Violenţa va naşte violenţă, iar frica nu înseamnă democraţie

Posted by Florin Glinta in Noi vs. ei | 3 comments

Ies de la serviciu fain frumos astă seară şi urc în luxosul autobuz 331bis. Urmărind mai toată ziua pe facebook şi prin alte canale ce se întâmplă cu fenomenul „Piaţa Universităţii”, mai că mă mânca să merg să văd cu ochii mei. Să încerc să mă dumiresc direct ce e pe acolo, şi nu prin intermediul a tot felul de mărturii din care mi-e greu ce să cred, tâmpit şi paranoizat de ani întregi de media plătită să jure strâmb.
Urc în autobuz deci, iar în spatele lui identific rapid un grup de 5-6 tineri (e cel mai neutru cuvânt care îmi vine în minte). Dacă ar fi să fiu emoţional, ba chiar pur şi simplu onest cu mine insumi, aş fi zis un grup de ţigănuşi şi golănaşi inculţi şi distruşi, răguşiţi şi cu ochii injectaţi de violenţă şi prostie. Dar nu sunt onest, sunt un finuţ, şi nu pot fi nici rasist, nici plin de prejudecăţi, pentru că aşa e bine să fii, nu? politically corect!.
Tinerii făceau ce face orice tânăr care iese de la muncă, după 8-9 ore de treabă: îşi exercitau dreptul la democraţie. Răcneau, se agitau, îşi băgau p***a în gura mare şi zdrăngăneau geamurile, erau plini de testosteron, însă, spre marea mea relaxare, am aflat că aveau o misiune deosebită, foarte nobilă de altfel: „ieşiţi băăăă.. români cocliţi, ieşiţi din case băăăă, nu mai staţi, că uite ce ne face garda (Jandarmii)”, şi, desigur adevărata misiune izbăvitoare…”mergem să ne batem pentru voi băăăă….”, „ăia de la magazine trebuie să ne dea băutură şi ţigări, că-mi bag şi p**a, că doar ne batem pentru ei” (logica e absolut irefutabilă, mai ales daca vorbim de un magazin proaspăt spart de actorii democraţiei, sunt convins că toţi angajaţii au ochii plini de lacrimi de recunoştinţă).
Pe lângă 331bis trece o coloană de maşini speciale ale Jandarmeriei. Băieţii mei sunt pe fază, jumătate ieşiţi pe geam: „Muiee băăăăăăă….uoooooooo…ia’uite băăăă câţi de duc.. hai băăăă.. că pierdem bătaia…uoooooo”, „chelule, unui jandarm dintr-o maşină, să vezi ce îţi sparg capu’ când ne-o întâlni la Universitate!!” „vezi bah că opreşte ăştia maşina şi ne dă jos…”, „ da’ ce băh, n-am voie să scot capu’ pe geam..?!!” etc. etc. Recunosc scandările de galerie de fotbal, recunosc scandările din galeria echipei Steaua, echipa cu care ţin, pentru care am plâns şi pentru care am ieşit tot acolo, la Universitate. Dar nu ăia sunt Steaua, nu ei reprezintă acel club, şi nu ei mă reprezintă pe mine!
Am coborât din autobuz convins ferm că nu vreau să mă (mai) duc la Universitate; de frică (recunosc, fără să clipesc), de silă, de dezgust, de lehamite, cu sentimentul că nu acesta e Bucureştiul în care vreau să trăiesc. NU VREAU SĂ LUPTE ĂIA PENTRU MINE! DACĂ VREAU CEVA PENTRU MINE, MĂ DUC ŞI LUPT EU! Deocamdată nu sunt convins că vreau să fiu acolo, deşi sunt de acord cu 95 % din tot ce strigă acolo oamenii NORMALI LA CAP. Nu sunt de acord cu violenţa, si nici cu acei oameni degeneraţi care ar trebui să fie internaţi undeva departe, şi nu lăsaţi liberi pe stradă. Violenţa va naşte violenţă, întotdeauna, iar frica nu poate fi baza nici unei orânduiri sociale şi nici unei puteri.
Simt nevoia să mă explic un pic mai mult: nu îmi (mai) place Băsescu de câţiva ani, dar mizerabila clasă politică românească nu a fost capabilă să ofere nimic mai bun la ultimele alegeri. Mă indignează atitudinea de superioritate idioată a unor politicieni cocoţaţi pe scaunul puterii, nu mai suport mitocănia fals cultă a unor şmecheri care se vântură pe la toate televiziunile. Nu mai apreciez demult algoritmul politic care decide numirea unor manageri incompetenţi, pe unicul criteriu că sunt de aceeaşi culoare politică cu cei de la care sug.
Însă violenţa şi devastarea nu sunt modul de a schimba autentic un regim. Cel ce va veni pe bază de violenţă, va dura fix până se vor găsi alţii cu muşchii mai umflaţi, la momentul potrivit.
Sper ca aceşti nimeni să nu fie nici mulţi, sper ca aceşti pierde-vară să se dizolve, să dispară, şi să rămână numai vocile celor care demonstrează normal, decent, ferm, corect. Care ştiu ce vor, ştiu pe ce lume se află, ştiu cine e preşedinte, nu sunt beţi, nici idioţi, nici nu acceptă 10 lei pe zi să strige orice li se dictează, pentru că să aibă din ce să îşi bea tăria ieftina la final de zi. Din păcate aceşti terminaţi sunt mai mulţi decât mi-aş fi dorit, sunt mai mediatizaţi decât merită (mult mai mediatizaţi decât merită), iar dacă o demonstraţie naţională trebuie făcută, ar fi împotriva mojiciei de doi bani care tinde să devină din ce în ce mai vocală şi să se instaureze drept cultură dominantă.
Că suntem săraci, da, aşa e; că Băsescu şi clasa politică se comportă atât de cinic de la o vreme (dar nu mai mult decât au făcut-o PSD-ul la vremea lor) ca şi cum ar avea de-a face cu o masă inertă şi îndobitocită, iarăşi da; că gaşca de partid şi înhăitarea golănească tind să înlocuiască din ce în ce mai mult competenţa, iarăşi da, din păcate. Toate astea trebuie să înceteze. Şi trebuie făcut ferm acest lucru, pentru că evident că ei nu vor ceda de bună voie.
Dar nu cu genul acesta de violenţă, nu prin lepre care nu au ce face acasă, nu cu oameni care ar striga orice pentru câţiva lei, nu cu specimene pentru care violenţa e un mod de viaţă, înscrisă în ADN. Dacă ăştia sunt agenţii schimbării, aşteptaţi-vă să schimbăm des, pentru că ei sunt instabili, pentru că pacea nu e mediul lor natural, pentru că incoerenţa este modul lor de viaţă. Şi încercaţi, măcar puţin, să staţi cu ei la masa discuţiilor, să va bazaţi pe promisiunea lor, şi pe capacitatea de a vedea dincolo de potolul şi beuturica din seara de astăzi…
Sper din toată inima ca revolta aceasta, atât de legitimă cât este, să nu mai fie confiscata de oportunişti, de mitocani, de violenţii cu gura mare, şi să conducă firesc la un exerciţiu normal de democraţie: la un vot pozitiv. Din păcate, nici perspectiva nu e prea roză: dispare Băsescu, dispare PDL, cine dracu vine în locul lor? Care e oferta? Dacă vom avea din nou de ales între mai mulţi incompetenţi şi corupţi, cine e dispus să achite nota de plată a unor violenţe care distrug bunuri, provoacă haos şi fac o imagine de ţară nesigură, cu aromă înecăcioasă de război civil?
Nu vreau să lupte ei pentru mine! Nu vreau violenţa lor, nu asta mă reprezintă! Îmi pasă, şi o să ies din casă când mă voi convinge că nu mă alătur unei mulţimi în care domină hoarde de descreieraţi! Tot respectul pentru oamenii decenţi, mi-aş dori să fim majoritari! Şi, deşi mai toate raţionamentele mă duc înspre fundături, încă refuz să plec de aici, mai există speranţă!

Time urgency şi fuga noastră cea de toate zilele

Posted by Florin Glinta in Noi vs. ei, Psihologie aplicata | 1 comment

Doctore, să îţi spun ce mi se întâmplă de o vreme bună, cam în 3 zile din 5.

Merg cu metroul; se opreşte în staţie (nu contează în care, în toate e la fel); dau să cobor, dar cam pierd startul şi deja două – trei persoane au dat năvală înăuntru, căutând cu disperare un loc, măcar în picioare. Reuşesc să forţez şi să mă strecor afară, evitând curentul de oameni care continuă să intre (dacă nu eşti tare pe picioare rişti să îţi prelungeşti călătoria). Mă apropii deja cu emoţie de colţul scărilor care să mă ducă mai sus, îmi lungesc gâtul să mă uit prudent dacă vine cineva, şi mi-l retrag la marele fix: vine frate, măturând pământul, aproape mă şterge la nas cu rucsacul din spate / poşeta / cotul etc. În fine, mă lansez pe traiectorie şi ridic inspirat capul din pământ: vine trenu’, de pe scări din sus, sărind din 3 în 3 trepte, mugind „politicos” un DĂ-TEEEE (FRATE / BĂ)!! Mă dau, că bivolu’ vine de pe poziţie superioară, are viteză, ceafa groasă, ditamai masa şi i se rupe oricum de mine, el vrea să urce în tren. Toate astea îi dau o mare energie cinetică pe care nu vreau să i-o opresc cu ochelarii sau cu faţa. Noroc că încă sunt flexibil şi mai am reflexe: îl evit cu o piruetă, ca la corrida, dar nu zice nimeni OLE.

Cu un ţocănit de cuie vin frumoasele grăbite, riscându-şi la maxim gleznele de gazele, pe scări: vor neapărat să urce, fatăăăă..!! Pe cate vreuna dintre astea aş opri-o cu braţele larg deschise (ca un porc pervers ce sunt, admir / ghicesc sânii săltând în ritmul treptelor, căutând cu disperare să între în rezonanţă cu stăpâna), dar mi-e teamă că m-aş alege cu ura ei pe viaţă, pasională: doar pierde metroul…ce naibii fatăăăă!

Într-un fojgăit de pungi / sacoşe / paporniţe vine valu’ 3: gospodinele. Gata să îşi sacrifice coşul zilnic şi să îşi facă praf borcanele cu zacuscă / gem / bulion, numai să prindă trenul ĂLA neapărat. Un Pardon înţepat şi o privire aprigă de mamă mă determină să le evit prudent; le urez ceva de mamă, tuturor.

În final, bunicuţele trepidează de hormonul întrecerii spre uşa trenului care tocmai se închide; dar muşchii lor istoviţi nu mai ascultă de inima zburdalnică, şi rămân să se consoleze cu gândul că „mai vine unul”. Morală intermediară: îţi trebuie un pic de neputinţă pentru a deveni lucid şi a evita încercările tâmpite, doar printr-o amânare simplă şi scurtă.

Ufff… am scăpat şi azi fără să fiu dat cu roatele în sus în încercarea mea de a cuceri reduta: să ies din metrou. Foarte ciudat (de fapt m-am cam obişnuit), pe drumul spre suprafaţă întâlnesc cohorte pestriţe de oameni, care au o chestie comună: aleargă, unii cu un soi de disperare rugătoare în privire, alţii parcă fugăriţi de nu ştiu ce. Adrenalina dă să se smucească niţel şi în mine: luptă sau fugi! Îmi lungesc gâtul să văd înainte un posibil pericol care îi turează pe cei ce aleargă, să mă feresc şi eu… sau îmi vine să mă întorc să verific dacă nu cumva era vreo mega ofertă în metrou, ceva moka, pe  care eu l-am ratat ca un ignorant.

Afară, un peisaj asemănător în preajma staţiilor de RATB. Ele funcţionează ca un fel de zone de accelerare (mă gândesc la acceleratoarele de particule); la peisajul vizual se adaugă cel sonor: claxoane demente, acţionate de mâna înfiptă cu disperare şi o privire scrâşnită care îţi dă fiori. Întâlnesc zilnic zeci de oameni care se uită PRIN mine ca printr-un geam perfect curat, trebuind să mă feresc din calea lor; uneori mă ciupesc, mă pipăi să văd dacă mai am consistenţă, mă uit pe pământ să văd dacă mai am umbră, sau trec sfios pe la vreo vitrină să mă văd pe mine însumi…

Frate, în ce lume trăim?!! Doctore, sunt eu nebun sau toţi ăştia de care povestesc? E nasol că ei sunt mai mulţi, oi fi eu anormal…

Acuma redevenind serioşi, aceşti oameni, cred, sunt produsul a mai multor factori: temperamentul, sugestibilitatea (mimetismul care îi face să adopte comportamentul celor din jur), autocontrolul diminuat, o percepţie subiectivă a timpului insuficient şi o trepidaţie interioară nestăpânită, toate venind pe un fond cultural de metropolă şi comunitate nesimţite, care nu sancţionează asemenea comportamente, ba chiar par că le răsplătesc tacit: sunt mai şmecher, mă descurc, fraiere! Ah, mai puneţi la socoteală şi vreun şef deosebit care îi aşteaptă cu cronometrul la poartă şi îi ameninţă cu toate relele din lume pentru 5 minute întârziere. Management modern şi foarte umanist…

Într-un episod viitor o să discutăm doar despre una dintre aceste dimensiuni: e vorba de acea percepţie subiectivă a timpului insuficient, întâlnită în literatura de specialitate englezească sub numele de time urgency, o bubă care nu e doar moft ci e responsabilă de un procent însemnat de boli cardio-vasculare.

Crezi că poţi să rezişti până data viitoare?!

VIP şi technical succession planning

Posted by Florin Glinta in Business, Human Capital, Orientare in Cariera | 0 comments

Un mic Appendix la postul precedent.

Există şi speranţă în mediul nostru organizaţional, chiar dacă exemplul pe care vi-l dau vine dinspre zona non profit: tinerii învaţă de la cei mai experimentaţi şi adoptă modele de organizare moderne.

În calitate de echipier Talent Gate, am fost invitat la o Adunare specială a VIP (Voluntari pentru Idei şi Proiecte), în care noilor membri li s-au prezentat viziunea, structura şi oamenii de bază, alumni, care susţin efortul acestei merituoase organizaţii studenţeşti. Mi-a plăcut felul în care aceşti alumni sunt preocupaţi pentru a insufla viziune şi motivaţie noilor membri, discursurile lor (sper că sunt dublate şi de practică) sunând foarte a lideri transformaţionali. Şi mi-a plăcut în mod deosebit ideea lor de a transmite din generaţie în generaţie cunoştinţe utile pentru proiectele pe care le derulează această organizaţie studenţească extrem de vie şi plină de idei. Conştienţi de volatilitatea acestor cunoştinţe, dublată de volatilitatea membrilor VIP pur şi simplu, şi-au propus să activeze din postura unui Board of Advisors care să menţină coerenţa strategică a organizaţiei să nu permită derapaje necontrolate date de avântul lesne de înţeles al vreunui „Executiv” în scurtul său mandat.

Îmi doresc foarte mult ca bunele intenţii ale lor să fie puse în practică în mod coerent şi eficient. Apreciez în mod deosebit oportunitatea pe care o au aceşti tineri de a lua contact de foarte timpuriu cu principii şi mecanisme organizaţionale moderne, care, multe dintre ele, nu cred că sunt cunoscute în mare parte din companiile din România, darămite să fie puse în practică. Şi sper ca bunele idei să nu se stingă brusc la intrarea în mediul corporatist concurenţial, orientat agresiv spre profit şi spre valorificarea la maxim a timpului.

Magarule, esti un becali!! porcule, si tie ce-ti veni, de faci ca un becali !?!.

Posted by Florin Glinta in Management, Noi vs. ei | 3 comments

Gata, mi-a ajuns. Comit o greseala vorbind despre el, insa nu mai pot, si tre sa urlu macar pe www.

Am vrut sa incep cu “becali (b mic neintamplator), esti un porc si un magar!!”. Insa as fi jignit bietele animale intr-un fel in care nu o merita. La fel cum individul cu pricina (sa ii spunem doar b-mic) nu merita sa ii acordam atata spatiu si atentie (noi adica eu, ca bloger, voi, ca presa avida de troaca si mocirla, ca se vand bine, noi, ca stelisti mult prea umiliti de un incult mafiot care isi face imagine pe sentimentele noastre, iarasi noi, ca popor tembel care am putut sa trimitem o astfel de creatura abjecta in Parlamentul European – incredibila rusine). Pot sa trec peste multe, peste faptul ca acest nimeni imi violenteaza urechile zilnic de pe varii canale media; peste faptul ca echipa mea de suflet, Steaua, si-a pierdut istorie, renume, faima si coloana vertebrala printre zoaiele pe care acest personaj funebru le improasca fara oprire, printre nepoti si slugi becalizate, lingai si tucalari care rad cand rade b-mic si aproba orice tampenie a lui. Pot sa trec peste faptul ca o astfel de scursura a beneficiat de legi si o Constitutie tampite care i-au permis sa candideze la presedintia Romaniei (in cre di bil).

Ceea ce mi-e greu sa accept este faptul ca toata tara asta este atat de flamanda, de prostita si de umilita, incat se gasesc mii de oameni care se uita in gura lui b-mic, il considera bun de ceva, il iau ca model si il proclama politician trimitandu-l la pachet in Parlamentul European. Imi este ingrozitor de teama si sila  cand vad ca oameni cu ceva minte in cap il apreciaza pe acest parvenit, ii recunosc dreptul de a face pipi peste tot, “pentru ca el a bagat banii”. Asta e pretul nostru, asta e pretul unui suflet? Adica vine un smecher de Pipera, care a beneficiat de un noroc idiot, a facut smenuri si a tras tunuri imobiliare, si astuia ii recunoastem dreptul a spune orice, de a sfida pe oricine, de a desfiinta pe oricine, inclusiv istoria, doar fiindca are bani?!? Asa e mitica? (m-mic, neaparat). Deci asa sta treaba, va intreb pe voi, toti “patronii”, tarabagii, detinatorii de sclavi, jmecherii urcati peste noapte din iarba izlazului in vila Piperei.. deci asa sta treaba: cine are banu, pai ala stabileste valoarea nene. Evident ca voi ziceti ca asa trebuie sa fie, pentru ca va pastrati astfel situatia (era sa zic status quo-ul, dar e prea greu). Insa ceea ce e paradoxal si grav, tragic, si amar de comic, este ca si multi dintre ceilalti, oameni medii sau saracani, cred ca asa trebuie sa stea treburile. Prostimea se inchina la icoana banului, desi nu sta la ei pe perete. Si, vai noua, prostimea face multimea, si multimea voteaza, mai ales cand sta acasa si nu are ce face, si uite asa se mai duc 4 ani de democratie idioata, in care in loc sa ne votam libertatea, ne votam dreptul de a fi condusi de impostori, pentru ca pe aia ii vedem cel mai des la TV.

Suntem un popor cu o incredibil de adancita vocatie a totalitarismului. Nu prea putem face nimic serios fara bici la spate sau cizma pe grumaz. Urlam ca din gura de sarpe ca vrem sa fim liberi, dar suntem total debusolati cand istoria isi face mila si ne acorda aceasta libertate. Ne grabim, inculti si masochisti, sa ne batem joc de ea, de libertate, transformam nonvalorile in criterii, ii punem pe cei cu pamant sub ungii in capul mesei la receptii.

Vai noua. b-mic a ajuns sa ne reprezinte in lume. Nu ajungeau miile de “ambasadori” violatori, hoti, escroci etc. , care tin paginile presei muuult mai mult decat mana de copii frumosi, destepti, olimpici sau sportivi care se chinuie sa ne resusciteze inima de roman coplesita de rusine.

Vai noua. modelul b-mic ajunge sa fie acceptat, tolerat si poate copiat in diverse organizatii: (in)cultura banului, a spectacolului grotesc, a slugarniciei, a incompetentei tind sa ajunga model de succes in managementul organizatiei mioritico – dambovitene. Valoarea e inlocuita de slugarnicie, competenta de frecventa cu care aprobi tembelismele debitate pe minut de sefu’, caracterul e inlocuit de pozitia ghiocelului in fata celui care, daca tot te plateste, are drept de viata si de moarte asupra ta, iar tu ai doar dreptul de a il aproba permanent. Imi vin in minte zicerile multor parinti romani care, la suparare pe odrasla neascultatoare, eventual printre niste perechi de palme, spun : “eu te-am facut, eu te omor”…. Sunt, deja, prea multi care pun si in practica zicerea. Cam la fel sta mentalitaatea noului val de patronat din Romania, avand  cap de falanga indivizi de teapa lui b-mic, m-mic, din nou b-mic, sau micul buticar ori MBA-ul super scolit, dar fara cei 7 ani de omenie, uniti toti sub dictonul “eu te platesc, eu te omor daca vreau .. baaaa.. pricajitule… ‘tu-ti …”.

Aceste specimene administreaza bani, ei conduc (slava Domnului, nu peste tot), ei tin interfata cu cultura occidentala si resping orice incercare de civilizare a capitalismului nostru cu aspect de jungla. Eu unul m’am saturat sa-mi fie scarba pe tacute. M’am saturat ca ei sa imi fure prezentul, sa imi confiste trecutul cu care ma mai hraneam cand si cand, si sa imi traga cortina neagra peste viitor. Habar n’am ce o sa fac…deocamdata doar urlu.. pe www.

P.S.: de ce am scris, care a fost picatura? ei bine, un fapt “marunt”: aseara, b-mic l’a demis pe Bergodi, pentru ca acesta a avut pretentia de a fi lasat sa isi faca treaba in care e expert, de a fi scutit de episodul 2 dintr-un circ grotesc, in care parvenitul vroia sa se faca si psihologul unei echipe debusolate de tiradele lui inveninate si grandomane (o alta obsesie a patronasului roman: “eu sunt psihologul vostru baaaaaa, si popa, si nasu, si va tai si buricu, si.. mai ales, va sparg si fata daca maraiti ceva…!!”). Pentru ca expertul nu a lasat incultul sa ii dicteze cum se face. Imi pare rau pentru domnul Bergodi; fara a-l considera un mare antrenor, incepuse sa faca Steaua sa capete demnitate si motivatie. Daca ii e prea draga Romania, ce sa zic.. sa mai stea si sa mai incerce in alta parte. Daca nu …ii sugerez sa migreze spre zari in care incultura muncii e mai mica si patronatul banilor mai putin agresiv. ..Hmmm…. ciudat… resimt aceeasi dilema…