Flo Adventure – Şcoala de alpinism şi supravieţuire – nivelul II

Posted by Florin Glinta in Loisiruri | 0 comments

Am reînceput şcoala lui Flo, deja s-a scurs prima lună, în care ne-am învârtit numai în jurul Bucureştiului. Pădurea Băneasa mi-a devenit foarte familiară şi am descoperit că, populată cu speciile potrivite, poate fi o mare sursă de fun. Iar specimene sunt cu duiumul la Flo Adventure. Deja gaşca a devenit foarte unită şi, mie cel puţin, mi-e foarte drag ori de câte ori ne strângem. Cu siguranţă suntem mai „altfel”, şi ne iese natural, fără să ne forţăm. În toamna asta am exersat şi tehnici de supravieţuire la atacul unui amestec de colesterol (produs de grătare cu slană şi alte porcării) şi bere. Soluţia: palinca în amestec cu usturoiul! Şi multă multă mişcare. Am făcut grătar la mijlocul nopţii, complet la lumină de frontală, şi a fost absolut incredibil. Pe la 2 noaptea am fost cu demâncare la unul de-ai noştri (Dorin – Unguru’), care muncea săracul, şi merita o mică ceafă friptă.

Am făcut altă dată grătar după 2 ore de mers prin ploaia rece de toamnă. Am exersat şi focul, şi e al naibii de greu să îl faci când absolut totul în jur e ud, e musai să ai lucruri uscate pe sub haine (coajă de mesteacăn sau alte alea). În schimb grătarul a ieşit minunat. Cel mai grozav e că, în asemenea condiţii, pădurea e absolut liberă de oameni, care, normali la cap, stau cuminţi la adăpost, iar asta e la marele fix. Rămân martore mute, pentru viermuiala obişnuită, gunoaiele, pe care ne străduim din răsputeri să nu le înmulţim.

La un grătar l-am corupt şi pe Flo, care, când e vorba de mitocăneală, cred că mai are multe de învăţat de la unii care „supravieţuiesc” zilnic într-un oraş plin de mitici. Vâzându-l cu ţepuşa plină de slană şi cârnăciori, alături de clădirea în construcţie, părea un Bear Grylls ce prezintă tehnicile de supravieţuire urbană.

În Băneasa am dat şi am luat examenul de absolvire pentru nivelul I, restanţa din vară. Un examen gândit destul de „pervers” de Flo: se formau echipe de doi, primeau un check-point (un punct in pădure), primul echipier trebuia să ducă un obiect la locul fixat, mergând cu busola sau cum o şti, după care se întorcea şi explica unde şi cum; celălalt trebuia apoi să meargă şi să recupereze obiectul. Ambii contra timp, deci fără loc de rătăceli şi alte alea; dublă presiune: timpul şi frica de a nu greşi, care ar fi dus la descalificarea ambilor. Al naibii Flo…

A fost apoi, week-end-ul trecut, şi pădurea Cernica, în care am văzut iarăşi, pe propria piele, ce uşor e să te „dezorientezi” într-un loc relativ simplu, atunci când trebuie să ajungi la punct fix. E foarte important să înveţi să ai încredere în tine atunci când faci un raţionament; să fii logic, să salţi nasul din hartă şi să te uiţi foarte atent în jurul tău, pentru a folosi raţional orice indiciu. E foarte important, când te orientezi, să iei decizii pe lucruri verificate şi clare, şi nu pe presupuneri neîntemeiate; să pleci de la realitatea înconjurătoare şi de la topografia locului, şi să găseşti pe hartă corespondentul perfect, nu să faci raţionamentul invers, adică să începi să vrei ca locul concret să se potrivească cu ceea ce crezi că vezi tu pe hartă. Etc. Etc. Etc. aş putea deveni filozof, dar nu e locul şi nici cazul.

Se strâng uşurel şi cei de la actualul nivel I, „bobocii”. Sper să ajungă cel puţin la fel de uniţi între ei ca şi noi, şi împreună cu noi; deocamdată îi văd mai reţinuţi, dar cred că aşa eram şi noi, până am apucat să avem ceva experienţe împreună, ceea ce a sudat grupul. E un prilej minunat să îţi faci prieteni pe viaţă, iar Flo Adventure e aproape ca experienţa din armată, doar că se face cu oameni mai deştepţi, când e vorba de instructori. Ne facem multe planuri, şi povestim, şi ne entuziasmăm (am vrea să facem la anul Mont Blanc-ul), dar mai ştim şi că e o grămadă de muncă până acolo…

Evident, şi nu în ultimul rând, rămâne frumuseţea toamnei în pădurea de foioase: plină de culoare, şi de foşnet, cu un veşmânt cu atât mai bine pus în valoare de soarele îndrăzneţ de sfârşit de octombrie.

Ştiţi ceva, cred că şcoala lui Flo e cel mai grozav lucru care mi s-a întâmplat de o vreme bună încoace, mai ales pentru oamenii pe care i-am întâlnit; privind înapoi, ar fi fost inadmisibil să o ratez, şi atunci zic un saru’mâna la Iunia, aka Papushenia, aka Kermit Za Mad Warrior!! Se ştieeee….

Primul meu melc

Posted by Florin Glinta in D'ale mele, Loisiruri | 0 comments

Vă avertizez că urmează texte şi imagini care ar putea să violenteze pe cei sensibiloşi. Femeile simandicoase, mamele cu copii în braţe sau în burtă, ori greţoşii sunt rugaţi cu toţii să navigheze departe de pagina aceasta.

Acum două zile am aprofundat de unul singur, ca temă suplimentară, una dintre lecţiile de supravieţuire de la Flo Adventure. Era după o mică ploaie, mă întorceam spre casă şi îmi tot făceam planuri despre ce o sa-mi gătesc în seara aia; găsisem o soluţie, parţială: paste… dar…cu ce…? Cum mergeam, am văzut, pe alee, vreo 5-6 melci ieşind voiniceşte din rond, la plimbare, şi în minte mi-a venit imaginea lui Flo care tot căuta un melc prin pădurea Cernica, doar doar o avea vreo ocazie să ne dovedească ce maestru bucătar e el. Doar nu vă gândiţi că mi-am făcut paste cu melci; Jesus, nici vorbăăăăăă, nu sunt aşa de distrus. Mărturisesc că m-am gândit un pic, dar eram destul de obosit, şi, când eu mă aplecam să culeg unul, melcul ..ţuşti, în tufiş…Am fraierit unul singur totuşi, care a pus botu’ la vrăjeala mea că vreau să îi arăt casa în care stau, şi l-am condus acasă, mai întâi în chiuvetă.

Ca să nu mai lungim vorba, după o şedinţă foto, am decis ca melcul va fi aperitivul din acea seară, nu înainte de a-mi face curaj cu o gură mare de palincă. Iata-l, un adevarat artist:

Tehnic vorbind, treaba stă cam aşa: după ce îl speli, îl laşi să se relaxeze, stai la o şuetă, ca să iasă din cochilie la maxim, şi gata cu prieteşugul, îl iei de guler să îl scoţi afară din bârlog: nu se poate păpa din cochilie; dacă îl tragi corect, melcul iese curat afară, adică maţul gros cu frunzele în curs de digerare iese din corp, care rămâne curat, numai bun de pus la frigare. Trebuie spălat mai mult, dar asta îţi poţi permite când eşti acasă şi ai apă curentă, dar dacă eşti în pădure, hmm… merge şi aşa. Cum arată? Well, cu toţii ne-am suflat nasul când şi când, aşa că putem trece peste detalii. Într-un final, din ditamai melcul, rămâne o bobiţă de carne bună, dar chiar bună şi gustoasă; e ca şi cum ai păpa fructe de mare, mai exact acea bucata de calamar, sau o scoică ceva mai uşoară. L-am gătit într-o tigaie, nu prea mă inspiră flacăra de aragaz pentru frigare, şi a ieşit chiar bun. Necazul cu melcul e că dacă insişti prea mult, dispare cu totul. Oricum, carnea e clar bună de păpat, nu e chiar gustoasă ca porcul, şi nici prea hrănitoare, însă, hotărât lucru, melcul e o variantă deloc rea, chiar şi în mijlocul civilizaţiei, cu atât mai mult dacă te prinde foametea prin locuri izolate

…şi da, ca să fiu complet onest, după melc au mers nişte paste cu ciuperci, sos de roşii, usturoi şi vin alb. Halal supravieţuire, dar.. ce să îi faci, la toţi ni-i greu!!

P.S.: daca apar in vizită şi aveţi tot felul de animăluţe pe acasă, şi încep să mă uit mai cu poftă, e cazul să îmi puneţi pe masă o friptură zdravănă, că nu se ştie…

Şcoala de Alpinism şi Supravieţuire Flo Adventure – practica în Pădurea Cernica

Posted by Florin Glinta in Loisiruri | 3 comments

Cred că v-am mai spus, şi dacă nu v-am spus, vă repet…, m-am înscris în această primăvară la o „şcoală” mai altfel, Flo Adventure, pentru a mai ieşi din rutina tembelă serviciu – acasă – plătit_taxe_şi_impozite;  şi pentru că, evident, îmi place să fiu în aer liber şi să fac lucruri mai puţin comune. Îmi place tare mult ceea ce se întâmplă sub „îndrumarea” lui Florin Vancea, clujeanul inimos care a avut o şcoală asemănătoare în Noua Zeelandă.

Răspund cu acest post unei parafraze a întrebării pe care au lansat-o pe Facebook cei la de la Life After Work: Ce poţi face într-un week-end în Bucureşti?

Păi, vineri seara poţi învăţa chestiuni cum ar fi: cum să faci rost de apă de băut din nămol sau improvizând tot felul de device-uri pentru a recupera umezeala din sol / frunze de copaci; ce poţi să papi dacă ai rămas departe de civilizaţie fără mâncare (ce plante sunt comestibile, cu ce poţi să te intoxici, ce viermi sunt buni de mâncat, cum poţi să te foloseşti de diferite animăluţe pentru a-ţi astâmpăra foamea etc.); cum să îţi faci rucsacul de drumeţie în natură şi ce ar trebui să conţină pentru a face faţă unor împrejurări diverse…şi tot felul de astfel de chestiuni total nefolositoare în mijlocul Bucureştiului. Parcă parcă am o altă perspectivă asupra câinilor vagabonzi, dar parcă totuşi nu m’aş risca…

Iar apoi, sâmbătă, ei bine, poţi să mergi într-o pădure din preajma Bucureştiului, cu o altă abordare decât cea clasic manelistă, cu mici şi bere: să încerci să cartografiezi un anumit perimetru; să te foloseşti de o hartă Google Earth pentru a încerca să faci orientare pe bază de busolă, ajungi la punct fix; să „guşti”, la propriu, diferite sortimente de muguri, plante şi scoarţă de copaci pentru a înţelege la faţa locului „deliciile” pădurii; să exersezi făcutul focului fără hârtie şi doar cu două – trei beţe de chibrit; şi, nu în cele din urmă, să exersezi construirea unui adăpost pentru dormit în natură folosindu-te doar de oferta pădurii şi de un briceag.

Trebuie să ai o anumită structură să guşti o astfel de distracţie; rezultatul, în cazul meu, a fost o oarecare febră musculară, un miros de pădure în haine, un plus de cunoştinţe foarte utile şi multe multe zgârieturi de parcă m-aş fi bătut cu 3 mâţe. Si distracţia adevărată abia începe…

Poftiţi câteva poze

Stabilirea de check pointuri	Sfat de taina – aici o fi locul?	Încruntarea neuronului rătăcit in pădure	Punct ochit, punct lovit

Si inca…

Rugăciuni la zeul focului			Frumuseţe de foc la al treilea băţ

Locuinţa mea de vară	Bârlog omenesc