe pământ”.

Pornim rapid la drum înapoi, înspre parcarea cu maşini; un calcul mic: de la cabana de 3500 am făcut vreo 3h 15 min până pe vârf, iar înapoi încă vreo 4 h. Am pierdut mult timp să stăm să treacă alţi turişti întâlniţi pe traseu.

Drumul înapoi a fost presărat cu glumiţe şi marcat de o sete incredibilă care creştea necontenit. Noroc că nu am mai transpirat foarte tare. Gheţarul de jos l-am trecut legaţi câte doi, se presupunea că deja eram mai experimentaţi; via ferrata a trecut si ea, cu o grămadă de precauţii, pe urmă ultimele petice de zăpadă, care pe mine, unul, m-au epuizat al naibii. Am trecut la „ţinuta de vară” şi ne-am aşternut la mers, deşi picioarele erau deja moi, ca de vată. Pe la 20.30 eram încă la 2600 de m; ştiam că va urma un drum lung la lumina lanternelor, dar încă nu ne păsa decât să apară odată acele pâraie de gheţar, să ne astâmpărăm setea. După ce am mai răbdat o oră, ne-am adăpat cu nesaţ, dar încetişor, pentru că era incredibil de rece. Apa şi sărurile la plic ne-au mai înviorat, însă mai aveam îngrozitor de mult de mers.

Eu cu Iunia şi cu Cristi am rămas ceva mai în urmă, ce atâta grabă. Am pus în funcţiune frontalele în timp ce urcam penultima pantă, aşa zisă „ a lui Dorin” (aici, anul trecut, prietenul nostru aproape că ajunsese la limita răbdării după ce merseseră ore în şir pe o furtună cumplită). A urmat ditamai coborârea, la frontală. Eram obosiţi varză, goliţi de motivaţie, şi frustraţi, unii, că nu puteam vedea cât de departe sau de aproape suntem de punctul final, barajul şi parcarea. Am sporovăit să ne treacă de oboseală, am vorbit frumos cu picioarele şi, mai ales, cu genunchii noştri, să mai rabde un pic şi să se poarte frumos; evident, nu toate au fost ascultătoare, dar uneori durerea e bună, te ţine treaz!! După un drum parcă interminabil, am trecut barajul şi ne-am întâlnit cu surpriza emisiunii: ultima pantă de urcat, până la maşini (probabil vreo 100 – 150 de m de nivel). Pentru unii a fost lovitura de graţie, am înţeles că au ajuns muţi la maşini, i-am găsit deja dormind pe jos, în parcare, în cele mai ciudate poziţii. Ne-am târât efectiv pe o scară de lemn imensă, aducându-mi aminte de o carte despre un lagăr german, Mauthausen, care avea o „scară a morţii”, cu  186 de trepte. Flo ne-a pescuit pe la mijlocul pantei, cu maşina, şi am fost super norocoşi.

Am ajuns la maşini pe la 1.30 în noapte. Eram pe traseu de la 8.30, ziua precedentă: 16h 30 de min, o probă de anduranţă absolut incredibilă, mai ales din punct de vedere mental.

Ciudat lucru, eram oarecum în formă, şi chiar am muncit al naibii să pun cortul în parcare. O bere pescuită gata rece din portbagajul infinit al lui Cristi a fost aur curat. Am mai stat la vrăjeala mării, adrenalina nu trecuse cu totul, însă în momentul în care m-am întins în sac, am căzut absolut secerat: fusese ziua cea mai lungă din toată istoria mersului meu pe munte.

Dimineaţa a fost un moment mai special: sub un soare superb şi sub privirea parcă mai plină de consideraţie a Grossglockner-ului, am primit diplome de ascensiune pe Vârf, şi am fost al naibii de mândri. Flo ne-a lăudat într-un final, neuitând să ne amintească cât am fost de „muci”, mai ales pe ultima parte a drumului. Totuşi, mi-am dat seama că a fi „muci”, în ochii lui, nu e aşa de rău pentru un muritor de rând ca mine; nu cred că a fost vreunul dintre noi care să fi fost deranjat vreun pic.

Ne-am despărţit, noi mai rămânând o tură în Austria, pentru a ne bucura şi de dimensiunea mai „culturală” a acestei ţări frumoase. Urma să ne luptăm şi cu tentaţiile Salzburgului, şi să ne chinuim „la încă-o cană de vin”. Şi mamă ce o să intre, pentru că aveam atâtea de depănat şi de povestit: fusesem cel mai sus din viaţa noastră, şi nu era deloc puţin lucru, iar treaba merita udată din belşug, ca să ne rehidratăm…Mai povestim, nu s-a terminat, incă!!

read more

De la Hofmann la 1900 si apoi la 3500. Sus pe coama balaurului! Ziua a 2-a

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 5 comments

În prima noapte petrecută în Alpi, nu cred că a fost unu’ care să doarmă foarte liniştit: aşteptam cu emoţie dimineaţa, doar doar o apărea minunea de vârf. La prima geană de lumină, stimulat de duetul de sforăituri (la ralanti, ce e drept, băieţii consacraţi, spaima munţilor, fiind extrem de discreţi în excursia asta… ptiu ptiu…, să nu vă fie cu deochi), m-am decis uşor şi am tăiat-o afară cu ochii bulbucaţi. Si DA, era acolo, mai înalt decât mi-aş fi închipuit, mai frumos decât am visat: GROSSGLOCKNER ieşea încet din nori şi părea că se uită indulgent la noi: bine măh, hai băgaţi şi voi o încercare. Poze, filmuleţe, tot tacâmu’, chiote de veselie pentru privelişte şi pentru ziua ce părea să se anunţe bună. Pe zoom se vede cabana unde trebuia să ajungem, dar şi forma trufaşă a vârfului, şi spiţ-urile de metal pe unde urma să atârnăm corzile…

Grossglockner	Perspectivă: mamă ce sus e	Hofmann, Grossglockner, Pasterze

Am plecat pe inima goală, mânaţi de pasiunea pură: nu îmi trebuia mâncare, nu îmi trebuia nimic, vroiam să mă văd deja tropăind pe drum în sus. Raţiunea, totuşi, şi-a spus cuvântul: când ne-am întors la maşini, am făcut două lucruri: am refăcut rucsacii, raţionalizând la sânge hrana dar şi hainele (tot a ieşit greu al dracului, trebuie să îţi faci bagajul cu gândul la varianta pesimistă de vreme, pentru că nu ai vrea să stai ud fleaşcă două zile, te mănâncă hipotermia şi înseamnă că şcoala de supravieţuire Flo Adventure ţi-a intrat pe o ureche şi a ieşit pe cealaltă). Şi am păpat rapid şi vârtos, urma ditamai urcuşul.

Cu maşinile am coborât de la 2400 m la vreo 2000, pe Hochalpenstrasse; acolo le-am lăsat în parcare, a urmat o ultimă verificare a rucsacului, şi gata cu asfaltul, la drum. Namila de vârf se vedea încă şi mai sus şi mai dominator; cabana unde urma să înnoptăm părea că atinge cerul, iar surpriza emisiunii era că începeam urcuşul cu o coborâre de circa 100 – 150 de m, până la nivelul unui baraj superb creat de gheţarul Pasterze care se topea în amonte. La întoarcere, bucata asta de circa 150 m urma să fie bomboana pe colivă pentru mulţi, aveam să o aflăm peste vreo 40 de ore.

Traseul urmă să fie cel numit Salmhut, trecând pe la cabana Salmhutte (2634m), prin locul pe unde s-a făcut, istoric vorbind, prima ascensiune pe Grossglockner. Aveţi o mică schemă în poza de mai jos, cu principalele rute în această zonă a muntelui.

… Şi am început să ne înălţăm, să „muncim”, cu pulsul luând-o la galop şi plămânii trăgând nesăţioşi după oxigen (mai ales fumătorii au avut ceva de pătimit, pe primele sute de metri de nivel).

.. am întâlnit pe drum un excursionist care stătea la okazie, da’ nu l-am băgat în seamă: se vedea clar pe fizicu’ lui că nu va ajunge departe!!

Acum, fără glumă, Flo părea că şi-a lăsat undeva în maşină plămânii, şi altcineva făcea treabă în locul lui. Tot ţopăia înaintea noastră sau printre noi, ba cu o glumă, ba cu o încurajare gen „eşti muci”, să ne salte moralu’ cam plouat de la atâta urcuş. M-am ţinut mai bine decât credeam, micul antrenament din parcul Titan făcându-şi oarecum treaba.

Am ajuns într-o şa de unde începea o lungă „plimbare” oarecum pe curbă de nivel, până la Salm Hutte (deja sărbătoream la fiecare pietricică, pentru că eram mai sus decât Moldoveanul nostru). Am trecut printre o grămadă de marmote şi pajişti întregi de flori de colţ. O mică viperă s-a intersectat cu noi, răcoarea părea să o fi ameţit-o puţin, însă pericolul nu era mai puţin real. Am ocolit-o cu prudenţă.

Relaxarea curbei de nivel ne-a permis să admirăm peisajul: pereţi imenşi, de multe lungimi de coardă, contorsionaţi parcă de mâini uriaşe, pe de-o parte, de cealaltă o vale cu un verde crud incredibil şi o grămadă de viaţă; pe ici pe acolo, cam rar, pâraie date de topirea gheţarilor: am băut în combinaţie cu plicuri cu săruri şi minerale; habar nu aveam câtă deshidratarea urma să trăim mai sus.

După un prânz mai consistent aproape de cabana de la 2634, lângă un refugiu de toată frumuseţea săpat în stâncă, am plecat să trecem pereţii, prin Via Ferrata, nu înainte de a trage din nou o sesiune de poze. Era locul de unde ne luam rămas bun de la ultimele petice de iarbă: mai departe altitudinea făcea ca peisajul să fie mai degrabă selenar, cu bolovani din ce în ce mai colţuroşi; a apărut zăpada, pe urmă s-au ivit limbile de gheţar. Eram pe Terra totuşi, şi trebuia să ne cam echipăm (am pus hamul, cât încă aveam spaţiu berechet, dar şi casca, să ne protejăm bruma de creier la o eventuală căzătură; oricum, la cât erau TOŢI de duşi cu capu’, nu cred că s-ar fi observat vreo diferenţă).

Via ferrata e un gen de trasee montane în care faci căţărare ajutat de cabluri, scări, lanţuri sau frânghii fixate deja acolo de cei care îngrijesc traseul respectiv. De obicei versanţii sunt abrupţi şi locul expus, iar traseul nostru nu făcea excepţie. Totuşi, experienţa de la Flo Adventure şi valoarea noastră deosebită şi-au spus cuvântul: am trecut fără mari emoţii.

Fapt divers: chiar înainte să urcăm, am întâlnit doi flăcăi de la cabana de mai sus, care săpau potecă cu un fel de unelte gen târnăcoape / sape, ca să poată merge de-alde pantofarii mai în voie. Pe când ne scremeam noi la coadă, să trecem via ferrata, ei au terminat frumos treaba, şi-au pus uneltele într-un loc ferit, au scuipat în palme şi au tăiat-o peste munte, peste noi, ignorând treptele şi cablurile, la o căţărare liberă pe care păreau să o facă extrem de lejer. I-am înjurat în gând, admirativ.

Sus, pe vârf, peisajul superb ne-a lărgit ditamai rânjetul pe faţă, însă nu era chiar al nostru. Muchia pe care ne aflam era enervant de îngustă pentru câţi ne întâlnisem acolo, şi imediat urma o traversare pe gheţar: treceam la chestiuni mai serioase. Că nu era de glumă, am avut probe concrete: o turistă ce a încercat să treacă fără echipament a fost recuperată cu o coardă de un grup de italieni după ce alunecase mai bine de 15 m şi se oprise salvator într-un bolovan. Pun pariu că avea pampersu’ plin; iar unu’ dintre noi a călcat pe o bucată de zăpadă şi a pornit la vale cu full speed, noroc că s-a oprit în grohotiş. Ne-au cam îngheţat unele organe, şi ne-am grăbit să punem colţarii, prilej cu care viaţa s-a schimbat brusc: probabil, pentru alpinism, colţarii sunt una dintre invenţiile fundamentale, şi să trăiască mămica ăluia de i-a scornit mintea aşa ceva.

Traversarea pe gheaţă a fost fără peripeţii, foarte probabil datorită bunei organizări, şi pentru că nu eram nişte pămpălai. Legaţi în coardă, pentru siguranţă (dar bazându-mă, în primul rând, pe mine însumi) am trecut relativ lejer câmpul de gheaţă şi bolovani. Privind în jos te treceau fiori, fiindcă panta e extrem de expusă, şi din ea nu se văd decât primii 100 – 200 de m; restul se prăbuşeşte într-un hău imens, şi zău dacă ai vrea să aluneci într-acolo. Jos de tot, curgea liniştit Pasterze. Gândul că prima opţiune era să fi urcat direct pe acolo m-a făcut să zâmbesc cam încurcat: nu ştiu câţi am fi fost capabili, aşa că ideea lui Flo de a ocoli a fost cât se poate de sănătoasă la cap.

În partea cealaltă am scos cu uşurare colţarii şi am continuat urcuşul cu ultimele puteri şi picături de apă scurse de prin sticle. Am privit în jos şi am avut un sentiment incredibil când am văzut cât de departe era parcarea pe care o lăsasem în urmă, cu circa 10 ore mai devreme. Eram al naibii de sus, pentru noi cei veniţi din Carpaţi; treaba asta, şi soarele care începuse să spargă, pe apus, norii şi ceaţa, mi-au dat o senzaţie de bucurie şi mândrie nespusă. Cabana, ţelul nostru pentru ziua aia, era deja la câţiva paşi, iar vârful pe care urma să urcăm a doua zi se juca din nou printre nori. Acum ştiam că era acolo, foarte aproape. Imediat ce am ajuns, cu resurse nebănuite, am mai tras câteva poze cu „balaurul” Grossglockner pe fundal. Nu arăta prea prietenos nici din poziţia asta, însă eram chiar pe grumazul lui. Mai aveam un mic hop.

Cabana mi-a produs o impresie absolut neaşteptată: era un model de civilizaţie reprezentativ pentru o ţară ca Austria. La 3500 m lumina electrica, bude curate cu muulte suluri de hârtie igienică (nu jegul incredibili de la noi), paturi şi priciuri în care puteai dormi extrem de confortabil, cu spaţiu mult în jurul tău (mi-aduc aminte de mitocănia de la Omu, unde ăia măresc an de an preţurile şi numărul de locuri repartizate în acelaşi spaţiu infect). Acu ţineţi-vă bine: în cabană NU se intra cu obiecte ascuţite şi nici încălţat cu bocancii: o cameră mare, la intrare, adăpostea tot echipamentul tăios: colţari, pioleţi, beţe, bocanci (în schimbul acestora, pe o poliţă, găseai o pereche de şlapi curaţi). În camera aceea era echipament de zeci de mii de euro, dar nimeni nu lua un capăt de aţă care nu era al lui!! Inimaginabil în Romanika aşa ceva, poate pe vremea lu’ Ţepeş Vodă…

Preţurile erau pe măsură, dar nu exagerate (doar ne aflam la 3500 de m), iar calitatea mâncării şi a berii, impecabile. O fi fost de la efort, o fi fost de la bucuria de a sta la masă cu gaşca nebună după ce am tras de noi ca la balamuc… nu ştiu, dar berea aia mi s-a părut cea mai gustoasă bere pe care am băut-o vreodată. Noroc că unii meseni erau muţi de oboseală, şi eu cu Cristi am scurs toate halbele, ca nişte băieţi cuminţi. Mai serviţi?!! … hai că mă grăbesc, mă duc să dorm, pentru că mâine urmează să cuceresc cel mai înalt vârf de până acum, din viaţa mea…Ne reîntâlnim în episodul 3, cu poze cum rar aţi văzut…

Şirnea – La Table, în Piatra Craiului, sau cum am petrecut de Florii înotând în zăpadă printre ghiocei şi brânduşe

Posted by Florin Glinta in Munti | 0 comments

Am petrecut Floriile de anul acesta la Ciocanu, langa Şirnea, acolo unde un prieten de-al unui prieten are o casă foarte frumoasă şi pusă într-un peisaj de vis: Ciocanu este un sat risipit pe dealurile din culoarul Rucăr – Bran, având de-o parte Bucegii – culmea Ţăgăneşti, iar de cealaltă munţii Piatra Craiului.

Sirnea – Ciocanu Google view	Vedere spre Piatra Craiului	Vedere spre Bucegi

Planul nostru (al meu şi al lu’ Lucică, prietenul cel oltean şi om de munte) era să ne încercăm puterile şi să mergem spre Vf. La Om (cel mai înalt din Piatra Craiului) cât de sus om putea ajunge într-o singură zi, prilej cu care să ne încercăm noii colţari şi pioleţi, toţi noi nouţi şi marca Grivel, adică lucru mare de tot.

Episodu’ 1: Vineri seara ajuns, întâlnit restul găştii (numa’ unu şi unu), făcut grătar, povestit, băut ca la balamuc, dormit tun, dar puţin, adică program de ordinari.

Episodu’2: Dimineaţa jale, somn, greaţă, ameţeală, tot tacâmu, da’ suntem bărbaţi, nu căcaţi, şi nu schimbăm planul, aşa că pornim spre poiana La Table şi refugiul Grind, cu o gură absolut uscată de la vin, dar pe o vreme absolut superbă care ne-a ţinut moralul sus. Din curtea cabanei şi cu zoom optic de 10X  Vf. La Om parcă stă să îl atingi cu mâna, dar ştim că e al naibii de departe şi cu 1100 de m mai sus de noi. Drumul e de vis, cu brânduşe şi ghiocei ieşind la soare cu tupeu, chiar dintre peticele de zăpadă; noi transpiram de vis (urât), numai aburi de vin…

Traseul până La Table	Vf La Om – zoom in	Autostop convingător

Episodu’ 3: Toate au fost bune şi frumoase, ne pregăteam să ne dăm cu cremă împotriva soarelui, până când am intrat în pădure, iar acolo am înţeles că pe cât de profesionişti suntem vara, pe atât suntem de începători în a umbla pe munte iarna (care, vă spun cu mâna pe inimă, nu e ca vara deloc). În pădure deci era zăpadă multă şi relativ moale (peste un metru în multe locuri), şi ne afundam în ea într-o veselie, înjurând şi disperând cu valuri de transpiraţie: am făcut 2h şi ceva pe un traseu cam de 50 de min – 1 h maxim, şi am ajuns epuizaţi într-o poiană superbă, cu o stână părăsită, într-un peisaj de basm copleşit de vecinătatea namilei de munte.

Pădurea înzăpezită	Adulmecând spre înălţimi	Poiana cu stână	Cât de mic e omu faţă de La Om

Situaţia: venisem pregătiţi să ne căţărăm pe zăpadă îngheţată (aveam colţari, pioleţi şi cordelină) dar nu aveam rachete de zăpadă, ceea ce ne-a făcut un calvar simplul mers pe poteca plană; de râsul curcilor, dar o învăţătură de minte extrem de utilă.

Punct culminant: În condiţiile astea, planul a fost schimbat pe loc cu unanimitate de voturi: decât sclavageală prin pădure în sus până la piciorul broaştei, mai bine o oră şi ceva de plajă, respirat aer curat, vorbit tâmpenii, făcut şedinţe foto şi băut o bere „selectă” (nu puteam să plecă cu mâna goală la drum).

Branduri frate	Highlander	Copilu’ Munţilor	National Geografic like

Întoarcerea a fost mult mai rapidă, pe aceleaşi urme săpate deja, ceea ce ne-a scurtat timpul cu aproape o oră. Ne-am încrucişat cu urme de urs, de râs, de câni mari (sau lupi) şi am salutat din mers o veveriţă: pădurea se trezeşte din hibernare.

Am ajuns înapoi mult înainte decât planificasem, însă asta nu ne-a împiedicat să ne savură mica victorie asupra zăpezii şi, mai ales, să savurăm un nou grătar criminal.

C’aşa-i românu’.