Partea a III-a Maraton 7500: să terminăm, să nu fim ultimii!!

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 2 comments

Eram restant cu ultima parte a maratonului 7500; luat cu ascensiunea pe Mont Blanc, am neglijat un pic scrisul, dar acum ma achit de datorii, si… vine partea a III-a….

Plecăm de la Omu fără presiunea de până atunci a timpului, însă împovăraţi de oboseală şi, mai ales, de uzura care făcea să scârţâie picioarele cu totul. Pe drumul spre Hornuri, foarte aproape de cabană, ne întâlnim cu o echipă de fete bestiale (din Bacau, dacă nu mă înşel), care tocmai ajungeau la Omu pentru a 3-a oară, adică aveau un avans, faţă de noi, de circa 7-8 ore. Arătau sfârşite, dar…erau pe picioare şi încă zâmbitoare. Ne uităm unul la celălalt şi izbucnim în râs şi într-o serie de mişto-uri grele: eram nişte găini jumulite în comparaţie cu ele, jos cu pălăria. Ce să mai zicem de comparaţia cu SIS Adventure, pe care le-am mai revăzut numai la festivitatea de premiere …

Coborârea pe Ciobotea a însemnat, pentru mine, un amestec de emoţii tari: traseul e deosebit de frumos, mi-ar fi părut tare rău să îl parcurg noaptea. Ca dificultate (adică solicitare pentru picioare), mi s-a părut mai rău decât Valea Cerbului şi decât orice am coborât în Bucegi, poate doar Bucşoiu în jos să îl egaleze, bucata până la Prepeleac. Până la refugiul Salvamont Bran are extrem de puţine porţiuni care să nu fie abrupte, în rest e o coborâre continuă şi rea, cu o porţiune criminală, înainte de intrarea în pădure, în care am crezut că rămân ori fără genunchi, ori fără dinţi. Beţele de trekking să trăiască, fără ele nu ajungeam departe. Celălalt ingredient (de fapt felul principal), a fost durerea atroce din genunchi, în special stângul; cu toate unguentele, merg aproape cu lacrimi în ochi pe unele porţiuni, recurgând la tot felul de trucuri pentru a îmi abate atenţia de la sâcâiala permanentă a tendoanelor şi meniscului. Habar nu am cum reuşim, ba încă într-un timp rezonabil, de circa 2 ore jumătate (în loc de 4, pe indicator). A fost singura bucată din tot maratonul în care m-am gândit, în treacăt, la posibilitatea să renunţ; noroc că doar ce am deschis gură să gândesc voce tare ideea, că Lucică mi-a tăiat rapid pofta: …ce să renunţi tată, nici să nu te gândeşti, dacă am ajuns până aici, terminăm neapărat! Nu puteam să nu fiu de acord, dar nu erau genunchii lui ăia care plângeau. Uite, am ketonal supozitoare, bagă-ţi unu în cur…a continuat amabil olteanu. Aveam bucile atât de strânse, că nu intra nici acu, plus că era o chestie de demnitate, nu intră nimic pe ochiu maro, decât dacă e nasoleală de tot; se pare că nu era, aşa că am pus de-o parte proiectilul cât un glonţ de 7.62, pentru mai târziu.

La Salvamont Bran prindem din urmă un grup care rămăsese unit pentru a face drumul mai plăcut. E o arşiţă toropitoare, şi gaşca somnoroasă şi obosită zob (aşa păreau) se îngrămădise într-un mic petic de umbră, păpând paste şi supă de tăiţei, pe fondul larmei vesele produse de Geta, care prinsese energie maximă, habar nu am de unde. Pif şi Hercule (nu ştiu care cine era) păreau şi ei toropiţi, mult sub valoarea pe care le-o ştiam; era doar o părere, aveam să vedem peste cam două ore, când au trecut pe lângă noi ca avioanele, de parcă atunci începuseră cursa: de dragul grupului se cam lăsaseră pe tânjeală, însă au decis, la Bran, că aşa nu mai merge, şi au revenit la ritmul lor normal. De la Valea Gaura până la finish (circa 23 de km) ne-au luat cu un avans de peste 3 ore, ceea ce e al naibii de zdravăn. Felicitările noastre şi jos cu pălăriile!

Fetele din echipa de organizare de la Salvamont Bran au fost absolut delicioase, merită tot respectul şi pupături de mâini: roiau de colo-colo prin căldură să facă paste şi supe (amândouă felurile mi s-au părut excelente, cu tot cu aroma propriilor ciorapi lângă care am păpat), ni le aduceau la nas, ne-au umplut sticlele cu apă, ce să mai zic, ne-au tratat ca pe nişte vedete, mai mult decât am fi visat şi am fi meritat. Săru’mâna domniţelor!!

Profit de maţul plin şi halesc ketonalul supozitor, ca un om mare, cu un aer demn şi o strâmbătură pe măsura delicatesei îngurgitate. Odihna şi supa îmi mai alinaseră durerile, aşa că pornim mai departe primii, destul de vioi, deşi afară era o căldură incredibilă. Mersul pe curba de nivel şi urcuşul uşor până la firul Văii Gaura pică cum nu se poate mai bine: traseul ne încălzeşte moderat picioarele, are apă din belşug şi privelişti excelente; zona pare mai puţin umblată, cu bucăţi de pădure care arată ca devastate de vreo tornadă mai veche şi un marcaj ceva mai puţin proaspăt, dar încă vizibil.

Cum spuneam, la Valea Gaura ne ajung din urmă Pif şi Hercule; ne tot uităm prin pădure, poate apare şi Rahan, dar n-avem timp de aşteptat şi o luăm la picior. Cei doi trec pe lângă noi ca un accelerat şi se tot duc…Urcuşul spre terasele glaciare dinainte de Omu a fost una dintre cele mai frumoase bucăţi din tot traseul, mai ales că nu o ştiam; 2-3 lanţuri au adus ceva condimente la monotonia mersului în viteză. A fost porţiunea unde practic durerea din genunchi mi-a dispărut; preţul nu a fost mic, râgâiam a ketonal-supozitor de îmi venea să îmi vărs maţele, însă starea de bine care mă invadase mă făcea chiar să îmi permit bucăţi de alergat în pantă. Eram ca un căţel scăpat din lesă, care se bucură şi se tot duce înainte şi înapoi să arate ce mult îi place libertatea. Lucică mergea imperturbabil, aruncându-mi câteva înjurături în barbă despre cheful meu de alergat la deal. Hotărât lucru, urcuşul nu e cea mai mare plăcere a vieţii lui, însă starea mea de bine l-a păcălit să halească, la rândul lui, un supozitor, cu speranţa că îl va apuca şi pe el frenezia.

Tragem de noi cât putem, dar ultimul urcuş, înainte să ieşim în dreptul hornurilor, ne rupe…mă recuperez ceva mai bine şi decidem să o iau la picior înainte, spre Omu, să comand ceva de mâncare şi să îl aştept pe oltean ca pe un paşă, cu masa pusă. Zis şi făcut: după ce apuc să pun farfuriile pe masă, Lucică apare cu o faţă gen „nu mai vreau alergatura” dar şi cu o foame de lup în maţe. Haleşte de parcă nu mai mâncase de o săptămână (simt nevoia de carne, frate… n-am ce să fac…) şi apoi se năpusteşte pe uşă afară cu un hai frate să mergem de parcă ar fi alergat să prindă trenul. Încă cu gura plină fiind, mai schimb câteva vorbe cu un vechi tovarăş de drumuri montane pe care îl întâlnesc din întâmplare în sala de mese; o iau la trap, bucuros că pot să alerg încă, apoi, din mers, primesc cu plăcere ceva încurajări de la cel mai mov, drăguţ şi fidel suporter al expediţiei, Silvia, care ne susţine cu chirăieli de încurajare prin SMS-uri. Săr’naa, fiecare mesaj mi-a dat energie pentru câţiva kilometri buni…După ce trec de vârful Ocolit, pe dedesubt, îl prind din urmă pe Lucică, pe care cabanoşii plini de E-uri de la cabană îl revergoraseră cu totul. Sunt bucuros şi mirat pentru că iar merg pe o porţiune neumblată de mine în Bucegi, dar şi cârcotaş când înţeleg câtamai bucata de drum mai avem de făcut. Mergem îndelung pe platou, cu genunchii începând din nou să facă figuri, mai de înfundate. Lucică îşi aminteşte de opăreala care îl chinuieşte şi, văzând că suntem cam singuri pe platou, îşi reia mersul cu nădragii în vine şi bucile la vedere. Accelerez şi o iau în faţă ca să nu îmi rup vreun picior de râs, însă din faţă spectacolu’ e şi mai tare. Dacă cineva l-ar fi văzut pe ditamai Terentele fugind după mine cu chiloţii în vine, ar fi crăpat de râs instantaneu sau ar fi sunat la 112 să prevină iminentul viol. Îmi curg lacrimile de râs, iar porcăriile ce le scoatem din noi nu pot fi descrise în acest blog respectabil; e felul nostru de a ne abate atenţia de la oboseală, de la noaptea care se lasă şi de la gândul că mai avem mulţi kilometri înainte. Vorbesc la telefon cu Cireşara Iunia, care mă anunţă cu voce gravă că ei sunt nu mult înaintea noastră şi se mişcă cu viteza melcului chinuit. După tăcerea atipică a lui Tătărel înţeleg că treaba e cam grosuţă şi îi spun lui Lucică în timp ce ne lăsăm în jos pe coborârea incredibilă dinspre Guţanu. Incredibilă pentru că e ditamai scăderea de nivel, pentru că suntem după mai bine de 80 de km de mers, genunchii ţiuie, iar nevoia de concentrare pe pietrele mişcătoare e maximă, pentru a nu irosi aiurea toată energia cheltuită până acolo, printr-o simpla rupere de glezna. Pe acest fundal, apusul dumnezeiesc care ne însoţeşte abia de e băgat în seamă.

Mă dor ochii de concentrare holbată la locul pe care pun următorul pas, toate derulându-se în mare viteză. Printre gâfâieli şi alunecări de ne stă inima unul de grija celuilalt, discutăm adânc şi greu despre situaţia Cireşarilor; dilema e mare, dureroasă: dacă sunt varză amândoi, trebuie să găsim o soluţie să îi scoatem de acolo. Ieşirea spre Moieciu ar fi o variantă, Salvamontul alta, ne punem speranţe în organizatorii de la punctul de control…Dacă toate variantele pică, e nasol de tot, nici nu vrem să ne gândim la perspectiva abandonului, dar ştim amândoi că nu putem să îi lăsăm pur şi simplu şi să ne continuăm drumul. Dar ce păcat de toată cursa de până atunci…Ne vorbim să îl prindem pe Tătărel şi să îi administrăm un supozitor in cur (are stomacul mai sensibil, de mimoză)…eu îl ţin, tu i-l bagi, susură Lucică suav, în timp ce ne prăvălim la vale în hohote de râs ca nişte tembeli…Rămânem optimişti şi ne punem toată speranţa în vâna de oţel a Cireşarului masculin şi în tăria Iuniei. Lucică are încredere totală, o ştie căpoasă, eu sunt mai nuanţat, şi ştiu că dacă Tătărel e total necooperant şi depresiv, nici ea nu va duce prea mult…Din fericire amândoi se vor ridica mai sus de toate aşteptările noastre: el îşi va aduna toate resursele să continue să meargă, iar ea şi va depăşi toate temerile legate de noapte, urşi, câini şi pădure, şi va susţine echipa până la finish. Deocamdată însă, îi întâlnim într-o atmosferă de cortegiu funebru: Tătărel cu o faţă lungă până la pământ, mai nasol decât în hipoglicemie, cu glezna luxată şi dureri atroce în genunchi, mut ca un peşte, mergând cu un aer marţial de parcă intra în plen la Curtea Supremă de Justiţie (nu se prea putea îndoi din încheieturi). Iunia încerca să fie veselă şi tonică, chiar îi ieşea, dar era evident îngrijorată. Discutăm un pic variante, ei sunt amândoi nişte bestiali şi refuză ideea ca noi să abandonăm, aşa că decidem să mergem înainte şi să îi ghidăm prin telefon, cu condiţia ca, dacă treaba se agravează, să ne spună şi să ne întoarcem. De abandonul lor, nici vorbă…Mai târziu ne vine ideea să ajungem la finish apoi să ne întoarcem să îi luăm cu maşina de la cabana Padina, scutindu-i de 2-3 km, însă îl aud la telefon, pe fundal, pe Tătărel răcnind şi protestând că dacă tot ajung până acolo, nici vorbă să apeleze la maşină şi să fie descalificaţi, vor termina pe picioare (nu mă gândisem). Aşa că tac fără să crâcnesc şi ne vedem de drum chiuind şi fluierând prin pădure şi pe versant în noaptea din ce în ce mai neagră. Trecem printr-o stână unde ciobanul ne fereşte de câteva zeci de perechi de ochi lucitori care ne înconjuraseră ameninţător. Mai sunteţi mulţi?… că aici vine ursu, nu mai pot să stau cu câinii legaţi… (deci mai avea, nu erau ăia toţi). Îl asigurăm că mai sunt puţini, şi o luăm la picior pe un fel de curbă de nivel spre Şaua Strunga. Luna apare extrem de frumoasă şi aproape plină face o noapte de-a dreptul nefirească şi luminoasă; respirăm cu nesaţ aerul răcoros care ne ajuta să mai prindem ceva prospeţime; poteca şovăitoare spre şaua ce se depărta ca Fata Morgana mi s-a părut cea mai lungă şi chinuitoare etapă din tot traseul. Răbdarea noastră se apropia de sfârşit, pe măsură ce noi ne apropiam de final. În spate, Cireşarii făceau progrese uimitoare, pe urcuş picioarele Tătărelului fiind ceva mai cuminţi. Răsuflăm uşuraţi odată ajunşi la refugiul Salvamont din Strunga şi o luăm la picior spre satul Peştera pe un teren foarte înşelător, presărat cu gropi parşive pe sub smocuri de iarbă aparent de încredere. Nicio secundă de relaxare nu ne era permis. Încă o stână, şi un grup de concurenţi de la Hobby uşor rătăciţi în spaţiu. Trecem fără incidente printre perechi de ochi grupaţi în două categorii: unii mai depărtaţi, ce se mişcau în ritmul rumegatului, ceilalţi mai mici şi mai răi, ce se mişcau în ritmul lătratului. Spre marea mea frustrare, dăm de o ruptură de nivel cu marcaj foarte prost făcut, unde evident că bâjbâim aiurea vreo 10 minute, până regăsim traseul. Dăm de un drum şi ajungem la Cabana Padina, unde prindem o doamnă drăguţă tocmai când încerca să încuie uşa. De ce era drăguţă? Pentru că ne-a dat bere, după care tânjeam de vreo 40 de km. Am uscat cutiile de parcă n-ar fi fost, apoi ne-am relaxat: practic ajunsesem. Am nimerit în sat parcă în vremea sărbătorilor dionisiace: peste tot erau focuri de tabără cu grătare şi oameni dansând hipnotico-ritualic în jurul lor, în fum, cu muzici din cele mai diverse, de la nelipsitele manele până la Rammstein. Nebunie curată. Întrebăm de scurtătura de lângă gardul schitului, oamenii ne aplaudă (unii), ne invită la foc şi la bere, iar cineva ne previne că pe unde vrem să mergem tocmai se semnalase un urs. La câte resturi de fripturi erau în zonă, cred şi eu că vine ursul…Revigoraţi ca nişte căluţi în deşert ce simt apropierea apei, prindem curaj şi, în zgomot de fluiere şi chiote, o rupem demonstrativ la fugă, în uralele colegilor de suferinţă de la Hobby. Într-un final vedem apropiindu-se clădirea telecabinei, unde era linia de finish. Pândarii puşi de organizatori dau semnalul că mai vin unii şi începe un cor de piuituri şi o mică talangă, pe fond de Queen – We are the champions (da da, inclusiv pentru ăştia mai de la coadă). Epuizarea mă face să nu îmi dau seamă exact de ce simt şi cum sunt, mă aşteptam să fiu mai emoţionat, dar eram incredibil de obosiţi şi era trecut de miezul nopţii, aşa că trecem relativ simplu şi firesc linia de sosire.

Felicitări, medalii, o masă caldă din paste şi supă, extrem de binevenite, şi odihna binemeritată în jurul mesei organizatorilor. Suntem plini de adrenalină încă, suntem curioşi de ce şi cum au făcut alţii şi, mai presus de toate, foarte fericiţi că ne-am atins obiectivele: am terminat, şi nu suntem ultimii. Îmi fac un calcul mic şi îmi dau seama scurt că am spulberat recordul personal al zilei celei mai lungi, care fusese în Grossglockner, cu un an înainte: şi ca timp, aproape 20 de ore, şi ca distanţă, şi ca diferenţă de nivel. Asta e ceva…

Între timp, prin telefon, funcţionez ca GPS, antrenor, mentor, părinte iubitor, şi motivational speaker pentru Cireşarii aflaţi cam la două ore în spate. Când ajung aproape, ies cu frontala pe poziţie de baliză semnalizatoare şi apoi le facem o primire cât de triumfală putem, demnă de tot efortul lor generos şi curajos. Sunt ultimii din categoria lor, dar nu ultimii din seara aceea, şi sunt campionii noştri.

Ne băgăm la somnik, iar Tătărel adoarme în timp ce, cu glasul revenit, se jură în gura mare că dacă nu era genunchiu’ …le arătau ei lor. Îl cred pe deplin, dar aleg să adorm ca un lemn, cu genunchiul în mână, doar fiindcă nu ajungea să mi-l bag în gură, doar doar o trece…

Mă trezesc din cauza căldurii care anunţa o zi fierbinte, încă de pe la 8 dimineaţa. Mă ridic relativ sprinten, dar sunt gata să pic pe o rână de la genunchiul buclucaş, totuşi, după câteva mişcări de încălzire sunt pe picioare şi merg să mă răcoresc cu o baie în pârâul de lângă tabără; apa, rece ca gheaţa la ora aia, e ca un balsam peste picioarele atât de muncite. Stau până mi se învineţesc de frig, dar de acum sunt de-a dreptul proaspăt. Ne pregătim pentru festivitatea de premiere, timp în care ne umflăm în pene cu medaliile de finisheri şi schimbăm impresii la greu cu participanţii şi alţii diverşi. Lângă noi, se trezeşte dintr-o maşină, modest şi cârpit de somn, Viorel Palici, unul dintre echipierii de câştigători. Îl felicit şi îl întreb, ca în banc, cum pana mea ai făcut frate…după ce îi mărturisesc cu candoare că ne-am gândit intens la el pe parcursul celor 95 de km, şi l-am şi înjurat cu năduf; ne spune cu calm că el mai degrabă sare nişte obstacole, decât să le ocolească (exact cum ne-am imaginat), dar recunoaşte că şi el e afectat după o asemenea încercare. Mă uit la el, e doar un pic mai mare şi mai bine făcut ca mine, dar e din altă lume. Îi spun şi de timpul nostru, cu circa 24 de ore mai mare, şi ne felicită sincer, fără să clipească vreun zâmbet. E atitudinea decentă a celui care îşi ştie valoarea, modul de antrenament şi cunoaşte greutatea efortului depus.

Festivitatea de premiere e frumoasă, simplă, cu multă emoţie şi admiraţie sinceră.

Sunt momente în care am lacrimi în gât de emoţie, mai ales la prezentarea echipelor de mixt, cu care rezonez în mod deosebit (mi se pare foarte tare cum se împarte la doi efortul într-un grup teoretic dezechilibrat ca putere, dar în care, de cele mai multe ori, ea dictează ritmul şi, adesea, e veriga tare). Jos cu pălăria, pentru amestecul de putere, voinţă şi, adesea, graţie de-a dreptul, că aproape nu îţi vine să crezi cum asemenea făpturi reuşesc să ducă în cârcă un astfel de efort!

Una peste alta, a fost ceva special cu totul, şi, dacă pe timpul cursei am spus de mai multe ori că a doua oară nu mai calc la o asemenea provocare, acum, ca mi-au mai trecut toate cele, nu ştiu cum voi reacţiona când va veni o nouă ediţie.

Mi-a plăcut organizarea, chiar dacă a fost departe de perfecţiune. Dar asta e normalitatea, e omeneşte, la o asemenea anvergură. Cred că am o singură sugestie pentru ediţiile viitoare: mi-ar plăcea tare mult ca în traseu să fie inclusă, într-un fel sau altul, cabana Mălăeşti, care mie îmi pare cel mai fain loc din Bucegi. Poate cu un pic de gândeală iese combinaţia…

Până atunci, glorie învingătorilor, felicitări tuturor celor care au avut curajul să încerce, cu plusul de lauri pentru cei ce au şi reuşit să o scoată la capăt.

Startul, fugăreala, lupta cu timpul şi kilometrii la Maraton 7500

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 1 comment

Trezirea şi ritualul de pregătire dinaintea cursei (încălzire, mâncare, hidratare, vitamine, prafuri, aminoacizi – eram ca nişte mici drogaţi) s-au întâmplat în ritm trepidant şi iată că mă dezmeticesc pe linia de start, încă mestecând la o ultimă pătrăţică de macaroane cu brânză. Îmbucătura îmi rămâne în gât de emoţie, pe boxe urlă Carmina Burana şi deja în sânge începe să picure adrenalină, împreună cu fiorii specifici pe şira spinării. Toţi sunt ca nişte motoare ambalate, ochii strălucesc, se dau ultimele îmbărbătări, Lucica filmeaza, echipierii îşi trimit încurajările spuse şi nespuse, vine numărătoarea inversă şi se pleacă în fluierături, piuituri şi zgomote de talangă. Gataaa, chiar se întâmplă, suntem în cursă, de acum toată concentrarea e la a înghiţi kilometri, şi avem în faţă ditamai porţia.

Mergem pe o prima bucată împreună cu SIS Adventure Team şi Adi Bostan, pe care îl întreb, la mişto, dacă mai poate …Ne ţinem de ei câţiva kilometri, până vine un urcuş mai abrupt, loc unde încetăm să ne mai punem cu nebunii, întrebându-ne în barba (mai ales în legătură cu surorile) …cum dracu merg ăştia aşa frate…

Ritmul e tare, aerul e tare, iarba înaltă e udă fleaşcă şi în curând aşa sunt si ciorapii mei, ceea ce mă face să înţeleg că am făcut prima greşeală: m-am încălţat cu pantofii fără Goretex, pe care aveam de gând să îi schimb mai târziu, în vederea drumurilor pe Omu. Prea târziu: merg, mă ud şi mă usuc de la mers, însă la Valea Dorului după vreo 7 km, deja simt că încep să apară unele bătături, incredibil de devreme. Oricum, încă am puterea să nici nu bag de seamă, ritmul e bun, începem coborârea; Lucică ştie o porţiune, cea de pârtie, eu pe cealaltă, spre stâncile Sfânta Ana şi spre Poiana Stânii, tăiem serpentine şi deja ne trezim că plutonul s-a lungit maxim, suntem cam singurei, şi reuşim să nu rătăcim traseul. Ajungem la Poiana Stânii, CP2, de unde începe o primă distracţie: urcarea spre Piatra Arsă, pe traseul pe care eu îl ştiu de „Pelişor”. Urcuşul e deja greu, ne cam depăşesc echipe, evident mă enervează când trec fete pe lângă noi. Ţinem un ritm cât de cât bun; cei din faţă sunt mult în faţă (facem mişto şi ne întrebăm dacă au terminat deja, încă nu ne dăm seama exact ce avans uriaş pot să ia ne-oamenii ăştia pe numai 15  km). Bătăturile încep să îşi cam facă de cap, dar ştiu că pe urcare le pot gestiona uşor, coborârea va fi însă cu distracţia maximă…

Lucică începe să pufăie ca o locomotivă, anunţând cu tupeu că gata, a terminat benzina!!. Evident că nu îl bag în seamă şi începe arsenalul de miştouri: în gura mare îi cer părerea dacă e acum cazul să declanşăm sprintul final şi să scăpăm în câştigători, sau să mai aşteptăm un pic (mai aveam cam 75 de km …).

Pe acest fond, ajungem cătinel pe platou, vedem terenul de antrenament al celebrei baze olimpice, şi un tip de-a dreptul herculean băgând ture la bustul gol pe un vânt destul de tăios, pe pista de alergare. Trecem cu gurile căscate şi cu limbile atârnânde, şi ajungem printre jnepeniş la Piatra Arsă, unde stăm maxim 3 minute, ca profesioniştii, apoi ne năpustim în jos spre Jepii Mici. Zăbovesc vreo 5 minute să îmi pun primii plasturi (Lucică ia un avans bunicel, trag tare să îl ajung din urmă şi reuşesc abia după 1-2 km), iar evaluarea pagubelor nu e deloc liniştitoare, dar nici timp de văicăreală nu e.

Timpul are valori şi semnificaţii nebănuite într-o astfel de întrecere: pe de-o parte, ai tentaţia să zici că nu e nici un necaz dacă pierzi pe undeva 10 de minute, pentru că, la scara întregului traseu nu par foarte importante. Pe de altă parte, când stai pe loc şi alţii trec pe lângă tine, ai un sentiment clar de frustrare, de urgenţă, trebuie să pleci, că uite, ăilalţi se tot duc, şi e incredibil de greu să recuperezi, să prinzi din urmă pe cineva care te-a depăşit, mai ales în condiţii de valori apropiate. Reglarea vitezei şi a ritmului e o altă provocare mare: e foarte greu să te fereşti de dorinţa de a da totul încă de la început, de a ţine pasul cu fruntaşii, pentru că descărcarea de adrenalină e mare şi spiritul de competiţie se smuceşte nărăvaş la început. Începătorii ce fac greşeala să menţină ritmul cu cei buni înţeleg rapid că e o alegere nefericită: diferenţa e imensă, abia dacă reuşeşti să ţii pasul câţiva km, dacă e ceva de capul tău, dar pentru asta aproape că îţi consumi toată energia, pe când pe ăia din frunte îi doare în bască, aşa rapid merg ei în mod natural, ei mai au rezerve, în schimb tu eşti cu limba scoasă şi rămâi în praf riscând să nici nu termini. Devenind mai „bătrânei”, am reuşit să ne înfrânăm pornirile competitive, însă tot am menţinut un ritm cam prea tare pentru valoarea noastră. Am mers pe Jepii Mari în jos ca o avalanşă, am tras tare, cu depăşiri şi ţopăieli, până ce mai întâi durerile, apoi raţiunea, au învins: am lăsat-o mai moale, altfel riscam să abandonăm prematur.

La punctul de control aflat la intersecţia Jepilor, aveam 25 de km şi aproape 5 ore de mers, picioarele mele erau piftie de la coborâre, cu dureri şi tot tacâmul, în timp ce Lucică părea să sufle cam greu, dar se ţinea bine cu genunchii şi nu avea treabă cu bătăturile. Am zăbovit cam 10 minute, timp în care am aflat că mai multe echipe abandonaseră deja, iar în spate mai erau vreo 20. Ne simţeam de-a dreptul buni, pentru nivelul nostru, deşi orgoliul de mascul era răscolit serios de cele câteva echipe de fete şi de mixt care trecuseră ca acceleratul pe lângă noi.

Bem apă că nişte cămile, mai băgăm ceva prafuri şi începem prima urcare cu adevărat dificilă: Jepii Mici. Din acel moment încep să înţeleg că sunt mai pregătit decât am fost vreodată, şi asta mai ales din punct de vedere mental: cel mai mult până la momentul maratonului, în Bucegi, făcusem o urcare şi o coborâre în aceeaşi zi, pe Jepii Mici până sus de tot, împreună cu Iunia. Ne-a luat o zi lumină, până spre noapte, şi am ajuns cu genunchii praf, aproape incapabili să ne mai mişcăm. Acum, în ziua 1 a ultra-maratonului, începeam să urc Jepii după ce deja aveam 25 de km mai degrabă alergaţi, picioarele praf şi perspectiva că, în cel mai rău caz, trebuia să mai facem un drum până pe Omu plus coborârea criminala de la Valea Cerbului. Şi nici nu clipeam la această perspectivă…

După primii paşi, timp în care am vorbit cu Cireşarii, ce se apropiau, cu trenul, îmi dau seamă că stau foarte bine cu energia iar picioarele răspund mai bine pe urcare. Merg alert, cu bucăţi de alergare uşoară, şi îl ajung din urmă pe Lucică, gâfâind pe potecă şi arătând destul de obosit. După câteva vorbe de verificare a situaţiei, în care mi-am dat seama că olteanu era departe de a fi terminat benzina, dar avea nevoie de un ritm mai lent, merg mai înainte pentru că brusc aveam un obiectiv foarte important: mă răscolea de circa o oră o cogeamite defecarea, ca să folosesc termenul din atlas (scuzaţi poezia, dar şi maratoniştilor li se întâmplă, nu-i aşa?), iar muntele gemea de lume, pe poteca îngustă. Când deja mă apucase disperarea, găsesc gură de torent în sus, pe care caţăr vreo 10 m, până la un colţ unde „m-am simţit bine”, ca alpiniştii, în sprait. Cu puterile revenite şi mai uşor, o tulesc iar la fugă. Una peste alta, Jepii au scos viaţa din noi, picătură cu picătură. Am reuşit un timp cam de 2 h si 45 până la Babele, ceea ce nu e mare realizare, în comparaţie cu ăştia bunii, dar a fost binişor pentru noi. Preţul măricel totuşi: genunchii solicitaţi reacţionează cu disperare la începutul coborârii spre Peştera. În plus de asta, o iritaţie de toată frumuseţea începe să mă roadă fix între cei doi obrăjori de la spate. Merg de parcă mă întorceam din Vietnam, parcă îmi calc pe ouă. Lucică înviază la vale, iar glasul lui şi porcăriile pe care le spune mă mai ţin şi pe mine în viaţă, împreună cu Bengayul nostru cel de toate zilele. Spre Peştera întâlnim un coleg de suferinţă care avea un genunchi complet rigid, de parcă era ghipsat; se ducea cu demnitate să abandoneze, ca şi Stelu de altfel, care se chinuise pe Jepi ca pe dealul Golgotei. Partenerul lui cel haios a continuat cursa până la final, terminând şi el ca un erou. L-am prins şi depăşit la Salvamont Bran, şi avea un genunchi tare neascultător.

Amândoi cu ţinută, dornici să facă o impresie bună măcar spre final, cu spirit de luptător admirabil. La momentul acela m-am întrebat unde avea să îmi vină rândul şi mie, însă apropierea de tabăra de bază m-a revigorat brusc.

Mai revigorante au fost cele 20 de minute petrecute acolo: macaroanele lui Lucică, revederea cu Cireşarii Iunia şi Tătărel, care ciripeau veseli şi plini de sprijin (masaj, ketonal gel, încurajări, poze etc.) şi sucurile de fructe stoarse din seara dinainte au făcut cu adevărat minuni. Şedinţa tehnică cu Lucică a decis să rămânem la Gura Diham peste noapte, pentru că eram destul de afectaţi, aşa încât am rezervat telefonic o cameră, ca boierii, având mereu în minte ideea că, dacă ne simţim în formă, să continuăm.

O luăm spre Omu destul de vioi, cu adidaşi, şosete şi plasturi noi (ce vers, mânca-ţi-aş). Pe drum întâlnim echipa Alin – Zsolt, abandonaţi din cauza accidentării lui Alin; ne strângem, la un moment dat, o gaşcă destul de numeroasă, care însă avea un ritm mediu mai susţinut, şi ne lăsa în urmă cam la vreo 10 minute. Nu m-a deranjat deloc, era primul traseu pe care nu mai fusesem în Bucegi şi mi s-a părut de-a dreptul relaxant să îi admir frumuseţea în lumina din ce în ce mai moale dată de apropierea apusului. Ultimele 30 de minute de urcuş au fost susţinute, ca la balamuc; a urmat prima trecere pe la cabană, unde am şi întâlnit o echipă care era deja la a doua tură. Incredibil, în 12 ore de la start aveau un avans, faţă de noi, de aproape 20 de km!! Şi nu erau ei primii!!

Stăm extrem de puţin, şi o tulim în jos pe Valea Cerbului, gemând şi văcărindu-ne la fiecare pas, chinuiţi de genunchii care încă nu se adaptaseră coborârii. Frişca pe tort: amândoi suntem opăriţi în nişte zone foarte gingaşe, iar soluţia se impune natural: eu renunţ la chiloţi, iar Lucică  brevetează un nou tip de echipament, cu vedere la buci: alerg pur şi simplu distrus de râs, horcăind la fiecare 20 de m când îl văd tropăind la vale cu pantalonii în vine.

Durerile trec ca prin farmec şi prindem viteză bunicică, ajungând din urmă câteva echipe. După o bâjbâială scurtă  nimerim scurtătura şi, cu o oră jumătate înainte de timpul planificat de noi, eram deja la Gura Diham, în mijlocul hărmălaiei.

Ce a urmat nu prea face parte din maraton, ci din farmecuil vieţii, pentru că aşa am ales noi să se întâmple. Raţionamentul a fost simplu: mai aveam energie, dar probabil că, dacă am fi forţat Bucşoiu la 12 noaptea am fi ajuns la Omu mult spre dimineaţă, obosiţi muci, fără să vedem nimic şi cu perspectiva de a dormi ca nişte aurolaci în sala de mese, deloc atrăgătoare. Aşa că am luat o decizie matură şi responsabilă şi am făcut ceea ce ne pricepem cel puţin la fel de bine să facem: am băgat două beri şi câte o ceafă cu cartofi prăjiţi, făcând masă mare de maratonişti. În timp ce noi ne retrăgeam spre cameră, ceilalţi au plecat mai departe (am admirat în gura mare determinarea lor, curajul fetelor şi tăria de a lua în piept, în toiul nopţii, probabil cea mai grea porţiune din traseu; singura consolare a noastră a fost că erau un grup mai numeros şi se puteau ajuta unii pe alţii). De aici încolo ştiam că am cam rămas ultimii şi că doar pe noi doi trebuia să ne mai bazăm.

Dup duş şi oblojeli pe la picioare, am dormit în aşternuturi curate, ca doi bebeluşi, cu credinţa fermă că am luat o decizie corectă. În toiul nopţii au mai sosit două echipe, dintre care una a dormit la Poiana Izvoarelor, iar cu a doua am pornit la drum, absolut din pură coincidenţă, dimineaţa următoare, după circa 5 ore de somn.

Treziţi la 4, după ritualul de vitaminizare, pornim împreună cu echipa pe care am găsit-o pregătindu-se de drum, în parcare. Bucuroşi că nu suntem singuri, tragem tare şi ne distanţăm, în cele din urmă, simţindu-ne de-a dreptul fresh. Prindem din urmă şi echipa de la Poiana Izvoarelor, iar pe la 7 salutăm mutrele somnoroase ale celor 3 curajoşi care populau cortul de la Prepeleac.

Pe drum începem să primi mesaje de la Cireşarii, care păreau că bagă forjă la greu: suntem la Omu, … apoi…suspect de repede, …suntem la Gura Diham…Juniorii parcă păpaseră jeratic, însă noi încă nu ştiam că ritmul bun şi aplombul cu care alergau tocmai primiseră o lovitură destul de nasoală, în persoana gleznei lui Tătărel, sărită de pe fix la un pas greşit. Pentru ei era începutul unei lungi chinuieli, care a transformat cursa lor anonimă, de mijlocul plutonului, într-una plină de eroism de-a dreptul, terminată târziu în noapte, pe un celebru ultim loc, cu preţul unui efort fizic şi mai ales de voinţă imens. O să le dau cuvântul direct Cireşarilor, într-un episod următor, pentru a transmite senzaţii direct de la sursă.

A urmat Bucşoiu, premieră, din nou, pentru mine, pe urcare. Traseul mi-a plăcut de-a dreptul, deşi, mai ales pe prima parte, e un amestec infernal de ierburi, pământ umed, rădăcini şi jnepeni enervanţi, care vor cu toţii, parcă, să te agaţe de mâini şi de picioare, să te dea jos, de parcă poteca foarte abruptă nu ar fi fost îndeajuns. Am înţeles că a fost porţiunea suspinelor pentru majoritatea, unde mulţi au abandonat. Învăţaţi totuşi cu traseele dificile şi odihniţi după somn, nu ni s-a părut aşa de dificilă, mai ales că peisajul, odată ieşiţi în creastă, era unul rupător de frumos, şi ne hrănea cu energie.

Sus pe vârf, lângă indicatorul cu lanternă semnalizatoare, privim cu grijă şaua destul de adâncă în care trebuia să coborâm pentru a urca din nou la Omu.

Ultima porţiune ne cam solicită răbdarea, apoi iată-ne ajunşi pentru a doua oară pe cel mai înalt punct al Bucegilor, după aproape 5 ore de la plecarea din Gura Diham. Eram la 28 ore de la pornire (incluzându-le pe cele cam 7-8 „pierdute” în scop de odihna la Gura Diham), şi după aproape 60 de km de mers. La Vf. Omu, fojgăială mare, unele echipe ajungeau pentru a 3-a oară, turiştii „obişnuiţi” făceau ochi şi se puneam în mişcare etc. Păpăm ciorbă şi cabanoşi, pentru că simţeam nevoia de proteine, apoi plecăm să coborâm spre Ciobotea, împovăraţi un pic de impresiile deloc pozitive ale celor care trecuseră pe acolo (dar nu prea văzuseră nimic, după calculele noastre; iar noaptea, toate pisicile sunt negre).

Despre metoda olteneasca de pregatire a unui ultramaraton 7500

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Deschid foiletonul în 4 părţi dedicat cursei propriu-zise din Maratonul 7500 Bucegi 2011. În prima parte se va vedea cum pregătirea e mama maratonului. În partea a 2-a veţi fi martori la goana noastră împotriva timpului şi kilometrilor – nebunia de a ne încadra în timpul maxim permis la jumătatea cursei, obligatoriu pentru a avea voie să continuăm până la sfârşit. În partea a 3-a veţi urmări echipele de Cutezători şi Cireşari cum se târăsc cu demnitate spre finish! Iar ultima parte va fi dedicată festivităţii de premiere, apoi voi ceda microfonul şi tastatura echipierilor Cireşari, care vor încununa cursa de ultra trail cu mărturisirile lor emoţionante şi autentice. Deci, să fie partea I – Pregătirea…

Nu suntem noi mega aşi la alergat curse montane, dar la pregătire nu ne bate nimeni, evident în stilul nostru. Dacă am fi concurat numai la capitolul pregătire, eram sigur pe podium.

Am plecat spre Padina cu super Kangoo-ul lui Lucică, pentru că aveam informaţii oarecum alarmiste despre calitatea drumului; am mers deci pe varianta Târgovişte – Moroeni – Sanatoriu – Bolboci. Drumul de la Moroeni până la sanatoriu, mai ales primii 2-3 km, printre casele de amărăşteni (majoritatea ţigani) de la margine, pare un fel de ghetou al plângerii, un fel de fund de lume părăsit de civilizaţie. Mă rog, e treaba lor…

Alegerea variantei Moroeni s-a dovedit cam neinspirată în final; drumul e foarte lung si presărat cu hopuri şi gropi care parcă vor să desfacă maşina din încheieturi. Am aflat, la întoarcere, că pe Dichiu se asfaltase de curând, şi am mers pe acolo ca pe un adevărat drum austriac, cu asfalt nou şi peisaje superbe.

Ne-am mai înveselit la Bolboci, la baraj. Locul este superb, de venit pentru plimbat şi respirat aer curat. Ca şi prima dată când am văzut lacul, m-a lăsat cu gura căscată culoarea de un turcoaz nefiresc, ceva ce trebuie doar văzut pentru a fi crezut.

Am regăsit zona Peştera – Padina cu bucurie (nu mai fusesem de ani buni pe acolo). Sus, la telecabină, unde era cartierul general al maratonului, am găsit deja câteva corturi precum şi locurile oficiale unde se făcea înscrierea. Ne-am instalat la repezeală cortul şi am început să ne gospodărim, în lipsa oricărei alte echipe de sprijin. Lucică se pregătise în stil mare, m-a lăsat cu gura căscată: în Kangoo am descoperit o tavă plină cu macaroane cu brânză, delicioase (sar’na la mama cea olteancă), apoi mâncare şi citrice pe care ni le-am preparat sub formă de sucuri gata pregătite să fie sorbite de alergătorii osteniţi (în speţă noi doi, dar şi Cireşarii ce aveau să vină a doua zi). Dacă mai punem şi prafurile trimise de Flo (mulţumim deci, şi-au făcut treaba), eram aşa de dotaţi de parcă ar fi urmat să hrănim o haită de maratonişti. Ce e ciudat e că toate alea au dispărut în zilele concursului aşa de repede de parcă le aruncam într-o gură de canal: consumul e neînchipuit de mare, nevoile, pe măsură.

Pe măsură ce s-au strâns concurenţii, au mai sosit şi dintre cei „grei”, pe care am început să îi cunoaştem de la celelalte maratoane, „obişnuite”. Spre deosebire de publicul pestriţ şi concurenţii de-a dreptul diversificaţi de la întreceri gen Moieciu sau Herculane (la acesta din urmă au fost mai puţini şi mai buni), pe platoul de la Peştera păreau să fie numai unu’ şi unu’. Măsuram din priviri pe furiş sau pe faţă, cu speranţa să îi identificăm pe ăia care să ne ajute să bifăm obiectivul nr.2: Să nu fim ultimii. Cum care era obiectivul nr. 1? Să termină cursa, evident .După ce i-am văzut la treabă pe băieţi şi pe fete, la alte concursuri, nu era loc de iluzii că am putea să terminăm prea în faţă. Şi nu am venit cu gândul să tragem de noi ca nişte câini (deşi, încet-încet, am ajuns să cam facem asta pe unele porţiuni, prinşi în mreaja şi adrenalina competiţiei).

Strategia cursei era adânc gândită, pentru nivelul nostru, şi avea două variante, în funcţie de cum ne simţeam pe parcurs: în prima, cea optimistă, ne gândeam să ajungem la Omu, la a doua urcare, şi acolo să ne odihnim (somn) după cei 60 de km. Pentru noi ar fi fost o etapă de mare eroism şi de tras ca la galere. În a doua variantă, mai realistă, am fi ajuns să dormim la Gura Diham, după circa 48 de km, şi să o luăm la picior în toiul nopţii, peste Bucşoiu. Ambele păreau „rele”, dar ne gândeam la efortul incredibil al celor ce o fac dintr-o singură bucată, fără somn. Absolut supraomenesc, dar…mulţi au reuşit, bravo lor!!!

Lucică a continuat să îşi facă reclamă, remarcând siluetele slăbuţe, dar atletice, specifice alergătorilor de cursă lungă: Ce să fac tată, dacă eu aşa am fost încă de mic, mai purcel…!!”. La sfârşit, în timpul premierii, s-a declarat cu candoare „cel mai gras din toată poiana şi din toată cursa”, însă nu avea dreptate, văzusem cel puţin 3-4 inşi mai pufoşi decât el. Nu l-am contrazis vehement, să nu şi-o ia în cap şi să se lase de antrenament. Ţin minte însă că, pe la km 70 şi ceva, în stilul de mare băşcălie pe care l-am păstrat mereu, i-am spus că a făcut un fizic de fotomodel, lucru pe care, tot cu băşcălie, l-a acceptat ca fiind foarte motivator şi de-a dreptul activator, mai ceva ca un Sponser. Adevărul este că Lucică a făcut un progres incredibil (amândoi de fapt, la nivelul nostru), şi faptul că reuşeşte să îşi mişte bine fizicul mai de „bodyguard” pe atâţia kilometri, nu face decât să arate ce inimă mare are şi ce efort de voinţă incredibil e capabil să facă.

…Şedinţa tehnică a arătat, dacă mai era nevoie, că treaba e groasă, şi ca urma o cursă absolut nebună. Ca sa aveţi o imagine cât de cât, aici aveţi poza traseului. Bombonelele pe colivă urmau să fie câinii de la stânele programate să fie parcurse în cursul nopţii; urşii, de care se pare că Bucegii colcăie anul acesta, deja deveniseră o grijă secundară.

Ne-am salutat cu unii şi alţii, l-am reîntâlnit pe Stelu, iată, în nişte împrejurări la care cu greu mă puteam aştepta să ne revedem, i-am urat baftă lui Alin Tănase, felicitându-l pentru isprăvile trecute şi pentru talentul de povestitor pe blog.

Am băgat în noi de toate, ne-am hidratat şi ne-am pişat în disperare; niciun gram de alcool, total necaracteristic pentru noi (chiar mă uitam cu jind la nişte vecini clujeni care erau veşnic cu câte o cutie de bere în mână; ne-am tăiat poftele cât am putut, să vedem dacă merge mai bine decât cu tradiţionalul vin roşu dinaintea celorlalte curse). Ne-am făcut rucsăceii pentru alergătură, cu echipamentul obligatoriu, şi am mers la somnic ca nişte copii cuminţi şi atipici.

Am dormit puţin, de la un amestec de emoţie şi aşteptare nerăbdătoare, dar şi fiindcă au continuat să vină toată noaptea concurenţi, să pună corturi şi să vorbească vesel, a revedere.

Maraton 7500 – aproape am urcat un 8 miar!

Posted by Florin Glinta in Munti | 4 comments

Când am decis, undeva in februarie, să particip la primul maraton montan, am făcut-o cu gândul că merită să încerc, şi pe urmă oi mai vedea. Gura cea bogată a lu’ Lucică m-a atras în această lume care, am înţeles puţin mai târziu, e populată cu oameni inimoşi dar şi cu supra-oameni, cu care pur şi simplu ştii că nu poţi să te pui.

A fost Moieciu şi a fost Herculane, fiecare cu farmecul său aparte, cu solicitări cât încape şi cu învăţăminte trase. Dar nimic nu se compară cu ce a fost weekendul trecut. Bucegi 7500 nu e un maraton propriu zis, şi nu datorită lungimii (oficial 90 de km şi 7500 m diferenţă de nivel, neoficial vreo 95-98 km şi circa 7800 m diferenţa de nivel). Bucegi 7500 e un ultra trail running (de fapt aleargă cine poate şi cât poate), e o cursă ce solicită la maxim corpul şi mintea, şi mai ales inima (nu în sensul de cord, care îşi vede de treaba lui, ci în sensul că trebuie să ai o inimă mare şi tare ca să termini, mai ales când nu te mai poţi baza pe picioare şi plămâni).

Maraton 7500 înseamnă în primul rând Atitudine: un amestec de încredere oarbă în propriile forţe şi în spiritul de echipă (se merge în doi – probabil elementul cel mai special care transformă egoismul efortului solitar într-un superb spirit de grija şi atenţie pentru ca celălalt să nu se rănească, să nu cedeze şi să nu risipească astfel toată energia imensă cheltuită până atunci); un amestec de efort pur fizic, până la limita epuizării, şi admiraţie estetică, sensibilă, faţă de frumuseţea locurilor prin care treci, cu atât mai emoţionantă când e văzută printre râurile de sudoare şi, adesea, printre lacrimile de durere fizică; un amestec de tupeu incredibil (să gândeşti că vei termina, deşi eşti epuizat după 50 de km şi ştii bine că mai ai în faţă încă aproape 50, mult mai grei) şi de sinceră umilinţă în faţa muntelui, a naturii, dar şi a celor din vârful clasamentului, care termină treaba cu o zi lumină înainte…

Călători osteniţi în Valea Gaura – pe a 3-a urcare la Omu

Ultra trail-ul te trece printr-o sumedenie de trăiri, şi asta într-un interval de timp foarte scurt; e ca şi cum ai avea o secvenţă de viaţă pe repede înainte, dar fără să ai sentimentul de risipă, ci, dimpotrivă, de câştigare a timpului, de ieşire din el, pentru că apuci să vezi şi să faci imens de multe, pe care altfel le-ai fi făcut într-o săptămână, eventual. Intensitatea cursei am simţit-o încă din săptămânile dinainte, când mă antrenam în limitele timpului şi stilului de viaţă de bucureştean corporatist. E un zumzet care creşte uşor cu fiecare zi ce trece spre momentul startului, şi care devine din ce în ce mai trepidant până la un vuiet hormonal şi de adrenalină ce se varsă odată cu ultimele acorduri de muzică şi cu numărătoarea inversă care dezleagă energiile.

Pe măsură ce ajungi să ştii cu cine pleci umăr la umăr în asemenea curse, emoţia e şi mai intensă, pentru că înţelegi că eşti printre cei mai buni. La început ştii că plata taxei de participare ţi-a procurat dreptul de a fi acolo; dar la sfârşit, când ai învins lupta cu durerea, oboseala şi tentaţia de a abandona, ştii că ţi-ai legitimat faptul de a fi fost acolo prin „luptă dreaptă”, iar sentimentul este unul copleşitor, până la lacrimi.

Plimbându-mă pe google, de cele mai multe ori am găsit „cronici” ale participanţilor care s-au situat undeva foarte sus în clasamente la maratoane. Unele cu ceva frustrări, altele mai tehnice, despre ce şi cum a fost, câteva mai cu impresii de suflet. Toate cu un fir roşu: lupta acerbă, dusă spre dincolo de limitele umane, împotriva timpului, a distanţei, a durerii etc., urmată de satisfacţia de a fi obţinut ceva preţios – un loc cât mai fruntaş. Prin valoarea mai modestă pe care o am, ca alergător de maratoane ce şi-a descoperit târziu pasiunea, am privilegiul de a nu descrie vreo luptă în care m-am  străduit să urc cât mai sus în clasament: mă pot concentra pe altceva-ul  care mă mână spre asemenea evenimente, spre partea mai „umană” a cursei, spre plăcerea „gratuită” pe care mi-o procur fiind acolo.

De ce am ales să alerg la maratoane montane sau curse de ultra trail? Alibiul estre că îmi place muntele, mobilul principal, probabil, este că încă mai caut să mă descopăr, să văd până unde mă pot întinde ca putere, energie, voinţă; iar alte motive sunt date de amestecul de frumuseţe a naturii şi de caracter cu totul special al oamenilor care vin la asemenea curse. Cu puţine şi accidentale excepţii, nu întâlneşti trişori, leneşi, sau nesimţiţi, de care, altminteri, e plină lumea. Ca să ai tupeul să începi asemenea cursă, cu gândul că o vei şi termina, şi chiar să reuşeşti, asta înseamnă o tărie de caracter şi un fel de ambiţie pe care le poţi întâlni la puţini oameni. Dacă blog-ul meu este intenţionat să scrie despre oameni, despre talente, atunci cu greu se poate găsi un subiect mai potrivit decât acest gen de curse. Sunt gesturi simple dar superbe prin umanitatea lor profundă, pe care le poţi vedea: faptul că întâlneşti pe cineva care şchioapătă vizibil, sau zace varză, pe marginea potecii, sau este deshidratat etc., şi te opreşti din mersul contra cronometru să îl întrebi dacă are nevoie de ajutor, şi i-l oferi când e cazul, uneori cu preţul renunţării la cursa şi la locul tău, e un efort de voinţă si un gest de suflet normal printre asemenea oameni, la acest nivel. Cine nu îl face, pare venit din altă lume…

Poţi veni la o asemenea încercare, cum este ultra-maratonul Bucegi 7500, cu diverse atitudini şi setări ale minţii:

- dacă eşti printre fruntaşi, vii să câştigi, eşti la capătul unui antrenament serios, constant, continuu; eşti dintre cei nebuni, capabili să alerge şi pe bucăţi de pante moderate în sus (nu aleargă nimeni tot drumul pe Jepii Mici spre Babele, dar ăştia buni merg într-un fel de parcă ar vrea să falimenteze Telecabina, le scapără picioarele, sunt incredibili). Dacă eşti chiar printre cei foarte buni, duşmanul şi preocuparea ta e timpul, inclusiv cel de anul trecut, concentrarea e maximă, nu ai timp să ocoleşti diverse obstacole din potecă, e mai uşor să le sari, iar de peisaj te ocupi altă dată…

- dacă concurezi la categoria „mai de la coadă”, găini cum ne spunem eu şi cu Lucică (dar găini cu moţ, nu orice fel de orătanie leşinată ), vii pentru plăcerea pură şi neînţeleasă de a fi acolo. Neînţeleasă pentru unii, care zic că, dacă tot nu ai nicio şansă, la ce să te mai duci!!?? Nimic mai greşit, lupta nu e cu ceilalţi, ci cu tine însuţi, acesta e motorul şi acesta e cel mai bun discurs motivaţional. Dacă toţi am vrea să fim cei mai buni, am rămâne o lume de frustraţi, din care cei mai slabi de înger s-ar sinucide pentru că nu pot să fie în frunte. Arta e să gestionezi normalitatea, să te străduieşti să devii mai bun decât ai fi în mod natural prin zestrea pe care o ai. Echilibrul înseamnă să recunoşti fără regret că există alţii nu doar mai buni, ci incredibil de mult mai buni decât tine, însă să ştii liniştit că, dacă scoţi tot ce e mai bun din tine, poţi să devii foarte valoros în micro-universul tău, pe care îl poţi influenţa. Cum se traduce asta în cursă…păi dai tot, atât cât poţi, te minunezi de propriul record, când reuşeşti să mai scazi din timp, apoi îţi reiei locul la coadă, liniştit, însă permanent la limita propriilor puteri, cu obiectivul „măreţ” de a termina cursa, de a sfârşi ce ai început, şi cu orgoliul, totuşi, de a nu o termina ultimul. Ai mai mult timp să admiri peisajul, îţi calculezi altfel etapele, ai timp de vorbit şi cu alţii, pe traseu, eşti acolo şi respiri muntele cu ceva multă veneraţie, aşa cum i se cuvine. Pentru mine, doar el, Muntele, e cel care mă face să duc la capăt cursa. Cred că pe asfalt aş avea infinit mai multe tentaţii de a abandona, pentru că lipseşte plăcerea estetică şi fiorul înălţimilor, care înseamnă atâtea…

Maiestuoşii Bucegi văzuţi dinspre Bran

- mi-e greu să îi înţeleg pe cei cârcotaşi, care vin să strâmbe din nas: că organizarea e proastă, că traseul nu e marcat suficient de clar, că la stânele din drum sunt câini prea fioroşi, că soarele e prea arzător, că traseul nu e bine ales şi ei l-ar fi făcut mult mai bun etc. etc. Mărturisesc cu mâna pe inimă că am încercat, pe parcursul cursei, momente în care am gândit exact la fel; oboseala extremă şi efortul de a gestiona durerea din ligamente, în primul rând, te pot transforma într-un bătrânel cârcotaş căruia nu îi mai place nimic. Dar nu acesta e spiritul cursei, ci astea reprezintă exact lucrurile pe care trebuie să înveţi să le domini mental. Şi, mai ales, nu cu ele trebuie să rămâi, în final: sunt infinit mai multe lucruri frumoase despre care să îţi aminteşti să despre care să scrii.

Ce se întâmplă când alergi în echipă…e ceva unic şi greu de descris. E mult mai intens decât în cursele individuale, pentru că te responsabilizează mai mult, la fel cum te şi încălzeşte la gândul că nu eşti singur şi că cineva e acolo să te sprijine când îţi e greu. În echipă ştii că ritmul e al celui mai slab, în echipă ştii că dacă cedezi, iroseşti şi efortul celuilalt, dar acest lucru te ajută să cedezi mult mai greu…Echipa respiră prin ambii colegi, trăieşte prin efortul lor, râde la glumele care se fac unul pe seama celuilalt, apoi amândoi pe seama altora, se îmbărbătează în mijlocul nopţii în pădurea plină de ochi lucitori şi foşnete ciudate. Pentru toate aceste motive, cred că o asemenea echipă, care are de înfruntat  nu doar muntele, ci şi timpul şi distanţele, are nevoie să se cunoască dinainte. Eu şi cu Lucică ne ştim bine puterile, obiceiurile, ne tolerăm tâmpeniile şi momentele dificile, ne spunem bancurile potrivite şi ştim când e cazul să lăsăm de-o parte atitudinea de sportivi şi să ne administrăm, împotriva regulamentului, o ceafă românească cu cartofi prăjiţi şi bere. Am privit cu emoţie şi cu un nod în gât podiumurile cu premianţii: fără excepţie, păreau că sunt echipe sudate, iar săruturile calde ale partenerilor de la „mixt” mi-au produs bucurie şi admiraţie pentru ce lucru greu au mai realizat împreună… Şi mai grozav e când ai o altă echipă, pe margine, care să te sprijine, încurajeze, să îţi dea un şut de îmbărbătare…; chiar şi un SMS primit în timp ce îţi bubuie inima în urechi de la urcare te face să te încarci cu energie, pentru că ştii că nu eşti singur, iar gândurile pozitive ale celorlalţi parcă sunt un gel energizant !!

Deci de ce alerg maratoane montane? Dacă l-aş parafraza pe unicul şi marele George Mallory, aş zice „pentru că există şi se organizează”. Pentru că îmi dau prilejul să fiu eu şi să scot maxim din mine; pentru că îmi dau adrenalină, pentru că îmi scot în cale oameni speciali, pentru că, iată, cum e ultra trailul Bucegilor, aproape că îmi dau prilejul să urc (şi încă ce rapid) în aerul tare al Everestului fără grija şi banii unei asemenea expediţii.

În episodul următor voi lăsa la o parte filozofarea, şi voi prezenta „faptele de arme” cele măreţe ale echipei Cutezătorii Flo Adventure, şi ale fraţilor mai mici, Cireşarii, aka Iunia şi Tătărel, care ne-au şi întrecut prin strângerea din dinţi şi efortul de voinţă.