Munti | Florin Glinta

Home >> Posts Tagged "Munti"

Zăpada şi avalanşele – mic manual de bun simţ

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Suntem în plin sezon, ne-a nins şi ne geruieşte de ne merg fulgii.

Ca şi pe mine, cred că şi pe tine, (măcar pe unii dintre voi), te mănâncă…Te mănâncă pe talpă să mergi pe munte; şi sper, ca şi pe mine, te frământă întrebarea Oare cât o fi de periculos? Dacă nu te preocupă întrebarea asta, ori eşti extrem de ignorant, ori eşti extrem de nebun, ori nu ai mai fost pe munte iarna, şi ai face bine să începi să te informezi; pentru că oricum ar fi, dacă vrei să pleci pe munte iarna şi habar nu ai cât e de mortal El în anotimpul acesta, eşti în mare pericol.

Pentru că avem o ţară în care „cultura mersului pe munte iarna” este ceva extrem de ezoteric, adică e cunoscută doar pentru câţiva iniţiaţi, mi-am propus cu forţele mele micuţe să mai aduc un pic de lumină în domeniu, cu atenţie mare la fenomenul avalanşelor. Nu sunt primul, cu siguranţă nici cel mai bun în domeniu, aşa că, dacă ştiţi şi pe alţii care au scris / spus lucruri de calitate pe tema zăpezii şi avalanşelor, vă rog să îi semnalaţi, aşa încât, omul care va vrea să meargă pe munte sus în timp de iarnă, să poată avea la îndemână câteva surse de încredere pentru a se informa.

Din ce ştiu eu până acum, avem cam o sursă de încredere, şi anume buletinul nivometeorologic, care se poate consulta aici: e o operă profesionistă, pe care cu mare probabilitate te poţi baza, însă buba lui este că acoperă doar două zone din munţii noştri – e adevărat, intens umblate, e vorba de Făgăraş şi Bucegi. Evident, chiar şi referitor la aceste zone, testele de avalanşă sunt făcute izolat, şi doar cu aproximaţie pot fi extinse la tot masivul sau, mai important, exact la zona în care te gândeşti să mergi tu.

Mai avem o sursă, dar care depinde de informaţiile date de alţii, mai mult sau mai puţin profesionişti: este un blog numit Avalanşe în Carpaţi, o iniţiativă lăudabilă şi cu o grămadă de informaţie utilă, dar cu postări extrem de rare, pentru ca sunt puțini cei care vor sau au cu ce să contribuie.

Majoritatea surselor bune sunt în limba engleză; iată doar câteva:

- http://www.fsavalanche.org/encyclopedia/index.htm – un excelent glosar de termeni, cu poze foarte sugestive

- http://www.meted.ucar.edu/afwa/avalanche/index.htm – un site interesant, educativ in domeniul meteorologiei

- http://www.avalanche.ca/cac/training/online-course – un excelent training de avalanșă online, realizat de Canadian Avalanche Centre

Cu toate sursele de informaţie disponibile, pe fondul unei ţări cu lipsă sistem de monitorizare risc de avalanşă bine coordonat, cel mai bine e să ştii să înţelegi singur pericolul potenţial la care te expui pe o anumită porţiune de traseu în funcţie de configuraţia lui şi de modul în care a fost vremea în ultimele zile; numai așa poți să iei cu probabilitatea cea mai mare decizia cea mai bună. Atenţie, frumuseţea muntelui iarna implică şi faptul că nu poţi evita niciodată complet riscul, de aceea e bine să fii mereu precaut şi atent.

Înainte să prezint orice altceva, ar fi bine să vorbim aceeaşi limbă, deci o să încep cu câţiva termeni din lumea avalanşelor de zăpadă. Pentru că majoritatea surselor de informație bune sunt în limba engleză, voi încerca să dau și termenii originali, cu speranța că nu voi deveni prea obositor

Avalanşele au loc, în mod normal, din timp în timp cam prin acelaşi loc, numit calea avalanşei (avalanche path) – o suprafaţă înclinată, un versant de munte etc. unde s-a adunat zăpada. Zona de rupere (release sau starting zone), sau de declanşare, este zona aflată în vârful pantei, de unde avalanşa porneşte, de obicei. Culoarul (track) propriu zis este partea de mijloc unde are loc o accelerare (masa de zăpadă prinde viteză), iar la capătul lui este zona de depozitare (deposition zone), mai puţin înclinată, unde avalanşa încetineşte şi depune toată masa de zăpadă adunată pe drum.

Devine evidentă Regula nr 1. Pentru a te feri de avalanşă: stai departe de zona de rupere!!

Avalanşele pot fi foarte mici, de câţiva metri, fără pericol deosebit, sau foarte mari, de milioane de tone de materie care pot devasta un versant întreg sau pot îngropa o aşezare omenească; ele pot fi de suprafaţă, când antrenează doar un strat superficial de zăpadă, sau de adâncime, când pot implica întregul strat de zăpadă, până la pământ.

Sunt mai multe tipuri de avalanşe, dar cele mai des menţionate sunt:

Avalanşa de zăpadă proaspătă (loose snow avalanche): se declanșează de la un anumit punct, pe un strat de zăpadă proaspătă, care nu a apucat să devină coezivă. Se propagă în jos dislocând succesiv cantități tot mai mari de zăpadă, devenind, de obicei, mai lată pe măsură ce coboară. Se comportă ca nisipul uscat.
Avalanșă de placă (slab avalanche). Se declanșează pe o zonă de rupere mare, în condițiile existenței unui strat compact, coeziv, care însă nu este legat suficient de puternic de un alt strat, aflat dedesubt. Între ele se află ceea ce se numește, de obicei, o linie de fractură.
Avalanșa apoasă (wet avalanche). Antrenează cantități mai mari de apă aflate în și între straturile de zăpadă. De obicei se mișcă mai lent și urmează conturul terenului pe care se deplasează. Antrenează cantități mari de stânci, pământ sau alte materiale. Uneori o avalanșă pornită din zăpadă uscată, dar care călătorește mult și repede, datorită frecării poate deveni apoasă, pentru ca, apoi, să înghețe atunci când se depozitează, ceea ce o face extrem de periculoasă.
Avalanșă pudră sau praf (powder avalanche). Constă din particule mici de zăpadă foarte fină, care se mișcă rapid, uneori formând un nor care o precede cu viteză foarte mare, și poate provoca pagube însemnate. Foarte periculoasă pentru om, deoarece cristalele de zăpadă fină pot pătrunde în plămâni blocând respirația.
Avalanșa de gheață. Are loc mai ales în munții care conțin ghețari, atunci când se rup bucăți din acestea, dar adesea, vântul puternic, combinat cu soare și apoi cu îngheț, pot forma plăci de gheață care sunt antrenate în avalanșă. Deosebit de periculoasă, rupe și sfârtecă tot ce iese în cale.
Avalanșa de cornișă. Are loc atunci când cornișele formate pe marginea crestelor se rup și o iau la vale. Cornișele sunt un fenomen foarte înșelător pentru că, în lipsa unor cunoștințe temeinice ale configurației crestei pe timp de vară, este extrem de dificil să îți dai seama unde se termină pământul și unde te afli suspendat pe puntea de zăpadă construită de vânt.

Buuuun, acum înarmați cu cele câteva cunoștințe, să mergem mai departe în descifrarea mecanismelor care duc la formarea avalanșelor.

Mont Blanc – Doamna Albă ne-a lăsat din prima. Chapeau et merci bien!

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 5 comments

Ufff…avansez lent pe urma îngustă cât o placă de surf, cocoțat în vârful unei creste extrem de aeriene, pe la vreo 4800 m, şi bătut nemilos de un vânt turbat; poteca începe să se mai lăţească şi îmi permite să salt capu’ din pământ şi să merg în sfârşit mai normal, părăsind poziţia adunată în jurul pioletului. Sunt permanent gata să mă agăţ în mâini, colţari şi piolet de peretele foarte abrupt de zăpadă îngheţată, ca mâţa pe perdea, dacă m-ar lua vântul (coarda care mă unește de ceilalţi doi face toţi banii, e ca o poliţă scumpă care te asigură bine, te linişteşte, dar nu trebuie să îţi permită să te arunci cu capul în zid).

Acum deja poteca e relativ sigură, iar panta dispare şi devine de-a dreptul plată…aham… mai e şaua asta şi pe urmă e vârful…încă 8-10 paşi şi apar şi ceilalţi, îngrămădiţi, roind in slow motion unul în jurul celuilalt, în măsura în care mersul la altitudine le permite să ţopăie, iar printre răpăitul de mitralieră pe care gluga de la hard-shell mi-l trage pe cap, încep să aud chiote şi chirăieli. Un colţ al creierului meu se trezeşte din transa mersului, instalată de circa 4 ore deja, mâna merge automat spre aparatul foto şi încep să filmez ceea ce …ooooh daaaa….par să fie ultimii paşi spre a atinge cu mâna un vis. Privind peste ecranul camerei și împrejur îmi dau seama că mai sus nu se putea şi mă bucur mândru în sinea mea că încă mai aveam resurse şi mă aşteptam ca vârful să fie încă departe. Dar era acolo, la 5 pași, Mont Blancul, Doamna cea Albă, eram pe acoperişul Europei (de Vest), la 4810 m, cu o vizibilitate incredibilă şi un peisaj de-ţi tăia respiraţia (sau să fi fost vântul nebun…sau altitudinea…).

De după spinarea lu’ Man apare Flo, cu gura până la urechi, care îi trage o îmbrăţişare lui George, apoi vin eu la rând, ultimul din șirul de 9; în timp ce ne strângem la piept, ca alpiniştii , reuşesc să îi bălmăjesc cu buzele îngheţate o mulţumire, dar una foarte clară şi sinceră în capul meu: dincolo de faptul că eu mi-am cărat fizicul până acolo sus, şi că m-am antrenat şi am crescut ca putere mentală mai ales, Flo (Adventure) pur şi simplu a făcut acest vis posibil, crezând (şi) în mine şi făcând tot ceea ce trebuie să facă un ghid-prieten acolo sus: să ne conducă, să ne dea încredere, să ia decizii (şi pare să fi luat unele chiar foarte fericite şi inspirate), să ne crească orgoliul şi puterea prin a ne lăuda, felicita şi a se mândri cu noi prin zonă. Deci Chapeau şi pentru Florin Vancea şi a lui şcoală de alpinism şi supravieţuire, căreia îi strigăm numele cu voioşie şi cu sârg sus pe Mont Blanc, să acoperim şuieratul vântului.

Am lacrimi în ochi, dar îngheaţă repede şi dispar luate de vânt; poze, pupături, tricolorul, Iunia ridica mâinile în semn de victorie ca la fotbal, zâmbete largi, dar strâmbe şi îngheţate, apoi gata, nu e timp de plajă p’acolo, dacă vrem să mai rămânem cu nasurile întregi.

Veselia se estompează încet-încet, iar în minte îşi face loc ideea serioasă că suntem abia la jumătatea drumului. Aşa că o luăm din loc pe propriile urme, călcând apăsat, şi mă minunez de urcuşul parcă interminabil de greu pe care l-am făcut, iar drumul de întoarcere mi se pare fără de sfârşit.

Mă comut pe modulul de maraton, picioarele se mişcă automat, dar concentrarea trebuie să fie mult mai mare, pentru că pasul greșit acolo sus nu e simplă luxație de gleznă, ci poate avea consecințe tragice. Ajung târziu înapoi la cort, la Tête Rousse, circa 3200 m, (sau ora 2 noaptea o insemna devreme, …depinde cum privesti…) când nebunii deja pleacă din tabăra de bază spre vârf; dorm greu, apăsat, cu sentimentul de om care şi-a făcut treaba, cu zâmbetul pe buze.

Mă trezesc pe un soare superb, şi mă uit din obişnuinţa ultimelor 3 zile tot înspre în sus, spre Bionassay şi Dôme du Goûter, şi am aceeaşi senzaţie de Doamne, pare incredibil de departe şi de sus, dar imediat apare pe fundal gândul somnoros încă de da.. dar am fost deja acolo, mai sus decât tot… şi vine un orgolios bineînţeles că am fost acolo sus… normal că am fost acolo….

Dau năvală pe camera foto şi mă uit cu nesaţ la poze, parcă pentru a căuta probe. Flo ne vorbeşte serios despre ce treabă dificilă am făcut, pe fond de altitudine şi vânt constant de 50-60 km/h, cu rafale la 75 – 85 km/h, însoțite parșiv de așchii de gheață care mușcau cu poftă din zonele feței neacoperite de cagulă; îmi place să îl aud spunând asta, parcă am nevoie să ştiu exact ce am făcut, pentru că mi se pare că a trecut extrem de repede totul. Coborâm înapoi în Les Houches, ne rehidratăm vârtos cu beri, apoi, pe drumul interminabil spre casă, mă abat, cu Iunia şi Tătărel, până sus pe Aiguille du Midi; mă bântuie clar răul de altitudine, mi se pare extrem de sus şi de sălbatic, şi ştiu că e cu aproape 1000 de m mai jos ca Mont Blancul, unde fusesem cu mai puţin de 35 de ore în urmă şi mă simţisem în plină formă, ceea ce iar înseamnă ceva de bine…Îi văd pe alpiniștii mai adevărați cățărând traseul pe Aiguille du Midi, pe niște pereți amețitori, cu mâinile goale și pe un vânt ce se transformă când și când în viscol…și îmi dau seama că, oricât de grozav ar fi fost ce am făcut noi, era încă departe în urma a ce fac ei…

Ajung, vai, înapoi în Bucureşti, după două zile de condus istovitoare, mi-e greu să vorbesc, să mă laud, pentru că ştiu foarte puţini oameni care să înţeleagă cu adevărat, şi nici nu simt foarte tare nevoia, doar mă dedulcesc cu ea în sinea mea, mocnit şi mândru; ne întâlnim tot între noi, ca tembelii, să avem cu cine vorbi, iar sentimentul de vreau înapoi (nu neapărat acolo sus, cât acolo printre munţii ăia frumoşi), e extrem de apăsător în prima săptămână. Ritmul chinuitor al vieţii bucureştene, de corporatist hămălit ce se târăşte zilnic prin RATB-ul plin de mirosuri dulcege, mai întâi mă enervează îngrozitor, şi mă face des să mă întreb la ce bun, apoi revolta îmi mai trece şi reintru în rutină; totuşi nevoia de reamintire colcăie în interiorul meu, şi deschid des pozele şi vorbesc cu cei care pricep câte ceva din fenomen…începând încet-încet să înţeleg adevăratul gust a ce am făcut, ca aroma unui vin bun ce se ridică de undeva din fundul gâtului…

A fost al naibii de …altfel, de frumos, greu şi îndrăzneţ până la urmă, deşi, sub influenţa normală a legilor memoriei, îmi amintesc numai părţile „victorioase” şi plăcute. A fost un ceva la care acum un an abia de ştiam cum să visez, şi îi şopteam numele cu sfială. Încă nu m-am trezit, încă nu am înţeles totul, dar am priceput, într-o primă fază, că pot să îndrăznesc să visez la mai mult, că limitele sunt mai mult din cap decât în realitate, dar şi că visul fără realitate nu înseamnă nimic decât…vis…

Nesătul şi aproape nerecunoscător, drăcușorul cel orgolios din suflet se întinde, cască obraznic şi întreabă simplu, cu ochii lucind: ce facem la anu’, trecem și noi de un 5 miar?!

Maraton 7500 – aproape am urcat un 8 miar!

Posted by Florin Glinta in Munti | 4 comments

Când am decis, undeva in februarie, să particip la primul maraton montan, am făcut-o cu gândul că merită să încerc, şi pe urmă oi mai vedea. Gura cea bogată a lu’ Lucică m-a atras în această lume care, am înţeles puţin mai târziu, e populată cu oameni inimoşi dar şi cu supra-oameni, cu care pur şi simplu ştii că nu poţi să te pui.

A fost Moieciu şi a fost Herculane, fiecare cu farmecul său aparte, cu solicitări cât încape şi cu învăţăminte trase. Dar nimic nu se compară cu ce a fost weekendul trecut. Bucegi 7500 nu e un maraton propriu zis, şi nu datorită lungimii (oficial 90 de km şi 7500 m diferenţă de nivel, neoficial vreo 95-98 km şi circa 7800 m diferenţa de nivel). Bucegi 7500 e un ultra trail running (de fapt aleargă cine poate şi cât poate), e o cursă ce solicită la maxim corpul şi mintea, şi mai ales inima (nu în sensul de cord, care îşi vede de treaba lui, ci în sensul că trebuie să ai o inimă mare şi tare ca să termini, mai ales când nu te mai poţi baza pe picioare şi plămâni).

Maraton 7500 înseamnă în primul rând Atitudine: un amestec de încredere oarbă în propriile forţe şi în spiritul de echipă (se merge în doi – probabil elementul cel mai special care transformă egoismul efortului solitar într-un superb spirit de grija şi atenţie pentru ca celălalt să nu se rănească, să nu cedeze şi să nu risipească astfel toată energia imensă cheltuită până atunci); un amestec de efort pur fizic, până la limita epuizării, şi admiraţie estetică, sensibilă, faţă de frumuseţea locurilor prin care treci, cu atât mai emoţionantă când e văzută printre râurile de sudoare şi, adesea, printre lacrimile de durere fizică; un amestec de tupeu incredibil (să gândeşti că vei termina, deşi eşti epuizat după 50 de km şi ştii bine că mai ai în faţă încă aproape 50, mult mai grei) şi de sinceră umilinţă în faţa muntelui, a naturii, dar şi a celor din vârful clasamentului, care termină treaba cu o zi lumină înainte…

Călători osteniţi în Valea Gaura – pe a 3-a urcare la Omu

Ultra trail-ul te trece printr-o sumedenie de trăiri, şi asta într-un interval de timp foarte scurt; e ca şi cum ai avea o secvenţă de viaţă pe repede înainte, dar fără să ai sentimentul de risipă, ci, dimpotrivă, de câştigare a timpului, de ieşire din el, pentru că apuci să vezi şi să faci imens de multe, pe care altfel le-ai fi făcut într-o săptămână, eventual. Intensitatea cursei am simţit-o încă din săptămânile dinainte, când mă antrenam în limitele timpului şi stilului de viaţă de bucureştean corporatist. E un zumzet care creşte uşor cu fiecare zi ce trece spre momentul startului, şi care devine din ce în ce mai trepidant până la un vuiet hormonal şi de adrenalină ce se varsă odată cu ultimele acorduri de muzică şi cu numărătoarea inversă care dezleagă energiile.

Pe măsură ce ajungi să ştii cu cine pleci umăr la umăr în asemenea curse, emoţia e şi mai intensă, pentru că înţelegi că eşti printre cei mai buni. La început ştii că plata taxei de participare ţi-a procurat dreptul de a fi acolo; dar la sfârşit, când ai învins lupta cu durerea, oboseala şi tentaţia de a abandona, ştii că ţi-ai legitimat faptul de a fi fost acolo prin „luptă dreaptă”, iar sentimentul este unul copleşitor, până la lacrimi.

Plimbându-mă pe google, de cele mai multe ori am găsit „cronici” ale participanţilor care s-au situat undeva foarte sus în clasamente la maratoane. Unele cu ceva frustrări, altele mai tehnice, despre ce şi cum a fost, câteva mai cu impresii de suflet. Toate cu un fir roşu: lupta acerbă, dusă spre dincolo de limitele umane, împotriva timpului, a distanţei, a durerii etc., urmată de satisfacţia de a fi obţinut ceva preţios – un loc cât mai fruntaş. Prin valoarea mai modestă pe care o am, ca alergător de maratoane ce şi-a descoperit târziu pasiunea, am privilegiul de a nu descrie vreo luptă în care m-am străduit să urc cât mai sus în clasament: mă pot concentra pe altceva-ul care mă mână spre asemenea evenimente, spre partea mai „umană” a cursei, spre plăcerea „gratuită” pe care mi-o procur fiind acolo.

De ce am ales să alerg la maratoane montane sau curse de ultra trail? Alibiul estre că îmi place muntele, mobilul principal, probabil, este că încă mai caut să mă descopăr, să văd până unde mă pot întinde ca putere, energie, voinţă; iar alte motive sunt date de amestecul de frumuseţe a naturii şi de caracter cu totul special al oamenilor care vin la asemenea curse. Cu puţine şi accidentale excepţii, nu întâlneşti trişori, leneşi, sau nesimţiţi, de care, altminteri, e plină lumea. Ca să ai tupeul să începi asemenea cursă, cu gândul că o vei şi termina, şi chiar să reuşeşti, asta înseamnă o tărie de caracter şi un fel de ambiţie pe care le poţi întâlni la puţini oameni. Dacă blog-ul meu este intenţionat să scrie despre oameni, despre talente, atunci cu greu se poate găsi un subiect mai potrivit decât acest gen de curse. Sunt gesturi simple dar superbe prin umanitatea lor profundă, pe care le poţi vedea: faptul că întâlneşti pe cineva care şchioapătă vizibil, sau zace varză, pe marginea potecii, sau este deshidratat etc., şi te opreşti din mersul contra cronometru să îl întrebi dacă are nevoie de ajutor, şi i-l oferi când e cazul, uneori cu preţul renunţării la cursa şi la locul tău, e un efort de voinţă si un gest de suflet normal printre asemenea oameni, la acest nivel. Cine nu îl face, pare venit din altă lume…

Poţi veni la o asemenea încercare, cum este ultra-maratonul Bucegi 7500, cu diverse atitudini şi setări ale minţii:

- dacă eşti printre fruntaşi, vii să câştigi, eşti la capătul unui antrenament serios, constant, continuu; eşti dintre cei nebuni, capabili să alerge şi pe bucăţi de pante moderate în sus (nu aleargă nimeni tot drumul pe Jepii Mici spre Babele, dar ăştia buni merg într-un fel de parcă ar vrea să falimenteze Telecabina, le scapără picioarele, sunt incredibili). Dacă eşti chiar printre cei foarte buni, duşmanul şi preocuparea ta e timpul, inclusiv cel de anul trecut, concentrarea e maximă, nu ai timp să ocoleşti diverse obstacole din potecă, e mai uşor să le sari, iar de peisaj te ocupi altă dată…

- dacă concurezi la categoria „mai de la coadă”, găini cum ne spunem eu şi cu Lucică (dar găini cu moţ, nu orice fel de orătanie leşinată ), vii pentru plăcerea pură şi neînţeleasă de a fi acolo. Neînţeleasă pentru unii, care zic că, dacă tot nu ai nicio şansă, la ce să te mai duci!!?? Nimic mai greşit, lupta nu e cu ceilalţi, ci cu tine însuţi, acesta e motorul şi acesta e cel mai bun discurs motivaţional. Dacă toţi am vrea să fim cei mai buni, am rămâne o lume de frustraţi, din care cei mai slabi de înger s-ar sinucide pentru că nu pot să fie în frunte. Arta e să gestionezi normalitatea, să te străduieşti să devii mai bun decât ai fi în mod natural prin zestrea pe care o ai. Echilibrul înseamnă să recunoşti fără regret că există alţii nu doar mai buni, ci incredibil de mult mai buni decât tine, însă să ştii liniştit că, dacă scoţi tot ce e mai bun din tine, poţi să devii foarte valoros în micro-universul tău, pe care îl poţi influenţa. Cum se traduce asta în cursă…păi dai tot, atât cât poţi, te minunezi de propriul record, când reuşeşti să mai scazi din timp, apoi îţi reiei locul la coadă, liniştit, însă permanent la limita propriilor puteri, cu obiectivul „măreţ” de a termina cursa, de a sfârşi ce ai început, şi cu orgoliul, totuşi, de a nu o termina ultimul. Ai mai mult timp să admiri peisajul, îţi calculezi altfel etapele, ai timp de vorbit şi cu alţii, pe traseu, eşti acolo şi respiri muntele cu ceva multă veneraţie, aşa cum i se cuvine. Pentru mine, doar el, Muntele, e cel care mă face să duc la capăt cursa. Cred că pe asfalt aş avea infinit mai multe tentaţii de a abandona, pentru că lipseşte plăcerea estetică şi fiorul înălţimilor, care înseamnă atâtea…

Maiestuoşii Bucegi văzuţi dinspre Bran

- mi-e greu să îi înţeleg pe cei cârcotaşi, care vin să strâmbe din nas: că organizarea e proastă, că traseul nu e marcat suficient de clar, că la stânele din drum sunt câini prea fioroşi, că soarele e prea arzător, că traseul nu e bine ales şi ei l-ar fi făcut mult mai bun etc. etc. Mărturisesc cu mâna pe inimă că am încercat, pe parcursul cursei, momente în care am gândit exact la fel; oboseala extremă şi efortul de a gestiona durerea din ligamente, în primul rând, te pot transforma într-un bătrânel cârcotaş căruia nu îi mai place nimic. Dar nu acesta e spiritul cursei, ci astea reprezintă exact lucrurile pe care trebuie să înveţi să le domini mental. Şi, mai ales, nu cu ele trebuie să rămâi, în final: sunt infinit mai multe lucruri frumoase despre care să îţi aminteşti să despre care să scrii.

Ce se întâmplă când alergi în echipă…e ceva unic şi greu de descris. E mult mai intens decât în cursele individuale, pentru că te responsabilizează mai mult, la fel cum te şi încălzeşte la gândul că nu eşti singur şi că cineva e acolo să te sprijine când îţi e greu. În echipă ştii că ritmul e al celui mai slab, în echipă ştii că dacă cedezi, iroseşti şi efortul celuilalt, dar acest lucru te ajută să cedezi mult mai greu…Echipa respiră prin ambii colegi, trăieşte prin efortul lor, râde la glumele care se fac unul pe seama celuilalt, apoi amândoi pe seama altora, se îmbărbătează în mijlocul nopţii în pădurea plină de ochi lucitori şi foşnete ciudate. Pentru toate aceste motive, cred că o asemenea echipă, care are de înfruntat nu doar muntele, ci şi timpul şi distanţele, are nevoie să se cunoască dinainte. Eu şi cu Lucică ne ştim bine puterile, obiceiurile, ne tolerăm tâmpeniile şi momentele dificile, ne spunem bancurile potrivite şi ştim când e cazul să lăsăm de-o parte atitudinea de sportivi şi să ne administrăm, împotriva regulamentului, o ceafă românească cu cartofi prăjiţi şi bere. Am privit cu emoţie şi cu un nod în gât podiumurile cu premianţii: fără excepţie, păreau că sunt echipe sudate, iar săruturile calde ale partenerilor de la „mixt” mi-au produs bucurie şi admiraţie pentru ce lucru greu au mai realizat împreună… Şi mai grozav e când ai o altă echipă, pe margine, care să te sprijine, încurajeze, să îţi dea un şut de îmbărbătare…; chiar şi un SMS primit în timp ce îţi bubuie inima în urechi de la urcare te face să te încarci cu energie, pentru că ştii că nu eşti singur, iar gândurile pozitive ale celorlalţi parcă sunt un gel energizant !!

Deci de ce alerg maratoane montane? Dacă l-aş parafraza pe unicul şi marele George Mallory, aş zice „pentru că există şi se organizează”. Pentru că îmi dau prilejul să fiu eu şi să scot maxim din mine; pentru că îmi dau adrenalină, pentru că îmi scot în cale oameni speciali, pentru că, iată, cum e ultra trailul Bucegilor, aproape că îmi dau prilejul să urc (şi încă ce rapid) în aerul tare al Everestului fără grija şi banii unei asemenea expediţii.

În episodul următor voi lăsa la o parte filozofarea, şi voi prezenta „faptele de arme” cele măreţe ale echipei Cutezătorii Flo Adventure, şi ale fraţilor mai mici, Cireşarii, aka Iunia şi Tătărel, care ne-au şi întrecut prin strângerea din dinţi şi efortul de voinţă.

Flo Adventure începe un nou ciclu de şcolarizare

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 1 comment

Ştirea sună sec şi la obiect: din 08 Aprilie reîncep, la Bucureşti, cursurile şcolii de Alpinism şi Supravieţuire Flo Adventure. Doritorii se pot informa pe www.extremromania.ro şi se pot înscrie cu un mesaj la contact.extremromania.ro@gmail.com.

Dar nu mă pot limita la o ştire ci vreau să povestesc un pic despre Flo Adventure şi despre motivele pentru care cineva din Bucureşti s-ar înscrie la o asemenea „şcoală” cu origini sănătoase, din Cluj.

Am luat contact prima oară cu fenomenul aproximativ acum un an. Am ajuns la prima întâlnire cu grupul şi cu Flo într-o stare de aşteptare curioasă, cu doza de scepticism specifică celui care a apucat deja să trăiască în Bucureşti, unde te asaltează cele mai variate oferte, care, pentru „numai” câţiva lei promit cerul cu stelele (n-a fost cazul cu Şcoala, face toţi banii).

Grupul, pestriţ ca preocupări, pregătiri şi sânge, s-a dovedit că avea o pasiune comună: să experimenteze diverse lucruri în legătură cu natura şi cu muntele. Unii vroiau să cunoască mai multe, alţii să aibă parte de ceva adrenalină şi extrem, alţii să întâlnească oameni noi, alţii să înveţe lucrurile de bază despre drumeţia în natură. Probabil că toate aceste obiective au fost atinse într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de aşteptările fiecăruia, de timpul şi de resursele disponibile etc. Ceea ce e foarte clar este că cea mai optimistă aşteptare a fot depăşită într-o privinţă: am întâlnit oameni absolut deosebiţi, şi am rămas un grup de prieteni aşa de legaţi de parcă ne-am cunoaşte de o viaţă. Simţim nevoia să ne vedem periodic, să facem ture de munţi împreună, schimbăm informaţii valoroase şi fiecare contribuie cu câte ceva la „deşteptarea” tuturor. Un merit mare l-a avut Flo în a face treaba asta, dar un merit la fel de mare l-am avut noi şi l-a jucat „norocul” de a ne fi strâns aşa o adunătură faină de parcă ai fi zis că fiecare a trecut printr-un lung proces de preselecţie.

Deci, dacă ar fi să dau cel mai tare motiv pentru care aş recomanda Flo Adventure acesta ar fi: există şanse mari să intraţi într-o gaşcă absolut deosebită, în care interacţiunea înseamnă o combinaţie complexă de a învăţa tehnici noi, a trăi experienţe speciale îmbibate cu adrenalină atâta cât poţi duce, şi a-ţi face prieteni de nădejde. Noi ăştia mai „bătrânii”, avem deja experienţa integrării a încă unei generaţii, iar lucrurile au mers excelent, cu selecţia şi pierderile „pe drum” inevitabile, deşi chiar ne străduim pe bune să nu lăsăm pe nimeni în urmă. De la ajutat cu echipament şi informaţie, până la a face grătare în mijlocul pădurii şi în toiul nopţii, pe vară sau pe iarnă, fiecare interacţiune devin prilej de voie bună extraordinară şi de strângere a legăturilor.

Un altfel de grătar: mijlocul pădurii Băneasa, mijlocul nopţii, la lumina frontalei

Ce mai poţi face la Flo Adventure? Păi, fără a stabili o ordine anume, le înşir de-a valma:

- Să înveţi pe bune tehnici de supravieţuire, iarna sau vara: procurare de hrană, apă, adăpost, orientare cu busola sau cu alte mijloace etc., căutarea victimelor avalanşei, totul sub o forma provocatoare intelectual, dar şi solicitantă fizic cât încape.

Orientare in pădurea Cernica	Căutarea victimei de avalanşă cu DVA şi sondă

- Să îţi depăşeşti nişte limite fizice şi mai ales mentale; să capeţi mai multă încredere în forţele proprii, să înveţi să iei decizii, să planifici, să fii mai responsabil. Suna ca în programele de training corporatist, însă credeţi-mă, implicarea în practicile şi exerciţiile Flo Adventure, cât se poate de concrete şi autentice, e mai mult decât a învăţa dintr-un joculeţ, oricât de bine organizat ar fi. E o şcoală nu doar de tehnică alpină, ci şi condimentată cu lecţii de viaţă utile, în care coach poate deveni oricine are ceva bun de transmis

- Să deprinzi lucruri de bază sau mai avansate despre căţărarea pe stâncă şi pe gheaţă, despre mersul pe munte în condiţii de iarnă şi despre diverse tipuri de echipament

Man si John in rapel la Sfanta Ana	“Cucerirea” Vf. Stanisoara – Retezat	Danutz cap de coarda pe Cascada Miresei	Echipa de căţărat pe gheaţa – Răchiţele

- Să scapi de nebunia cotidiană, să gestionezi mai bine stresul acumulat dintr-o viaţă nebună. Asta vine pur şi simplu făcând parte din gaşcă, e sarea şi piperul. Pe de-o parte afli că prima regulă în supravieţuire este păstrarea calmului , şi găseşti ceva ocazii să o experimentezi; pe de altă parte, provocarea fizică e uneori aşa de intensă încât orice altă problemă dispare, şi totul se concentrează pe automotivarea şi utilizarea cât mai eficientă a energiei rămase

- Să iei parte la ture montane adevărate, în ţară sau afară, lucruri de care am mai povestit cu ocazia episoadelor dedicate Grossglockner-ului; să faci exerciţii practice utile, să călătoreşti mult în zona Clujului şi Apusenilor, unde este cartierul general al „mişcării”, să te contaminezi de fain şi no bine

Echipa înainte de via ferrata – Grossglockner	Sus pe Grossglockner la 3798 m	Diploma de merit pentru cucerit uriaşul din ultimul plan

Deja cei noi, care vin, vor beneficia de învăţămintele trase de pe urma a două generaţii. Nu vor găsi numai un singur instructor, pe Florin Vancea (Flo), ci şi alte câteva ajutoare de nădejde; cam toţi simţim, la un moment dat, nevoia de a împărtăşi celorlalţi din ceea ce am acumulat separat sau în urma experienţelor comune. Avem, părerea mea, o cultură de knowledge sharing care mi-e extrem de dragă, pentru că ne ajută să creştem şi ne sporeşte calitatea interacţiunilor dintre noi, ne face mai generoşi şi mai pregătiţi.

Flo e un tip fain, o să povestească el multe despre cine e, şi o să îl vedeţi în acţiune. Dacă era de aşteptat să fie un om de munte / căţărător / alpinist experimentat, surpriza plăcută a venit dinspre partea non-tehnică, mai soft: Flo e un speaker motivaţional priceput, care nu se remarcă prin discurs doct, academic, ci prin capacitatea de a crea emoţie şi energie, lucru esenţial pentru asemenea momente. E un observator atent care, de exemplu, m-a surprins spunându-mi despre mine lucruri extrem de pertinente şi adânci. E şi un bun făcător de atmosferă, dar aici e musai să aibă reacţie din partea echipei, altfel nu „iese”, iar noi se pare că am fost de multe ori total „în parametri”, cum ar zice Man. Mie mi s-a părut şi destul de inspiraţional, capabil să insufle viziune şi energie, ceea ce nu e deloc puţin lucru. Într-un final, să nu mă apuc de făcut statui, Flo e om ca toţi oamenii, dar cu siguranţă că oricât de multe lucruri bune sau rele te-ai strădui să îi găseşti, e un om de la care ai lucruri de învăţat, nu doar despre cum să caţeri un perete de gheaţă, ci şi chestii de viaţă, în general.

Sunt unul dintre beneficiarii din plin ai plusului de viaţă pe care l-a adus Flo Adventure în rutina mea cotidiană. Venind spre grup, poţi obţine multe, de la simple mijloace de relaxare până chiar la a-ţi găsi un sens şi un scop în viaţă; nu sunt cuvinte fără acoperire, în grupul extins al Flo Adventure am văzut şi asemenea oameni!

Şcoala de iarna Flo Adventure: experienţă unică şi oameni deosebiţi!

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 3 comments

De 3 zile de când am revenit în Bucureşti, după o lungă vacanţă, nu prea îmi găsesc locul. Vinovatul principal este participarea mea la Şcoala de Iarnă Flo Adventure, la cabana Genţiana din masivul Retezat: 6 zile de umblat prin zăpadă şi gheaţă m-au scos în mod fericit din ritmul de bucureştean leneş şi din aerul îmbâcsit şi cenuşiu al „capitalei”. Revenirea însă m-a readus brutal în cotidianul care îmi place din ce în ce mai puţin. Deja, după 3 zile, mă trezesc greu, cred că am luat deja forma scaunului de birou şi simt o greutate în picioare, deşi, din punct de vedere fizic, dorm mult mai mult şi fac efort de 10 ori mai puţin.

Şi mi-e dor de oamenii cu care am împărţit acelaşi dormitor, de situaţii, de munţi, de turele lungi (unele friguroase de-a dreptul), de bucătăria rece şi aburită de 20 de răsuflări, de mesele condimentate la greu cu supă la plic, slană, palincă şi muuultă voie bună.

A fost o experienţă completă, în care, pe lângă grupul din Bucureşti, de care mă simt din ce în ce mai legat, am cunoscut alţi oameni faini şi am învăţat o groază de lucruri. Mi-e greu să îmi amintesc o altă perioadă din viaţa mea atât de plină de învăţături practice, puse imediat la lucru în mod concret. Poate ceva prin armata, dar acolo era o grămadă de prostie amestecată, care strica tot cheful. Aici a fost altfel: nu doar situaţiile foarte interesante, ci şi oameni deosebiţi, cu simţul umorului şi sclipire în ochi, cu bun simţ, personalitate şi capacitate de a depăşi elegant situaţii uneori dificile şi tensionate.

Ce am făcut la Şcoala de iarna? Pe scurt şi pe diagonală (voi reveni cu un fel de jurnal mai pe larg): am învăţat multe despre zăpadă – că îţi poate lua viaţa rapid, pur şi simplu, dar ti-o şi poate proteja, dacă ştii cum să o „citeşti”, să te foloseşti de ea, şi dacă înveţi să îi respecţi puterea (ideea este a Iuniei, poate fi folosită oricând ca moto pentru orice scriere despre zăpadă); am învăţat să caut victime în avalanşă, cu sonde şi DVA; am construit iglu, foarte încăpător şi călduros; am mers pe potecă de gheaţă, dar am şi căţărat pe cascadă de gheaţă, şi e o experienţă dată naibii, am înţeles că e accesată doar de extrem de puţini dintre cei care se numesc şi sunt montaniarzi, în lumea întreagă; am văzut ce înseamnă să încerci să dai primul ajutor şi să salvezi „victime” ale unor accidente ce se pot întâmpla oricui, partenerului tău de exemplu, şi am înţeles, dincolo de comoditatea şi de lipsa proverbială de echipament sau de condiţii, cât de grea este misiunea de salvamontist; am mers pe un vârf de aproape 2300 m, absolut banal vara, plin de mici capcane şi provocări, iarna; am dobândit o grămadă de cunoştinţe „para-medicale” despre cum să intervii în situaţii de urgenţă, primite de la un om care se vedea că nu vorbeşte deloc din cărţi, ci din propria experienţă, lucru extrem de valoros; şi am mai experimentat situaţii de criză indusă, artificială, în care se văd dificultăţile unui grup neexperimentat în a le gestiona, dar şi capacitatea oamenilor de a învăţa din propriile greşeli şi de a deveni mai buni, ceea ce e cheia oricărui progres.

Cum am spus, voi reveni cu detalii. Dincolo de povestiri şi amintiri, a rămas parcă un gust special, bun, savuros, de „am fost acolo şi am făcut toate alea, şi am învăţat atâtea”. Oamenii au făcut mereu savoarea, şi, ca la o mică ceremonie de Oscar, îmi vine foarte natural să le mulţumesc tuturor pentru că mi-au oferit, ne-am oferit, câteva zile de neuitat. Jos cu pălăria pentru Flo, pentru cum a gândit-o şi pentru cum i-a ieşit (inclusiv mâncarea la tuci ţigănesc – n’o să suflu o vorbă despre reţetă); şi pentru ideea extrem de fericită de a-l aduce pe Dan (Doctoru’) care ne-a pompat pur şi simplu giga de informaţie practică utilă; aplauze la scena deschisă şi un mic Oscar din cristale de gheaţă pentru interpretare în rolul de Victimă, pentru Man, se ştie el care…şi pentru Lucică, mare maestru internaţional în teatru radiofonic şi în cărat victime grele. Şi pentru fotografii ad-hoc care şi-au suflat în pumni şi au şters obiectivele de aburi sau de cristale de gheaţă pentru a imortaliza scene delicioase.

Hai că am fost o gaşcă absolut bestială, să mai facem din astea, pentru că altfel uităm naibii pentru ce trăim pe lumea asta.