Moieciu trail running de la primăvară la iarnă

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 5 comments

6:59:45,8 (6 ore, 59 de minute…) este timpul in care am parcurs 42 de km de poteca montana, cu o diferenţă de nivel totala de 2300 m, sâmbăta, pe 7 mai, la Eco-Marathon Moieciu 2011. Am plecat pe primăvară, am sosit pe o vreme de toamnă câinoasă, după ce, pe urcuşul repezit de pe Guţanu, m-a nins cu fulgi mari ca în poveşti, contrastând absolut încântător cu verdele crud al pomilor şi ierbii.

Sunt foarte mândru de „performanţa” mea, deşi nu total mulţumit, însă, fiind primul maraton montan, sigur e loc de mai bine. Datele care urmează nu par să vină în sprijinul mândriei mele, la prima vedere. La a doua însă, îmi dau seama că am pornit într-o cursă în care m-am măsurat cu super atleţi şi cu oameni dotaţi genetic să alerge aşa de bine.

Întâi câteva date, pe urmă povestea pe larg:

- cel mai bun timp: 3:58:15,3!! Doi băieţi au trecut simultan, umăr lângă umăr, din prietenie şi respect

- cea mai bine clasata femeie la general: locul 35, cu timpul 5:06:37,3!!

- imediat după mine, la circa 4 minute, a trecut o doamnă de la categoria 50-59 ani, pe care am depăşit-o cu greu pe ultimii 2 km, printr-un efort imens de voinţă + orgoliu şi pentru că genunchii ei au rezistat ceva mai puţin decât ai mei (iar eu am coborât cu vaiete şi dureri serioase). Fiul doamnei, Florin, a avut al 6-lea timp, la un sfert de oră de câştigători. Asta da moştenire genetică. Saru’mâna şi jos cu pălăria, Cornelia!!

- cel mai „slab” timp a fost de 9:10:41,3. Nici un chicot să nu aud, merită toate felicitările, a petrecut 2 ore în plus pe o lapoviţă din ce în ce mai rece

- prietenul Lucică, autorul moral al poveştii mele de la Moieciu, deja „veteran” de maratoane, şi-a îmbunătăţit timpul cu peste o oră, şi promite să se transforme din pufoşenie în panteră de munte

- Iunia a alergat crosul de 14 Km ca un om mare, atât de repede încât l-a surprins nepregătit pe cameramanul oficial al grupului vesel, pe Man, care apoi şi-a luat revanşa cu nişte cadre bine trase. Va fi promovată cel puţin la grupa semi-maraton.

- Lorena a tras de ea şi a terminat maratonul înainte de cele 9 ore limită. Bravoo, la mai mare.

- Galerie frumoasă şi răbdătoare, suporteri drăguţi, se ştieeee…

Si acum povestea…

Cartierul general: Cabana Ta, din satul Ciocanu, cu Viorel gazdă la fel de primitoare cum îl ştiam, cu un peisaj de poveste, între Bucegi şi Crai, cu flori în pomi şi iarbă verde vineri seara, apoi circa 6-7 cm de zăpadă viscolită sâmbătă seara.

Vineri seara, înainte de cursă: am ajuns cu capul bubuind de la sinuzită şi o voce venită parcă din canal, cu o stare de spirit proastă (atâta antrenament pierdut pe degeaba…) şi cu îndoieli mari că voi putea termina sau chiar începe cursa. Mobilizat de echipă şi revigorat de aerul tare, am plecat cu toţii spre şedinţa tehnică din Moieciu. Am găsit staţiunea cea cochetă trepidând de muşchi şi chiote de revedere ale celor care se ştiu deja de ceva vreme pe la astfel de evenimente. Am preluat tricoul, unul foarte fain şi chiar de calitate, am văzut pe scurt povestea traseului (brrr… lung al naibii, şi cu atâtea urcuşuri…), am cumpărat rapid ceva energizante, un gel, un activator (o chestie pe care ţi-o torni pe gât când simţi că te lasă puterile, şi îşi mai dă un impuls consistent pentru câţiva kilometri) şi am plecat înapoi zgribuliţi de cele 2-3 grade de afară. Papa uşoară, o inhalaţie cu ceai, doar-doar o slăbi durerea, şi apoi somn adânc dar cam scurt şi emoţionat de aşteptare.

Dimineaţa cursei: păpat la repezeală, mânaţi tare din urmă de imboldurile răcnite ale olteanului („hai tatăăăă…că întârzieeeem…”), apoi goană şi mai tare cu maşina până aproape de linia de start, unde, cu 15 minute înainte erau deja câteva sute de oameni fremătând, muzici, talăngi, încurajări, mişcări de încălzire …tot tacâmu’. Nu-i vedeam pe primii, era prea multă lume. Nici nu am apucat sa îi mai văd, decât la sfârşit şi din poze, pentru că s-a dat START-ul.

Iar Startul a însemnat ceva ce vezi la cursele de 200 sau 400 de m. Au rupt-o pur şi simplu la fugă, de parcă erau la o cursă de viteză. Durerea e că au fost câţiva care au tot ţinut-o într-un ritm absolut neomenesc, reuşind o medie de mai bine de 10 km/h timp de 4 ore!!

M-am turat încet, pe o alergare de circa 1.5 – 2 km de asfalt si drum forestier uşor înclinat. Am mers pe strategia de trag cât mă ţin sinusurile, iar atunci când cedează măcar să fiu cât mai departe de pornire. Şi am avut noroc, sau zeul maratonului a ţinut cu mine: m-am eliberat încet pe parcurs, şi iată-mă urcând în plină formă pe poteca îngustă şi şerpuită, e adevărat, cu nasul deseori trecut prin batistă. S-a mers tare în grupul compact în care eram, dar s-a mers infernal în grupul din faţă, de care nici nu mai eram conştient că face parte din cursă, aşa de departe s-au dus rapid.

Mă uit cum mă depăşesc tinerei pe urcare, zic că deh… asta e, privesc cum trec pe lângă mine fete hotărâte, cu pasul uşor, şi îmi cam sare boala şi orgoliul de mascul rănit, apoi înţeleg rapid că există diferenţe măricele de valoare în favoarea lor, şi încerc să mă consolez trăgând cu îndârjire de mine. Urmează coborârile, şi aici mi se vede piciorul de montaniard antrenat pe pietre instabile: alerg de rup la vale, ţopăind de uneori mă întreb şi eu pe ce am călcat, depăşind frenetic câte 3-4 odată, ahaaaa… şi pe fete…dar, urmează iarăşi urcuşuri…

Prima buclă, crosul, aproape că nu o simt. Nici nu am băut apă, am luat doar o felie de portocală de la ultimul punct de alimentare. Trec prima oară de poarta de Sosire (mai am de două ori) şi îmi acord 3 minute de răgaz la masa cu Sponsere, ceaiuri si fructe energizante. Gata, la drum, iar ultima îmbucătură de măr mi se opreşte în gât: urmează brusc şi aprig urcuşul din a doua buclă.

Urc în ritm alert, deja concurenţii au trecut printr-o primă selecţie. Peisajul e absolut superb, cu Bucegii înzăpeziţi uitându-se semeţi, dar parcă şi cu ceva respect, la efortul furnicilor harnice care străbat potecile de la poalele lor.

Urmează o coborâre solicitantă spre Cheile Grădiştei, un punct de alimentare in care ceaiul călduţ şi energizant mi se pare licoarea zeilor, şi apoi vine un adevărat chin pentru majoritatea alergătorilor: drumul forestier de circa 6 km care urcă lung şi monoton până la complexul turistic de la Fundata. Mă disperă fiecare noua curbă, faptul ca nu pot să îi văd capătul, zecile de maşini care trec pe lângă noi şi ne umplu de praf. Merg cât pot de alert, încerc chiar să alerg 40-50 m din când în când, însă alergatul la deal, după deja circa 20 de km de drum, începe să fie un lucru dificil. Mă mai revigorează norul extrem de ameninţător ce apare dinspre Bucegi, împreună cu o ceaţă rece care se strecoară printre dealuri; măcar e ceva nou în peisaj… Admir în treacăt complexul turistic (pare realmente de nivel european, într-un cadru natural absolut superb). Ajung, într-un final, la punctul de alimentare unde zăbovesc cel mai mult de pe tot parcursul: îmi acord circa 5 minute de ceaiuri, „sponsere”, felii de portocale, de caşcaval şi de banane. Arunc un ochi înapoi sperând să apară şi Lucică, apoi calculez că e deja cam la 15 minute în spate, şi nu mai pot să aştept; plec de-a dreptul ghiftuit, însă deja după primele sute de metri burta dispare ca prin minune şi motorul începe din nou să duduie. Urmează o coborâre lungă în care accelerez şi reuşesc să depăşesc chiar câteva persoane, motivat în plus de frumuseţea potecii de munte, o adevărată binecuvântare faţă de drumul forestier care îmi încercase din greu nervii (n-aş putea să fac maraton pe asfalt, mi se pare incredibil de dificil din punct de vedere mental). În pădure mă intersectez cu un grup de „suporteri” care cântă în stil de galerie de fotbal, inconfundabil, şi mă îmbie cu o gură bere „care o să mă ţină încă 10 km”.

Trecem deja printre case, sub câţiva stropi de ploaie, iar câte o gospodină ne încurajează cu simpatie şi căldură de mamă. După încă vreo 2-3 curbe începe să se audă „vocea” oficială a maratonului, prezentatoarea cea simpatică şi plină de vorbe de duh (îmi spune pe urmă „stafful tehnic”). Ajung iarăşi în zona de Start / Sosire care marchează sfârşitul buclei a doua. Mă revigorez cu ceaiuri şi ceva fructe uscate, apoi, simţind genunchii cam solicitaţi după coborârea lungă, îmi aplic un masaj cu Bengay, preventiv, ceea ce mă face să pierd pe moment vreo 4-5 minute, dar cred că mă face să câştig vreo 15 ulterior, când durerile vor  fi început să fie deja al naibii de intense.

Sinuzita e ca şi uitată, iar decizia e scurtă, nici nu încape vorbă: mă lansez în Bucla a treia, hrănindu-mă şi din încurajările publicului.

Starea de bine durează câteva sute de metri, pe urmă vine un urcuş abrupt tare, care ne taie gazu’ tuturora. E ciudat, mă simt în putere şi urc în forţă, depăşind la deal pe câţiva. Întreb de sănătate un coleg de suferinţă întins în iarbă şi cuprins de ameţeli; mă asigură că „e bine”, şi chiar mă conving mai târziu când mă depăşeşte pe o coborâre unde nişte bătături apărute crud mă chinuie ca într-o tortură medievală. Admir Bucegii care se apropie din ce în ce mai mult în această Buclă, respir peisajul incredibil, mă hrănesc din frumuseţea care mă înconjoară şi mă face să uit de durerile care încep să devină persistente. O prind din urmă şi o depăşesc pentru prima dată pe Cornelia; un pic mai sus, o bătrânică tare dulce şi simpatică ne serveşte, în vârful unui deal, cu apă rece (pe care o refuz politicos, pentru că îmi mai îngheţaseră o dată dinţii) şi îmi spune că mai avem 12 km şi îmi arată hăăăăt, departe, vârful unei culmi împădurite pe unde ar trebui să trecem. Mă frec la ochi şi îmi pare că glumeşte, plec rapid oarecum îngândurat dar convins că greşeşte, cel puţin în ceea ce priveşte distanţa rămasă. Nu greşeşte cu culmea împădurită: e Guţanu, cireaşa de pe tortul Maratonului de la Moieciu, după cum aveam să văd pe propria piele.

La ultimul punct de alimentare începe o ploaie foarte deasă, şi grea, rece la limita lapoviţei, ca să fie treaba bună. Pe interior simt un val de căldură la un deget şi apoi o usturime ascuţită; ştiu senzaţia – tocmai mi se spărsese o mare bătătură, şi e un detaliu cu care nu e de glumit. Mă retrag la adăpostul unui brad, mă descalţ şi pun plasturi cu o grabă febrilă, pentru că îi văd pe vreo 8-10 concurenţi trecând pe lângă mine. Spre satisfacţia mea, deşi am pierdut cam 5 minute, i-am depăşit ulterior aproape pe toţi, cu excepţia unei fete care părea inepuizabilă pe acel urcuş.

Guţanu se dovedeşte al naibii de abrupt. E timpul pentru activatorul păstrat pentru momentele dificile: gust nasol, dar efect rapid. Îmi golesc în sânge şi ultimele rezerve de voinţă, şi urc susţinut, mă şi mir de unde mai pot. Un kilometru sau doi mai departe, deja spre 1400 m, începe să ningă cu fulgi mari şi deşi, incredibil de frumos, făcând un peisaj de basm. Termin urcuşul şi aproape că dau nas în nas cu culmea Ţigăneştilor, nefiresc de aproape, respirând ger cu versantul ei plin de zăpadă. Un grup de Salvamontişti îndrumă concurenţii spre ultima bucată: urma o coborâre lungă – 6 km – şi extrem de frumoasă, care parcă invita la alergătură. Trag de mine realmente deja, coborârile repetate mi-au uzat genunchii iar inserţiile de ligamente ţiuie dureros; când alternez de la urcuş la coborâş distracţia e maximă, nu apuc să mă obişnuiesc cu un fel de durere că urmează celălalt, şi tot aşa. M-aş da cu Bengay din nou, însă nu mă mai rabdă inima să opresc nici măcar o secundă, pentru că simt răsuflarea câtorva concurenţi în ceafă. Cornelia găseşte, nu ştiu de unde, resursele să mă depăşească şi ţopăie enervant vreo 15 minute în faţa mea, făcându-mă să vorbesc singur „…cum dracu frate.. de unde mai poate… ia uite cine mă face, sa-mi fie ruşine…”. E cel mai bun şi eficient „iepure” pe care l-am avut vreodată, şi îi mulţumesc pentru cum m-a motivat, fără să o ştie.

Alerg deja mecanic, pe o pantă destul de dulce în jos, şi reuşesc să depăşesc destul de mulţi, fiara concurentă din mine ieşind la suprafaţă. Cu regret, cu respect, dar şi cu un rânjet orgolios reuşesc în sfârşit să o las în urmă pe Cornelia, pe care o chinuie genunchii mai tare decât pe mine. Mă apropii de „omul cu steagurile” (Ilie Roşu cel celebru, pe care se pare că l-am depăşit cu câteva secunde pe final, sau pur şi simplu sistemul de înregistrare a timpului s-a înşelat, eu fiind sigur că am ajuns un pic după el); deja începe ultima coborâre, abruptă şi rea, pe ploaie şi iarbă udă, lunecoasă. Genunchii protestează în gura mare, cobor ca un schior, cu ambele picioare odată şi sprijinit din greu în beţele de trekking, care se dovedesc o adevărată mană cerească. Se vede satul, se aude vocea de la microfon care îi felicită pe cei ce au ajuns deja, iar acest lucru îmi varsă în sânge ultimii stropi de adrenalină şi voinţă. Ştiu deja că voi fi şi eu acolo, pieptul mi se umflă de mândrie, apoi îmi muşc buzele de durere pentru că am îndrăznit un pas cam mare pentru picioarele mele slăbite.

Ajung în sfârşit pe teren plat, şi sunt gata să dau buzna prin pârăul rapid; cu lapoviţa de pe mine nu mai conta să mă ud la picioare, dar aleg totuşi să trec pe podeţul suspendat şi cam instabil, pe care îl trec atent, cu felicitările şi încurajările celor de pe margine: sunt la 50 de m de drumul asfaltat, şi la vreo 200 de m de final. Ies pe asfalt, fac câteva mişcări de „alergat cu genunchii sus şi cu călcâiele la spate”, pentru a îmi relaxa ligamentele, şi o rup la fugă de-a dreptul sprinten spre Finish. Îmi aduc aminte de emoţiile lui Lucică, povestite de la finalul din Piatra Craiului, şi simt aceleaşi lacrimi în colţul ochilor când îi vad pe oameni de pe margine aplaudând, încurajând şi cu zâmbete admirative. Sunt departe de performanţa câştigătorilor, care au terminat deja de 3 ore, însă e o categorie la care nu voi putea concura şi îmi admit cuminte limitele.

În schimb sunt foarte mulţumit de mine, mă strecor printre puştii încruntaţi care aşteaptă startul la maratonul copiilor şi două mâini apar de undeva din mulţime punându-mi medalia la gât. E gata, sunt 7 ore în cap de la plecare, sunt foarte obosit, dar nu epuizat, îmi dau seama că mai aveam resurse, însă uzura picioarelor m-a împiedicat să le scot din mine.

Apar prietenii, Man, Iunia, Silvia, plouă ca la balamuc, a belşug, aproape că nu îmi dau seama ce e cu mine; felicitări, poze, apoi chestiuni practice – trebuie să mă schimb, pentru că se lasă un frig pătrunzător. Până una alta, termină şi Lucică, cu dureri intense şi cârcei ca-n filme, care-l fac să scoată adevărate răcnete, încât o băbuţă îşi face cruce cu mâna la gură.

E nebunie? Suntem nebuni? Poate, dar îmi place de noi, şi de toţi ceilalţi nebuni care s-au strâns la Eco-maratonul Moieciu. E o ediţie care îmi va rămâne în minte, pentru că e prima mea încercare de genul acesta, pentru incredibila diferenţă de vreme dintre plecare şi sosire şi pentru că mi-a plăcut al naibii experienţa. Este un exerciţiu total de voinţă, forţă şi antrenament, de glezne flexibile şi genunchi tari. Nu sunt un începător în ale mersului pe munte, chiar nu consider acest maraton cea mai dificilă încercare montană a mea (cele 16 ore de marş forţat de pe Grossglockner au însemnat un efort de voinţă şi fizic mult mai mare). Însă o astfel de cursă te sleieşte prin distanţă şi prin lupta contra cronometru, iar performanţa celor ce îl termina între 4 şi 5 ore este absolut impresionantă. Câtă vreme ignor acest lucru şi mă ţin în lumea normală, pot să numesc cele 7 ore ale mele ca fiind o performanţă, dar ideea de bază rămâne că alerg să fiu sănătos şi să îmi depăşesc condiţia, oricât ar fi ea de micuţă şi mizerabilă.

Toţi ar trebui să încercăm asta, fiecare la nivelul lui.

Flo Adventure începe un nou ciclu de şcolarizare

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 1 comment

Ştirea sună sec şi la obiect: din 08 Aprilie reîncep, la Bucureşti, cursurile şcolii de Alpinism şi Supravieţuire Flo Adventure. Doritorii se pot informa pe www.extremromania.ro şi se pot înscrie  cu un mesaj   la contact.extremromania.ro@gmail.com.

Dar nu mă pot limita la o ştire ci vreau să povestesc un pic despre Flo Adventure şi despre motivele pentru care cineva din Bucureşti s-ar înscrie la o asemenea „şcoală” cu origini sănătoase, din Cluj.

Am luat contact prima oară cu fenomenul aproximativ acum un an. Am ajuns la prima întâlnire cu grupul şi cu Flo într-o stare de aşteptare curioasă, cu doza de scepticism specifică celui care a apucat deja să trăiască în Bucureşti, unde te asaltează cele mai variate oferte, care, pentru „numai” câţiva lei promit cerul cu stelele (n-a fost cazul cu Şcoala, face toţi banii).

Grupul, pestriţ ca preocupări, pregătiri şi sânge, s-a dovedit că avea o pasiune comună: să experimenteze diverse lucruri în legătură cu natura şi cu muntele. Unii vroiau să cunoască mai multe, alţii să aibă parte de ceva adrenalină şi extrem, alţii să întâlnească oameni noi, alţii să înveţe lucrurile de bază despre drumeţia în natură. Probabil că toate aceste obiective au fost atinse într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de aşteptările fiecăruia, de timpul şi de  resursele disponibile etc. Ceea ce e foarte clar este că cea mai optimistă aşteptare a fot depăşită într-o privinţă: am întâlnit oameni absolut deosebiţi, şi am rămas un grup de prieteni aşa de legaţi de parcă ne-am cunoaşte de o viaţă. Simţim nevoia să ne vedem periodic, să facem ture de munţi împreună, schimbăm informaţii valoroase şi fiecare contribuie cu câte ceva la „deşteptarea” tuturor. Un merit mare l-a avut Flo în a face treaba asta, dar un merit la fel de mare l-am avut noi şi l-a jucat „norocul” de a ne fi strâns aşa o adunătură faină de parcă ai fi zis că fiecare a trecut printr-un lung proces de preselecţie.

Deci, dacă ar fi să dau cel mai tare motiv pentru care aş recomanda Flo Adventure acesta ar fi: există şanse mari să intraţi într-o gaşcă absolut deosebită, în care interacţiunea înseamnă o combinaţie complexă de a învăţa tehnici noi, a trăi experienţe speciale îmbibate cu adrenalină atâta cât poţi duce, şi a-ţi face prieteni de nădejde. Noi ăştia mai „bătrânii”, avem deja experienţa integrării a încă unei generaţii, iar lucrurile au mers excelent, cu selecţia şi pierderile „pe drum” inevitabile, deşi chiar ne străduim pe bune să nu lăsăm pe nimeni în urmă. De la ajutat cu echipament şi informaţie, până la a face grătare în mijlocul pădurii şi în toiul nopţii, pe vară sau pe iarnă, fiecare interacţiune devin prilej de voie bună extraordinară şi de strângere a legăturilor.

Un altfel de grătar: mijlocul pădurii Băneasa, mijlocul nopţii, la lumina frontalei

Ce mai poţi face la Flo Adventure? Păi, fără a stabili o ordine anume, le înşir de-a valma:

-          Să înveţi pe bune tehnici de supravieţuire, iarna sau vara: procurare de hrană, apă, adăpost, orientare cu busola sau cu alte mijloace etc., căutarea victimelor avalanşei, totul sub o forma provocatoare intelectual, dar şi solicitantă fizic cât încape.

Orientare in pădurea Cernica	Căutarea victimei de avalanşă cu DVA şi sondă

-          Să îţi depăşeşti nişte limite fizice şi mai ales mentale; să capeţi mai multă încredere în forţele proprii, să înveţi să iei decizii, să planifici, să fii mai responsabil. Suna ca în programele de training corporatist, însă credeţi-mă, implicarea în practicile şi exerciţiile Flo Adventure, cât se poate de concrete şi autentice, e mai mult decât a învăţa dintr-un joculeţ, oricât de bine organizat ar fi. E o şcoală nu doar de tehnică alpină, ci şi condimentată cu lecţii de viaţă utile, în care coach poate deveni oricine are ceva bun de transmis

-          Să deprinzi lucruri de bază sau mai avansate despre căţărarea pe stâncă şi pe gheaţă, despre mersul pe munte în condiţii de iarnă şi despre diverse tipuri de echipament

Man si John in rapel la Sfanta Ana	“Cucerirea” Vf. Stanisoara – Retezat	Danutz cap de coarda pe Cascada Miresei	Echipa de căţărat pe gheaţa – Răchiţele

-          Să scapi de nebunia cotidiană, să gestionezi mai bine stresul acumulat dintr-o viaţă nebună. Asta vine pur şi simplu făcând parte din gaşcă, e sarea şi piperul. Pe de-o parte afli că prima regulă în supravieţuire este păstrarea calmului , şi găseşti ceva ocazii să o experimentezi; pe de altă parte, provocarea fizică e uneori aşa de intensă încât orice altă problemă dispare, şi totul se concentrează pe automotivarea şi utilizarea cât mai eficientă a energiei rămase

-          Să iei parte la ture montane adevărate, în ţară sau afară, lucruri de care am mai povestit cu ocazia episoadelor dedicate Grossglockner-ului; să faci exerciţii practice utile, să călătoreşti mult în zona Clujului şi Apusenilor, unde este cartierul general al „mişcării”, să te contaminezi de fain şi no bine

Echipa înainte de via ferrata – Grossglockner	Sus pe Grossglockner la 3798 m	Diploma de merit pentru cucerit uriaşul din ultimul  plan

Deja cei noi, care vin, vor beneficia de învăţămintele trase de pe urma a două generaţii. Nu vor găsi numai un singur instructor, pe Florin Vancea (Flo), ci şi alte câteva ajutoare de nădejde; cam toţi simţim, la un moment dat, nevoia de a împărtăşi celorlalţi din ceea ce am acumulat separat sau în urma experienţelor comune. Avem, părerea mea, o cultură de knowledge sharing care mi-e extrem de dragă, pentru că ne ajută să creştem şi ne sporeşte calitatea interacţiunilor dintre noi, ne face mai generoşi şi mai pregătiţi.

Flo e un tip fain, o să povestească el multe despre cine e, şi o să îl vedeţi în acţiune. Dacă era de aşteptat să fie un om de munte / căţărător / alpinist experimentat, surpriza plăcută a venit dinspre partea non-tehnică, mai soft: Flo e un speaker motivaţional priceput, care nu se remarcă prin discurs doct, academic, ci prin capacitatea de a crea emoţie şi energie, lucru esenţial pentru asemenea momente. E un observator atent care, de exemplu, m-a surprins spunându-mi despre mine lucruri extrem de pertinente şi adânci. E şi un bun făcător de atmosferă, dar aici e musai să aibă reacţie din partea echipei, altfel nu „iese”, iar noi se pare că am fost de multe ori total „în parametri”, cum ar zice Man.  Mie mi s-a părut şi destul de inspiraţional, capabil să insufle viziune şi energie, ceea ce nu e deloc puţin lucru. Într-un final, să nu mă apuc de făcut statui, Flo e om ca toţi oamenii, dar cu siguranţă că oricât de multe lucruri bune sau rele te-ai strădui să îi găseşti, e un om de la care ai lucruri de învăţat, nu doar despre cum să caţeri un perete de gheaţă, ci şi chestii de viaţă, în general.

Sunt unul dintre beneficiarii din plin ai plusului de viaţă pe care l-a adus Flo Adventure în rutina mea cotidiană. Venind spre grup, poţi obţine multe, de la simple mijloace de relaxare până chiar la a-ţi găsi un sens şi un scop în viaţă; nu sunt cuvinte fără acoperire, în grupul extins al Flo Adventure am văzut şi asemenea oameni!

Sus pe Grossglockner şi înapoi la 1900 m. Ziua cea mai lungă

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 6 comments

…şi m-am trezit fresh după ziua mea de naştere, cum nu mi s-a întâmplat de prea multe ori…Cum, nu v-am spus? Toate chestiile de ieri s-au întâmplat fix în ziulica în care am mai îmbătrânit niţel. A fost de departe aniversarea cea mai plină de semnificaţie şi de miez, mi-au cântat golanii, pe acolo, pe coclauri, pe sus, ce să mai, deosebit… vă urez tuturor să vă simţiţi la fel de ziua voastră.

M-am trezit ca un om mare, hotărât să fac ceva serios. Am luat camera, şi am ieşit, la vreo 7 dimineaţa, la 3500 de m. A fost absolut copleşitor: mai văzusem chestiuni asemănătoare la Omu, 1000 de m mai jos, dar şi de câteva ori din avion. O dimineaţă superbă, cu un fel de plafon de nori mai jos decât locul unde ne aflam, crea senzaţia de plutire, de parcă aş fi privit la o mare de nori, undeva sub mine, din care ieşeau vârfurile şi coamele mai înalte, ca nişte spinări ale unor dihănii preistorice. Grossglockner era acolo, părând mult mai aproape şi mult mai prietenos; era una dintre acele dimineţi pentru care trebuie să fii recunoscător că o apuci şi o vezi, şi care sigur sigur nu poate să anunţe decât lucruri bune.

Până s-a trezit toată gaşca, şi ne-am strâns bagajul strict obligatoriu pentru vârf (colţari, piolet, corzi, cască şi haine minimale), toată cabana intrase într-o fierbere incredibilă: toţi fojgăiau înainte şi înapoi, pentru a se pune pe mers spre vârf, sau spre în jos. Peisajul nu a stat nici el pe loc, norii având o dinamică ameţitoare. Am ţinut un mic „consiliu de război” pe terasa superbă a cabanei, de unde nu te puteai sătura să priveşti. Am plecat din nou aproape pe nemâncate, am plătit câte 2 euro şi ceva pe litrul de apă de gheţar (eram deja deshidratat de cu seară): emoţia vârfului ne ţinea de foame, însă setea e criminală de-a dreptul acolo sus.

Am ajuns din câţiva paşi la marginea gheţarului, şi ne-am pus pe echipat şi legat în corzi, pe „grupe”. Deja arătam şi ne mişcam altfel, mult mai rapizi şi eficienţi, eram deja „experimentaţi”. Făceam lucrurile astea într-un peisaj de basm; liniştea muntelui era întreruptă doar de clinchete de carabe şi scrâşnet de colţi pe gheaţă, până şi între noi vorbeam destul de încet, parcă pentru a nu deranja natura.

Şi am început să urcăm, cu ochii aţintiţi spre punctul nostru terminus, Vârful, care părea să se îndepărteze de noi ca Fata Morgana. Am repetat acelaşi exerciţiu de încredere în cei cu care eram pe aceeaşi coardă: ştiam că dacă alunec şi nu reuşesc să frânez eficient, mă puteam baza pe ei. Pantele erau abrupte al naibii, iar gheaţa mai dură, uneori abia zgâriam cu colţarii. Pe drum, urcând şi coborând, o grămadă de alţi turişti, câţiva venind de pe vârf cu o sclipire în ochi, şi cu multă linişte în mers, alţii tensionaţi şi aproape epuizaţi, cu călcătura şovăindă, un adevărat pericol pe poteca îngustă.

Fiecare 10 – 20 de m câştigaţi în altitudine ne dezvăluiau perspective noi şi grandioase ale locului şi împrejurimilor: eram pe ale să urcăm în cel mai înalt „cuib de vulturi” din Alpii austrieci; când, cu câteva zile înainte, studiasem „terenul” pe diverse poze şi filmuleţe, mi se păruse incredibil de provocatoare perspectiva că voi ajunge acolo pe picioarele mele.

Când am terminat cu gheţarul, urcuşul era abia la început. Urma o parte mult mai tehnică, exclusiv pe piatră. Din nou un exemplu de civilizaţie: am lăsat aproape în drum, deloc ascunse, elementele de echipament inutile pe stâncă (colţarii şi pioleţii). Evident, peste mai mult de 3 ore, când am revenit, erau acolo cuminţi: nici unul dintre cei câţiva zeci de oameni care trecuseră nu s-a atins de ele.

Asaltul final s-a făcut pe nişte pereţi abrupţi şi, mai ales, pe o potecă al naibii de îngustă. Flo ne-a spus senin (şi puteam vedea şi noi) că într-o parte sunt circa 1900 de m, absolut vertical în jos, în cealaltă vreo 2200 m, iar „poteca” avea pasaje şi de circa 1 m lăţime; clar nu erau locuri pentru oameni cu inima slabă. Când şi când îmi aduceam aminte să înalţ un gând de recunoştinţă pentru vremea cea bună: cu stânca udă, pe vânt / ploaie / ninsoare, locul ăla ar fi fost un coşmar.

Am stat la coadă când ne-am întâlnit cu alţii ce coborau. Efectiv era înghesuială, şi rare locuri unde se putea trece unul pe lângă celălalt. În aceleaşi echipe pe coardă ca şi pe gheţar, ne-am asigurat pe rând în jurul unor stâlpi de metal „plantaţi” acolo spre liniştea turistului obişnuit, sau în jurul vreunei stânci mai bine crescute. Concentrarea mi-a amplificat la maxim efectul de deshidratare, dar tot ea m-a făcut să nu îl simt decât la întoarcere.

Şi a fost mai întâi Kleinglockner, fratele mai mic cu 28 de m. Foarte moţat şi el, privind parcă invidios la nen’su cel mare, însă şi el mândru foc. Eram acolo, parcă la o palmă, însă lucrurile nu sunt niciodată simple pe creastă: a urmat o coborâre scurtă, dar dată naibii, într-o scobitură în care cu greu încăpeau două persoane. De acolo, o urcare pe măsură, ultimii metri, storcând ultimele picături, tot mereu cu lipsa de perspectivă dată de panta accentuată care părea să ne stea mereu pe cap. Am urcat sporovăind verzi şi uscate, ca nişte tembeli: Flo îşi tot imagina nişte sărmăluţe făcute de doamna lu’ Cristi, Răzvan abera de nişte varză cu mămăliguţen, eu,de sub casca pusă peste pălărie, visam şi salivam „doar” la nişte bere, iar prin faţa ochilor, la un moment dat, ne-a defilat obraznic o pereche de pulpiţe americăneşti numai bune şi fragede. Eram clar duşi cu capu’, toţi.

Încă doi – trei paşi şi iată-l, am ajuuuuns! Mă uit şi vreau să fiu sigur, dar clar suntem pe vârf: se vede crucea cea mare, în ancorele sale imense, mai sus nu se poate, că nu mai e unde, îi aud pe cei de pe prima coardă chirăind şi agitându-se cu bucurie (mai ales e una mică cu o gură cât o şură, tot ţopăie p’acolo!!); şi îl văd pe Flo scoţându-şi ochelarii de gheţar pentru a-şi şterge nişte lacrimi adevărate. A mai fost acolo de câteva ori, însă bucuria e pentru noi, şi e de-a dreptul emoţionant. A reuşit să aducă o asemenea adunătură până sus, acum mai rămâne să ne dăm jos sănătoşi.

Am lacrimi şi eu, da’ mă ţin şmecher. Toţi au ochii absolut strălucitori, e un gen de licăr pe care foarte rar îl vezi, şi drogul nostru e numeşte urcatul pe munte, cât mai sus.

Facem poze la greu, în grup, singuri, cu steag, cu Partidul Verde, cu ochelari sau fără. Senzaţia că sunt în avion şi mă uit pe geam e incredibilă, parcă pot să pun mâna pe nori. Întâlnim un tată şi fiu (fiul cam de vârsta noastră) care sunt acolo a 4-a oară parcă, şi îi admirăm sincer, mai ales după ce ne fac nişte poze destul de bine încadrate. Se lasă cu inel de logodnă (detalii numai la tinerii însurăţei), emoţii la greu frate.

Atunci, pe loc, nu realizezi deplin ce ai reuşit, trăieşti doar clipa, şi e colosală, mai ales că o poţi împărtăşi cu prietenii. Hotărât lucru, ascensiunea nu e pentru singuratici: dacă nu e măcar unul cu tine, nici nu ai cui povesti, nu te înţelege mai nimeni…Noi suntem privilegiaţi, suntem o grămadă, şi muntele ăsta greu ne-a unit cât 10 teambuilding-uri!!

Distracţia ţine vreo 45 de minute, ceea ce e extrem de mult pe un vârf ca ăla, însă se pare că am prins o fereastră liberă în fluxul de oameni. Şi gata, la drum! Ne legăm iarăşi în corzi şi redevenim serioşi, mai ales că nişte nori ne cam ţin calea şi par că vor să ne strice un pic cheful. Şi mai e o chestie: urmează coborârea, şi va fi mai greu ca la urcare, şi apoi ştim că trebuie să ajungem undeva la maşini, şi e al naibii de jos, va fi un marş incredibil de lung.

Încercăm să câştigăm timp şi coborâm în „salamuri”, sau pe jumătate asiguraţi, sau mai la liber, după cum ne ţin „curelele”, dar tot merge greu. Ne recuperăm echipamentul abandonat în potecă, facem ultimele coborâri, Răzvan se satură de coborât în salam şi lungeşte coarda până la maxim, pe care coborâm toţi cei trei în rapel. E foarte fain, însă coarda e udă fleaşcă şi tata lu’ Grăunţă e plin de spume. După ce îi trec, se înhamă iarăşi la coarda udă şi coborâm absolut la galop, ca bezmeticii. Muntele ne trage 5 minute de nor cu ceaţă rece, si totul se transformă într-un loc foarte neprietenos, dar trece repede; suntem mega-norocoşi. Ne regrupăm la ieşirea de pe gheţar unde bem apă de gheţar ca nişte cămile însetate. Suntem încă la 3500, şi „distracţia” e departe de a se fi încheiat.

Păpăm ceva pe terasa cabanei, şi de abia acum începem să realizăm pe unde am fost, privind cu nesaţ la poze şi lăudându-ne în gura mare. Flo avusese dreptate: zile întregi nu o să ne mai tacă gura, şi încă nici nu ajunsesem înapoi „pe pământ”.

Pornim rapid la drum înapoi, înspre parcarea cu maşini; un calcul mic: de la cabana de 3500 am făcut vreo 3h 15 min până pe vârf, iar înapoi încă vreo 4 h. Am pierdut mult timp să stăm să treacă alţi turişti întâlniţi pe traseu.

Drumul înapoi a fost presărat cu glumiţe şi marcat de o sete incredibilă care creştea necontenit. Noroc că nu am mai transpirat foarte tare. Gheţarul de jos l-am trecut legaţi câte doi, se presupunea că deja eram mai experimentaţi; via ferrata a trecut si ea, cu o grămadă de precauţii, pe urmă ultimele petice de zăpadă, care pe mine, unul, m-au epuizat al naibii. Am trecut la „ţinuta de vară” şi ne-am aşternut la mers, deşi picioarele erau deja moi, ca de vată. Pe la 20.30 eram încă la 2600 de m; ştiam că va urma un drum lung la lumina lanternelor, dar încă nu ne păsa decât să apară odată acele pâraie de gheţar, să ne astâmpărăm setea. După ce am mai răbdat o oră, ne-am adăpat cu nesaţ, dar încetişor, pentru că era incredibil de rece. Apa şi sărurile la plic ne-au mai înviorat, însă mai aveam îngrozitor de mult de mers.

Eu cu Iunia şi cu Cristi am rămas ceva mai în urmă, ce atâta grabă. Am pus în funcţiune frontalele în timp ce urcam penultima pantă, aşa zisă „ a lui Dorin” (aici, anul trecut, prietenul nostru aproape că ajunsese la limita răbdării după ce merseseră ore în şir pe o furtună cumplită). A urmat ditamai coborârea, la frontală. Eram obosiţi varză, goliţi de motivaţie, şi frustraţi, unii, că nu puteam vedea cât de departe sau de aproape suntem de punctul final, barajul şi parcarea. Am sporovăit să ne treacă de oboseală, am vorbit frumos cu picioarele şi, mai ales, cu genunchii noştri, să mai rabde un pic şi să se poarte frumos; evident, nu toate au fost ascultătoare, dar uneori durerea e bună, te ţine treaz!! După un drum parcă interminabil, am trecut barajul şi ne-am întâlnit cu surpriza emisiunii: ultima pantă de urcat, până la maşini (probabil vreo 100 – 150 de m de nivel). Pentru unii a fost lovitura de graţie, am înţeles că au ajuns muţi la maşini, i-am găsit deja dormind pe jos, în parcare, în cele mai ciudate poziţii. Ne-am târât efectiv pe o scară de lemn imensă, aducându-mi aminte de o carte despre un lagăr german, Mauthausen, care avea o „scară a morţii”, cu  186 de trepte. Flo ne-a pescuit pe la mijlocul pantei, cu maşina, şi am fost super norocoşi.

Am ajuns la maşini pe la 1.30 în noapte. Eram pe traseu de la 8.30, ziua precedentă: 16h 30 de min, o probă de anduranţă absolut incredibilă, mai ales din punct de vedere mental.

Ciudat lucru, eram oarecum în formă, şi chiar am muncit al naibii să pun cortul în parcare. O bere pescuită gata rece din portbagajul infinit al lui Cristi a fost aur curat. Am mai stat la vrăjeala mării, adrenalina nu trecuse cu totul, însă în momentul în care m-am întins în sac, am căzut absolut secerat: fusese ziua cea mai lungă din toată istoria mersului meu pe munte.

Dimineaţa a fost un moment mai special: sub un soare superb şi sub privirea parcă mai plină de consideraţie a Grossglockner-ului, am primit diplome de ascensiune pe Vârf, şi am fost al naibii de mândri. Flo ne-a lăudat într-un final, neuitând să ne amintească cât am fost de „muci”, mai ales pe ultima parte a drumului. Totuşi, mi-am dat seama că a fi „muci”, în ochii lui, nu e aşa de rău pentru un muritor de rând ca mine; nu cred că a fost vreunul dintre noi care să fi fost deranjat vreun pic.

Ne-am despărţit, noi mai rămânând o tură în Austria, pentru a ne bucura şi de dimensiunea mai „culturală” a acestei ţări frumoase. Urma să ne luptăm şi cu tentaţiile Salzburgului, şi să ne chinuim „la încă-o cană de vin”. Şi mamă ce o să intre, pentru că aveam atâtea de depănat şi de povestit: fusesem cel mai sus din viaţa noastră, şi nu era deloc puţin lucru, iar treaba merita udată din belşug, ca să ne rehidratăm…Mai povestim, nu s-a terminat, incă!!

read more

De la Hofmann la 1900 si apoi la 3500. Sus pe coama balaurului! Ziua a 2-a

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 5 comments

În prima noapte petrecută în Alpi, nu cred că a fost unu’ care să doarmă foarte liniştit: aşteptam cu emoţie dimineaţa, doar doar o apărea minunea de vârf. La prima geană de lumină, stimulat de duetul de sforăituri (la ralanti, ce e drept, băieţii consacraţi, spaima munţilor, fiind extrem de discreţi în excursia asta… ptiu ptiu…, să nu vă fie cu deochi), m-am decis uşor şi am tăiat-o afară cu ochii bulbucaţi. Si DA, era acolo, mai înalt decât mi-aş fi închipuit, mai frumos decât am visat: GROSSGLOCKNER ieşea încet din nori şi părea că se uită indulgent la noi: bine măh, hai băgaţi şi voi o încercare. Poze, filmuleţe, tot tacâmu’, chiote de veselie pentru privelişte şi pentru ziua ce părea să se anunţe bună. Pe zoom se vede cabana unde trebuia să ajungem, dar şi forma trufaşă a vârfului, şi spiţ-urile de metal pe unde urma să atârnăm corzile…

Grossglockner	Perspectivă: mamă ce sus e	Hofmann, Grossglockner, Pasterze

Am plecat pe inima goală, mânaţi de pasiunea pură: nu îmi trebuia mâncare, nu îmi trebuia nimic, vroiam să mă văd deja tropăind pe drum în sus. Raţiunea, totuşi, şi-a spus cuvântul: când ne-am întors la maşini, am făcut două lucruri: am refăcut rucsacii, raţionalizând la sânge hrana dar şi hainele (tot a ieşit greu al dracului, trebuie să îţi faci bagajul cu gândul la varianta pesimistă de vreme, pentru că nu ai vrea să stai ud fleaşcă două zile, te mănâncă hipotermia şi înseamnă că şcoala de supravieţuire Flo Adventure ţi-a intrat pe o ureche şi a ieşit pe cealaltă). Şi am păpat rapid şi vârtos, urma ditamai urcuşul.

Cu maşinile am coborât de la 2400 m la vreo 2000, pe Hochalpenstrasse; acolo le-am lăsat în parcare, a urmat o ultimă verificare a rucsacului, şi gata cu asfaltul, la drum. Namila de vârf se vedea încă şi mai sus şi mai dominator; cabana unde urma să înnoptăm părea că atinge cerul, iar surpriza emisiunii era că începeam urcuşul cu o coborâre de circa 100 – 150 de m, până la nivelul unui baraj superb creat de gheţarul Pasterze care se topea în amonte. La întoarcere, bucata asta de circa 150 m urma să fie bomboana pe colivă pentru mulţi, aveam să o aflăm peste vreo 40 de ore.

Traseul urmă să fie cel numit Salmhut, trecând pe la cabana Salmhutte (2634m), prin locul pe unde s-a făcut, istoric vorbind, prima ascensiune pe Grossglockner. Aveţi o mică schemă în poza de mai jos, cu principalele rute în această zonă a muntelui.

… Şi am început să ne înălţăm, să „muncim”, cu pulsul luând-o la galop şi plămânii trăgând nesăţioşi după oxigen (mai ales fumătorii au avut ceva de pătimit, pe primele sute de metri de nivel).

.. am întâlnit pe drum un excursionist care stătea la okazie, da’ nu l-am băgat în seamă: se vedea clar pe fizicu’ lui că nu va ajunge departe!!

Acum, fără glumă, Flo părea că şi-a lăsat undeva în maşină plămânii, şi altcineva făcea treabă în locul lui. Tot ţopăia înaintea noastră sau printre noi, ba cu o glumă, ba cu o încurajare gen „eşti muci”, să ne salte moralu’ cam plouat de la atâta urcuş. M-am ţinut mai bine decât credeam, micul antrenament din parcul Titan făcându-şi oarecum treaba.

Am ajuns într-o şa de unde începea o lungă „plimbare” oarecum pe curbă de nivel, până la Salm Hutte (deja sărbătoream la fiecare pietricică, pentru că eram mai sus decât Moldoveanul nostru). Am trecut printre o grămadă de marmote şi pajişti întregi de flori de colţ. O mică viperă s-a intersectat cu noi, răcoarea părea să o fi ameţit-o puţin, însă pericolul nu era mai puţin real. Am ocolit-o cu prudenţă.

Relaxarea curbei de nivel ne-a permis să admirăm peisajul: pereţi imenşi, de multe lungimi de coardă, contorsionaţi parcă de mâini uriaşe, pe de-o parte, de cealaltă o vale cu un verde crud incredibil şi o grămadă de viaţă; pe ici pe acolo, cam rar, pâraie date de topirea gheţarilor: am băut în combinaţie cu plicuri cu săruri şi minerale; habar nu aveam câtă deshidratarea urma să trăim mai sus.

După un prânz mai consistent aproape de cabana de la 2634, lângă un refugiu de toată frumuseţea săpat în stâncă, am plecat să trecem pereţii, prin Via Ferrata, nu înainte de a trage din nou o sesiune de poze. Era locul de unde ne luam rămas bun de la ultimele petice de iarbă: mai departe altitudinea făcea ca peisajul să fie mai degrabă selenar, cu bolovani din ce în ce mai colţuroşi; a apărut zăpada, pe urmă s-au ivit limbile de gheţar. Eram pe Terra totuşi, şi trebuia să ne cam echipăm (am pus hamul, cât încă aveam spaţiu berechet, dar şi casca, să ne protejăm bruma de creier la o eventuală căzătură; oricum, la cât erau TOŢI de duşi cu capu’, nu cred că s-ar fi observat vreo diferenţă).

Via ferrata e un gen de trasee montane în care faci căţărare ajutat de cabluri, scări, lanţuri sau frânghii fixate deja acolo de cei care îngrijesc traseul respectiv. De obicei versanţii sunt abrupţi şi locul expus, iar traseul nostru nu făcea excepţie. Totuşi, experienţa de la Flo Adventure şi valoarea noastră deosebită şi-au spus cuvântul: am trecut fără mari emoţii.

Fapt divers: chiar înainte să urcăm, am întâlnit doi flăcăi de la cabana de mai sus, care săpau potecă cu un fel de unelte gen târnăcoape / sape, ca să poată merge de-alde pantofarii mai în voie. Pe când ne scremeam noi la coadă, să trecem via ferrata, ei au terminat frumos treaba, şi-au pus uneltele într-un loc ferit, au scuipat în palme şi au tăiat-o peste munte, peste noi, ignorând treptele şi cablurile, la o căţărare liberă pe care păreau să o facă extrem de lejer. I-am înjurat în gând, admirativ.

Sus, pe vârf, peisajul superb ne-a lărgit ditamai rânjetul pe faţă, însă nu era chiar al nostru. Muchia pe care ne aflam era enervant de îngustă pentru câţi ne întâlnisem acolo, şi imediat urma o traversare pe gheţar: treceam la chestiuni mai serioase. Că nu era de glumă, am avut probe concrete: o turistă ce a încercat să treacă fără echipament a fost recuperată cu o coardă de un grup de italieni după ce alunecase mai bine de 15 m şi se oprise salvator într-un bolovan. Pun pariu că avea pampersu’ plin; iar unu’ dintre noi a călcat pe o bucată de zăpadă şi a pornit la vale cu full speed, noroc că s-a oprit în grohotiş. Ne-au cam îngheţat unele organe, şi ne-am grăbit să punem colţarii, prilej cu care viaţa s-a schimbat brusc: probabil, pentru alpinism, colţarii sunt una dintre invenţiile fundamentale, şi să trăiască mămica ăluia de i-a scornit mintea aşa ceva.

Traversarea pe gheaţă a fost fără peripeţii, foarte probabil datorită bunei organizări, şi pentru că nu eram nişte pămpălai. Legaţi în coardă, pentru siguranţă (dar bazându-mă, în primul rând, pe mine însumi) am trecut relativ lejer câmpul de gheaţă şi bolovani. Privind în jos te treceau fiori, fiindcă panta e extrem de expusă, şi din ea nu se văd decât primii 100 – 200 de m; restul se prăbuşeşte într-un hău imens, şi zău dacă ai vrea să aluneci într-acolo. Jos de tot, curgea liniştit Pasterze. Gândul că prima opţiune era să fi urcat direct pe acolo m-a făcut să zâmbesc cam încurcat: nu ştiu câţi am fi fost capabili, aşa că ideea lui Flo de a ocoli a fost cât se poate de sănătoasă la cap.

În partea cealaltă am scos cu uşurare colţarii şi am continuat urcuşul cu ultimele puteri şi picături de apă scurse de prin sticle. Am privit în jos şi am avut un sentiment incredibil când am văzut cât de departe era parcarea pe care o lăsasem în urmă, cu circa 10 ore mai devreme. Eram al naibii de sus, pentru noi cei veniţi din Carpaţi; treaba asta, şi soarele care începuse să spargă, pe apus, norii şi ceaţa, mi-au dat o senzaţie de bucurie şi mândrie nespusă. Cabana, ţelul nostru pentru ziua aia, era deja la câţiva paşi, iar vârful pe care urma să urcăm a doua zi se juca din nou printre nori. Acum ştiam că era acolo, foarte aproape. Imediat ce am ajuns, cu resurse nebănuite, am mai tras câteva poze cu „balaurul” Grossglockner pe fundal. Nu arăta prea prietenos nici din poziţia asta, însă eram chiar pe grumazul lui. Mai aveam un mic hop.

Cabana mi-a produs o impresie absolut neaşteptată: era un model de civilizaţie reprezentativ pentru o ţară ca Austria. La 3500 m lumina electrica, bude curate cu muulte suluri de hârtie igienică (nu jegul incredibili de la noi), paturi şi priciuri în care puteai dormi extrem de confortabil, cu spaţiu mult în jurul tău (mi-aduc aminte de mitocănia de la Omu, unde ăia măresc an de an preţurile şi numărul de locuri repartizate în acelaşi spaţiu infect). Acu ţineţi-vă bine: în cabană NU se intra cu obiecte ascuţite şi nici încălţat cu bocancii: o cameră mare, la intrare, adăpostea tot echipamentul tăios: colţari, pioleţi, beţe, bocanci (în schimbul acestora, pe o poliţă, găseai o pereche de şlapi curaţi). În camera aceea era echipament de zeci de mii de euro, dar nimeni nu lua un capăt de aţă care nu era al lui!! Inimaginabil în Romanika aşa ceva, poate pe vremea lu’ Ţepeş Vodă…

Preţurile erau pe măsură, dar nu exagerate (doar ne aflam la 3500 de m), iar calitatea mâncării şi a berii, impecabile. O fi fost de la efort, o fi fost de la bucuria de a sta la masă cu gaşca nebună după ce am tras de noi ca la balamuc… nu ştiu, dar berea aia mi s-a părut cea mai gustoasă bere pe care am băut-o vreodată. Noroc că unii meseni erau muţi de oboseală, şi eu cu Cristi am scurs toate halbele, ca nişte băieţi cuminţi. Mai serviţi?!! … hai că mă grăbesc, mă duc să dorm, pentru că mâine urmează să cuceresc cel mai înalt vârf de până acum, din viaţa mea…Ne reîntâlnim în episodul 3, cu poze cum rar aţi văzut…

Bine am venit in Alpi. Unde e acest Grossglockner? – Ziua 1

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 4 comments

Voi considera ziua 1 ca fiind cea în care am intrat pe Hochalpenstrasse, în parcul minunat al Alpilor. Venirea şi plecarea din această ţară frumoasă sunt mult mai banale decât ce am văzut acolo sus, dar vor avea şi ele un episod separat.

După noaptea petrecută în Salzburg, în care ne-a plouat ca la balamuc aproape continuu (cortul meu Hannah a rezistat aproape impecabil), dimineaţa a fost una răcoroasă, cu nori şi ceaţă. Intrarea pe Transfăgărăşanul lor a însemnat o perdea trasă în spate şi aţintirea ochilor numai înainte.

Sunt o grămadă de detalii, date şi repere istorice despre acest drum incredibil. Găsiţi aici şi aici. Nu are rost să le repet. Obişnuit cu Transfăgărăşanul, nu am fost atât de dat pe spate. Cu toate lipsurile ei, şoseaua românească are extrem de multe asemănări cu cea austriacă, ca peisaje şi date: ambele au fost construite in 4-5 ani (al nostru început în 1970, al lor prin 1930!). Deosebirile sunt făcute de oameni şi de amenajarea extraordinară: asfaltul austriac pare mereu proaspăt turnat, nici măcar nu zgâlţâie, să nu mai vorbesc de banda dublă la urcare, în multe locuri; curbele au indicatoare cu altitudinea faţă de nivelul mării, tunelele sunt luminate impecabil, locurile de parcare sunt largi şi amenajate, oamenii circulă normal, fără să se spargă în figuri şi manele, deşi am văzut numeroase maşini tari. Highalpineroad este utilizabil circa 270 de zile pe an, deşi e mai sus cu 400 de m în medie, DN7C e deschis cam 150 de zile, cel mult, dacă natura ţine cu noi şi dacă nu se „rupe” vreun amărât de excavator care face deszăpezirea.

Drumul însă e doar un mijloc de a ajunge la munte. Acesta din urmă e personajul principal. Mulţi vorbesc de Grossglockner în bloguri şi dau poze cu şoseaua alpină şi cu namila văzută de la mare distanţă. Zâmbesc mulţumit în sinea mea, şi de ce să nu recunosc, orgolios nevoie mare: de fapt drumul nostru a început unde s-a terminat al lor.

Scheme şi explicaţii la tot pasul	Vedere de la etajul 3 al parcării

Prima vedere când mă dau jos din mașină (intr-o mega parcare de 4 etaje) iţi taie respiraţia: proporţiile sunt altfel decât am fost obişnuit in Făgăraş, de exemplu. Undeva jos se vede cel mai mare gheţar din Austria – Pasterze (ce a mai rămas din el: „moare” cam cu 10 m pe an); până la nişte mogâldeţe infime, câţiva oameni, sunt circa 2000 de m; gheţarul are cam 1.5 Km lăţime, şi un pic sub 9 km lungime; micile linii – crevasele, au lăţimi de câţiva metri buni, si circa 120 de m adâncime. Aveam să vedem a doua zi: gheaţa e mai rece ca îngheţata Algida, dar nu la fel de aromata, evident .

Înainte sa ne afundam in sălbăticie, am gustat din plin din civilizaţie: parcarea şi mai ales muzeul de acolo ne-au făcut sa zâmbim amar cu gândul la încercările neterminate ale turismului românesc. Date multe şi utile, prezentate profesionist şi la îndemână, filme, machete etc., totul făcut să îţi doreşti să ştii şi mai mult despre zonă, bătând-o cu piciorul sau doar vizitând muzeul.

Am văzut pe unde o să urcăm, dar eram încă dezorientaţi: Flo ne spunea că vom merge pe traseul direct peste gheţar, însă, mai târziu, studiind versantul şi zăpada, a luat o decizie extrem de înţeleaptă: vom merge pe calea mai ocolită dar ceva mai uşoară şi mai sigură. Ideea era să ajungem sus şi să revenim teferi, nu să picăm în cap ca tembelii.

Schema traseelor dinspre versantul nordic

De la viteză şi nemâncare am experimentat prima oară în viaţă o formă uşoară de rău de înălţime: o oarecare ameţeală, transpiraţie fără motiv şi puls rapid chiar şi la urcarea câtorva trepte. Un Schnitzel, ceva dulce şi apa m-au pus rapid pe picioare: mi-am revenit din mers, pe urma  n’am mai avut nimic, chiar si la 3800 m.

Prima zi a însemnat înnoptatul la un refugiu (Hoffman) „părăsit”. Drumul până acolo, cam de o oră şi ceva, e absolut superb: o cale cu multe tuneluri amenajate în scop turistic, o potecă tăiată în stâncă, fix pe marginea unde acum doar o sută şi ceva de ani era gheţarul, până sus de tot. Acum, la marginea potecii, se cască un gol de peste 500 de m. Incredibilă forţa de modelare a gheţii, şleaurile imense păreau făcute cu rindeaua.

Mare noroc cu flora si fauna, care ne-au răsplătit din belşug şi ne-au ridicat moralul. Semeţul de vârf era sfios ca o fată mare, abia de se dezvelise până la genunchi din pătura de nori; habar nu aveam cum arată şi cât e de înalt. Pe pământ însă, flori de colţ din belşug, împreună cu alte floricele şi ciulini de Alpi, şi câte-o tupeistă de marmotă care se holba la noi. Cea mai tare a fost însă demonstraţia de forţă a ibex-ilor, specia de capră sălbatică a Alpilor. Câteva exemplare au ieşit în potecă şi păreau că fac un mic turnir de lupte, mai în glumă, mai în serios. Prezenţa noastră nu le-a stânjenit prea tare; probabil, pe acolo, încă nu şi-au făcut apariţia exemplarele hominide cu ceafa groasă, lanţ, votcă în nas şi manele la maxim.

Refugiul părăsit s-a dovedit o căbănuţă mai bine făcută decât vestita noastră cabană de la Omu. Privelişte de vis, deasupra gheţarului şi la poalele muntelui, acoperiş excelent, interior curat şi confortabil, câteva panouri fotoelectrice, toate păreau din altă lume faţă de ce ştim noi despre un refugiu din munţii Carpaţi. Numai bun de cuibuşor pentru Flo Adventure.

Am păpat bine, ne-am făcu culcuşul şi ne-am întins la discuţii, pândind permanent cu coada ochiului locul unde Flo ne spusese că trebuie să fie Vârful. Nu s-a lăsat văzut nici de-al naibii, ne-a stârnit la maxim. Tăcerea care se lăsa când norul dezvelea parţial muntele însemna şi respect şi teamă.

Decizia că nu vom merge pe traseul propus iniţial, peste gheţar, a venit cu o oarecare uşurare; orgoliul şi nevoia de adrenalină au fost anihilate rapid de raţiune: tehnic şi fizic nu părea să putem merge „pe direct”, iar cei care reuşiseră asta anul trecut erau cu atât mai demni de admiraţie. Poate altă dată…

S-a văzut cabana de la 3500, unde urma să ajungem a doua zi, şi mi s-a părut fabulos de sus. În dreapta ei, capul namilei plutea încă în nori. Unde e acest Grossglockner? Şi cum arată, cât de al naibii? Aveam să îl vedem a doua zi în toată splendoarea. Deocamdată, o piesă îmi tot venea în minte în timp ce adormeam…