Partea a III-a Maraton 7500: să terminăm, să nu fim ultimii!!

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 2 comments

Eram restant cu ultima parte a maratonului 7500; luat cu ascensiunea pe Mont Blanc, am neglijat un pic scrisul, dar acum ma achit de datorii, si… vine partea a III-a….

Plecăm de la Omu fără presiunea de până atunci a timpului, însă împovăraţi de oboseală şi, mai ales, de uzura care făcea să scârţâie picioarele cu totul. Pe drumul spre Hornuri, foarte aproape de cabană, ne întâlnim cu o echipă de fete bestiale (din Bacau, dacă nu mă înşel), care tocmai ajungeau la Omu pentru a 3-a oară, adică aveau un avans, faţă de noi, de circa 7-8 ore. Arătau sfârşite, dar…erau pe picioare şi încă zâmbitoare. Ne uităm unul la celălalt şi izbucnim în râs şi într-o serie de mişto-uri grele: eram nişte găini jumulite în comparaţie cu ele, jos cu pălăria. Ce să mai zicem de comparaţia cu SIS Adventure, pe care le-am mai revăzut numai la festivitatea de premiere …

Coborârea pe Ciobotea a însemnat, pentru mine, un amestec de emoţii tari: traseul e deosebit de frumos, mi-ar fi părut tare rău să îl parcurg noaptea. Ca dificultate (adică solicitare pentru picioare), mi s-a părut mai rău decât Valea Cerbului şi decât orice am coborât în Bucegi, poate doar Bucşoiu în jos să îl egaleze, bucata până la Prepeleac. Până la refugiul Salvamont Bran are extrem de puţine porţiuni care să nu fie abrupte, în rest e o coborâre continuă şi rea, cu o porţiune criminală, înainte de intrarea în pădure, în care am crezut că rămân ori fără genunchi, ori fără dinţi. Beţele de trekking să trăiască, fără ele nu ajungeam departe. Celălalt ingredient (de fapt felul principal), a fost durerea atroce din genunchi, în special stângul; cu toate unguentele, merg aproape cu lacrimi în ochi pe unele porţiuni, recurgând la tot felul de trucuri pentru a îmi abate atenţia de la sâcâiala permanentă a tendoanelor şi meniscului. Habar nu am cum reuşim, ba încă într-un timp rezonabil, de circa 2 ore jumătate (în loc de 4, pe indicator). A fost singura bucată din tot maratonul în care m-am gândit, în treacăt, la posibilitatea să renunţ; noroc că doar ce am deschis gură să gândesc voce tare ideea, că Lucică mi-a tăiat rapid pofta: …ce să renunţi tată, nici să nu te gândeşti, dacă am ajuns până aici, terminăm neapărat! Nu puteam să nu fiu de acord, dar nu erau genunchii lui ăia care plângeau. Uite, am ketonal supozitoare, bagă-ţi unu în cur…a continuat amabil olteanu. Aveam bucile atât de strânse, că nu intra nici acu, plus că era o chestie de demnitate, nu intră nimic pe ochiu maro, decât dacă e nasoleală de tot; se pare că nu era, aşa că am pus de-o parte proiectilul cât un glonţ de 7.62, pentru mai târziu.

La Salvamont Bran prindem din urmă un grup care rămăsese unit pentru a face drumul mai plăcut. E o arşiţă toropitoare, şi gaşca somnoroasă şi obosită zob (aşa păreau) se îngrămădise într-un mic petic de umbră, păpând paste şi supă de tăiţei, pe fondul larmei vesele produse de Geta, care prinsese energie maximă, habar nu am de unde. Pif şi Hercule (nu ştiu care cine era) păreau şi ei toropiţi, mult sub valoarea pe care le-o ştiam; era doar o părere, aveam să vedem peste cam două ore, când au trecut pe lângă noi ca avioanele, de parcă atunci începuseră cursa: de dragul grupului se cam lăsaseră pe tânjeală, însă au decis, la Bran, că aşa nu mai merge, şi au revenit la ritmul lor normal. De la Valea Gaura până la finish (circa 23 de km) ne-au luat cu un avans de peste 3 ore, ceea ce e al naibii de zdravăn. Felicitările noastre şi jos cu pălăriile!

Fetele din echipa de organizare de la Salvamont Bran au fost absolut delicioase, merită tot respectul şi pupături de mâini: roiau de colo-colo prin căldură să facă paste şi supe (amândouă felurile mi s-au părut excelente, cu tot cu aroma propriilor ciorapi lângă care am păpat), ni le aduceau la nas, ne-au umplut sticlele cu apă, ce să mai zic, ne-au tratat ca pe nişte vedete, mai mult decât am fi visat şi am fi meritat. Săru’mâna domniţelor!!

Profit de maţul plin şi halesc ketonalul supozitor, ca un om mare, cu un aer demn şi o strâmbătură pe măsura delicatesei îngurgitate. Odihna şi supa îmi mai alinaseră durerile, aşa că pornim mai departe primii, destul de vioi, deşi afară era o căldură incredibilă. Mersul pe curba de nivel şi urcuşul uşor până la firul Văii Gaura pică cum nu se poate mai bine: traseul ne încălzeşte moderat picioarele, are apă din belşug şi privelişti excelente; zona pare mai puţin umblată, cu bucăţi de pădure care arată ca devastate de vreo tornadă mai veche şi un marcaj ceva mai puţin proaspăt, dar încă vizibil.

Cum spuneam, la Valea Gaura ne ajung din urmă Pif şi Hercule; ne tot uităm prin pădure, poate apare şi Rahan, dar n-avem timp de aşteptat şi o luăm la picior. Cei doi trec pe lângă noi ca un accelerat şi se tot duc…Urcuşul spre terasele glaciare dinainte de Omu a fost una dintre cele mai frumoase bucăţi din tot traseul, mai ales că nu o ştiam; 2-3 lanţuri au adus ceva condimente la monotonia mersului în viteză. A fost porţiunea unde practic durerea din genunchi mi-a dispărut; preţul nu a fost mic, râgâiam a ketonal-supozitor de îmi venea să îmi vărs maţele, însă starea de bine care mă invadase mă făcea chiar să îmi permit bucăţi de alergat în pantă. Eram ca un căţel scăpat din lesă, care se bucură şi se tot duce înainte şi înapoi să arate ce mult îi place libertatea. Lucică mergea imperturbabil, aruncându-mi câteva înjurături în barbă despre cheful meu de alergat la deal. Hotărât lucru, urcuşul nu e cea mai mare plăcere a vieţii lui, însă starea mea de bine l-a păcălit să halească, la rândul lui, un supozitor, cu speranţa că îl va apuca şi pe el frenezia.

Tragem de noi cât putem, dar ultimul urcuş, înainte să ieşim în dreptul hornurilor, ne rupe…mă recuperez ceva mai bine şi decidem să o iau la picior înainte, spre Omu, să comand ceva de mâncare şi să îl aştept pe oltean ca pe un paşă, cu masa pusă. Zis şi făcut: după ce apuc să pun farfuriile pe masă, Lucică apare cu o faţă gen „nu mai vreau alergatura” dar şi cu o foame de lup în maţe. Haleşte de parcă nu mai mâncase de o săptămână (simt nevoia de carne, frate… n-am ce să fac…) şi apoi se năpusteşte pe uşă afară cu un hai frate să mergem de parcă ar fi alergat să prindă trenul. Încă cu gura plină fiind, mai schimb câteva vorbe cu un vechi tovarăş de drumuri montane pe care îl întâlnesc din întâmplare în sala de mese; o iau la trap, bucuros că pot să alerg încă, apoi, din mers, primesc cu plăcere ceva încurajări de la cel mai mov, drăguţ şi fidel suporter al expediţiei, Silvia, care ne susţine cu chirăieli de încurajare prin SMS-uri. Săr’naa, fiecare mesaj mi-a dat energie pentru câţiva kilometri buni…După ce trec de vârful Ocolit, pe dedesubt, îl prind din urmă pe Lucică, pe care cabanoşii plini de E-uri de la cabană îl revergoraseră cu totul. Sunt bucuros şi mirat pentru că iar merg pe o porţiune neumblată de mine în Bucegi, dar şi cârcotaş când înţeleg câtamai bucata de drum mai avem de făcut. Mergem îndelung pe platou, cu genunchii începând din nou să facă figuri, mai de înfundate. Lucică îşi aminteşte de opăreala care îl chinuieşte şi, văzând că suntem cam singuri pe platou, îşi reia mersul cu nădragii în vine şi bucile la vedere. Accelerez şi o iau în faţă ca să nu îmi rup vreun picior de râs, însă din faţă spectacolu’ e şi mai tare. Dacă cineva l-ar fi văzut pe ditamai Terentele fugind după mine cu chiloţii în vine, ar fi crăpat de râs instantaneu sau ar fi sunat la 112 să prevină iminentul viol. Îmi curg lacrimile de râs, iar porcăriile ce le scoatem din noi nu pot fi descrise în acest blog respectabil; e felul nostru de a ne abate atenţia de la oboseală, de la noaptea care se lasă şi de la gândul că mai avem mulţi kilometri înainte. Vorbesc la telefon cu Cireşara Iunia, care mă anunţă cu voce gravă că ei sunt nu mult înaintea noastră şi se mişcă cu viteza melcului chinuit. După tăcerea atipică a lui Tătărel înţeleg că treaba e cam grosuţă şi îi spun lui Lucică în timp ce ne lăsăm în jos pe coborârea incredibilă dinspre Guţanu. Incredibilă pentru că e ditamai scăderea de nivel, pentru că suntem după mai bine de 80 de km de mers, genunchii ţiuie, iar nevoia de concentrare pe pietrele mişcătoare e maximă, pentru a nu irosi aiurea toată energia cheltuită până acolo, printr-o simpla rupere de glezna. Pe acest fundal, apusul dumnezeiesc care ne însoţeşte abia de e băgat în seamă.

Mă dor ochii de concentrare holbată la locul pe care pun următorul pas, toate derulându-se în mare viteză. Printre gâfâieli şi alunecări de ne stă inima unul de grija celuilalt, discutăm adânc şi greu despre situaţia Cireşarilor; dilema e mare, dureroasă: dacă sunt varză amândoi, trebuie să găsim o soluţie să îi scoatem de acolo. Ieşirea spre Moieciu ar fi o variantă, Salvamontul alta, ne punem speranţe în organizatorii de la punctul de control…Dacă toate variantele pică, e nasol de tot, nici nu vrem să ne gândim la perspectiva abandonului, dar ştim amândoi că nu putem să îi lăsăm pur şi simplu şi să ne continuăm drumul. Dar ce păcat de toată cursa de până atunci…Ne vorbim să îl prindem pe Tătărel şi să îi administrăm un supozitor in cur (are stomacul mai sensibil, de mimoză)…eu îl ţin, tu i-l bagi, susură Lucică suav, în timp ce ne prăvălim la vale în hohote de râs ca nişte tembeli…Rămânem optimişti şi ne punem toată speranţa în vâna de oţel a Cireşarului masculin şi în tăria Iuniei. Lucică are încredere totală, o ştie căpoasă, eu sunt mai nuanţat, şi ştiu că dacă Tătărel e total necooperant şi depresiv, nici ea nu va duce prea mult…Din fericire amândoi se vor ridica mai sus de toate aşteptările noastre: el îşi va aduna toate resursele să continue să meargă, iar ea şi va depăşi toate temerile legate de noapte, urşi, câini şi pădure, şi va susţine echipa până la finish. Deocamdată însă, îi întâlnim într-o atmosferă de cortegiu funebru: Tătărel cu o faţă lungă până la pământ, mai nasol decât în hipoglicemie, cu glezna luxată şi dureri atroce în genunchi, mut ca un peşte, mergând cu un aer marţial de parcă intra în plen la Curtea Supremă de Justiţie (nu se prea putea îndoi din încheieturi). Iunia încerca să fie veselă şi tonică, chiar îi ieşea, dar era evident îngrijorată. Discutăm un pic variante, ei sunt amândoi nişte bestiali şi refuză ideea ca noi să abandonăm, aşa că decidem să mergem înainte şi să îi ghidăm prin telefon, cu condiţia ca, dacă treaba se agravează, să ne spună şi să ne întoarcem. De abandonul lor, nici vorbă…Mai târziu ne vine ideea să ajungem la finish apoi să ne întoarcem să îi luăm cu maşina de la cabana Padina, scutindu-i de 2-3 km, însă îl aud la telefon, pe fundal, pe Tătărel răcnind şi protestând că dacă tot ajung până acolo, nici vorbă să apeleze la maşină şi să fie descalificaţi, vor termina pe picioare (nu mă gândisem). Aşa că tac fără să crâcnesc şi ne vedem de drum chiuind şi fluierând prin pădure şi pe versant în noaptea din ce în ce mai neagră. Trecem printr-o stână unde ciobanul ne fereşte de câteva zeci de perechi de ochi lucitori care ne înconjuraseră ameninţător. Mai sunteţi mulţi?… că aici vine ursu, nu mai pot să stau cu câinii legaţi… (deci mai avea, nu erau ăia toţi). Îl asigurăm că mai sunt puţini, şi o luăm la picior pe un fel de curbă de nivel spre Şaua Strunga. Luna apare extrem de frumoasă şi aproape plină face o noapte de-a dreptul nefirească şi luminoasă; respirăm cu nesaţ aerul răcoros care ne ajuta să mai prindem ceva prospeţime; poteca şovăitoare spre şaua ce se depărta ca Fata Morgana mi s-a părut cea mai lungă şi chinuitoare etapă din tot traseul. Răbdarea noastră se apropia de sfârşit, pe măsură ce noi ne apropiam de final. În spate, Cireşarii făceau progrese uimitoare, pe urcuş picioarele Tătărelului fiind ceva mai cuminţi. Răsuflăm uşuraţi odată ajunşi la refugiul Salvamont din Strunga şi o luăm la picior spre satul Peştera pe un teren foarte înşelător, presărat cu gropi parşive pe sub smocuri de iarbă aparent de încredere. Nicio secundă de relaxare nu ne era permis. Încă o stână, şi un grup de concurenţi de la Hobby uşor rătăciţi în spaţiu. Trecem fără incidente printre perechi de ochi grupaţi în două categorii: unii mai depărtaţi, ce se mişcau în ritmul rumegatului, ceilalţi mai mici şi mai răi, ce se mişcau în ritmul lătratului. Spre marea mea frustrare, dăm de o ruptură de nivel cu marcaj foarte prost făcut, unde evident că bâjbâim aiurea vreo 10 minute, până regăsim traseul. Dăm de un drum şi ajungem la Cabana Padina, unde prindem o doamnă drăguţă tocmai când încerca să încuie uşa. De ce era drăguţă? Pentru că ne-a dat bere, după care tânjeam de vreo 40 de km. Am uscat cutiile de parcă n-ar fi fost, apoi ne-am relaxat: practic ajunsesem. Am nimerit în sat parcă în vremea sărbătorilor dionisiace: peste tot erau focuri de tabără cu grătare şi oameni dansând hipnotico-ritualic în jurul lor, în fum, cu muzici din cele mai diverse, de la nelipsitele manele până la Rammstein. Nebunie curată. Întrebăm de scurtătura de lângă gardul schitului, oamenii ne aplaudă (unii), ne invită la foc şi la bere, iar cineva ne previne că pe unde vrem să mergem tocmai se semnalase un urs. La câte resturi de fripturi erau în zonă, cred şi eu că vine ursul…Revigoraţi ca nişte căluţi în deşert ce simt apropierea apei, prindem curaj şi, în zgomot de fluiere şi chiote, o rupem demonstrativ la fugă, în uralele colegilor de suferinţă de la Hobby. Într-un final vedem apropiindu-se clădirea telecabinei, unde era linia de finish. Pândarii puşi de organizatori dau semnalul că mai vin unii şi începe un cor de piuituri şi o mică talangă, pe fond de Queen – We are the champions (da da, inclusiv pentru ăştia mai de la coadă). Epuizarea mă face să nu îmi dau seamă exact de ce simt şi cum sunt, mă aşteptam să fiu mai emoţionat, dar eram incredibil de obosiţi şi era trecut de miezul nopţii, aşa că trecem relativ simplu şi firesc linia de sosire.

Felicitări, medalii, o masă caldă din paste şi supă, extrem de binevenite, şi odihna binemeritată în jurul mesei organizatorilor. Suntem plini de adrenalină încă, suntem curioşi de ce şi cum au făcut alţii şi, mai presus de toate, foarte fericiţi că ne-am atins obiectivele: am terminat, şi nu suntem ultimii. Îmi fac un calcul mic şi îmi dau seama scurt că am spulberat recordul personal al zilei celei mai lungi, care fusese în Grossglockner, cu un an înainte: şi ca timp, aproape 20 de ore, şi ca distanţă, şi ca diferenţă de nivel. Asta e ceva…

Între timp, prin telefon, funcţionez ca GPS, antrenor, mentor, părinte iubitor, şi motivational speaker pentru Cireşarii aflaţi cam la două ore în spate. Când ajung aproape, ies cu frontala pe poziţie de baliză semnalizatoare şi apoi le facem o primire cât de triumfală putem, demnă de tot efortul lor generos şi curajos. Sunt ultimii din categoria lor, dar nu ultimii din seara aceea, şi sunt campionii noştri.

Ne băgăm la somnik, iar Tătărel adoarme în timp ce, cu glasul revenit, se jură în gura mare că dacă nu era genunchiu’ …le arătau ei lor. Îl cred pe deplin, dar aleg să adorm ca un lemn, cu genunchiul în mână, doar fiindcă nu ajungea să mi-l bag în gură, doar doar o trece…

Mă trezesc din cauza căldurii care anunţa o zi fierbinte, încă de pe la 8 dimineaţa. Mă ridic relativ sprinten, dar sunt gata să pic pe o rână de la genunchiul buclucaş, totuşi, după câteva mişcări de încălzire sunt pe picioare şi merg să mă răcoresc cu o baie în pârâul de lângă tabără; apa, rece ca gheaţa la ora aia, e ca un balsam peste picioarele atât de muncite. Stau până mi se învineţesc de frig, dar de acum sunt de-a dreptul proaspăt. Ne pregătim pentru festivitatea de premiere, timp în care ne umflăm în pene cu medaliile de finisheri şi schimbăm impresii la greu cu participanţii şi alţii diverşi. Lângă noi, se trezeşte dintr-o maşină, modest şi cârpit de somn, Viorel Palici, unul dintre echipierii de câştigători. Îl felicit şi îl întreb, ca în banc, cum pana mea ai făcut frate…după ce îi mărturisesc cu candoare că ne-am gândit intens la el pe parcursul celor 95 de km, şi l-am şi înjurat cu năduf; ne spune cu calm că el mai degrabă sare nişte obstacole, decât să le ocolească (exact cum ne-am imaginat), dar recunoaşte că şi el e afectat după o asemenea încercare. Mă uit la el, e doar un pic mai mare şi mai bine făcut ca mine, dar e din altă lume. Îi spun şi de timpul nostru, cu circa 24 de ore mai mare, şi ne felicită sincer, fără să clipească vreun zâmbet. E atitudinea decentă a celui care îşi ştie valoarea, modul de antrenament şi cunoaşte greutatea efortului depus.

Festivitatea de premiere e frumoasă, simplă, cu multă emoţie şi admiraţie sinceră.

Sunt momente în care am lacrimi în gât de emoţie, mai ales la prezentarea echipelor de mixt, cu care rezonez în mod deosebit (mi se pare foarte tare cum se împarte la doi efortul într-un grup teoretic dezechilibrat ca putere, dar în care, de cele mai multe ori, ea dictează ritmul şi, adesea, e veriga tare). Jos cu pălăria, pentru amestecul de putere, voinţă şi, adesea, graţie de-a dreptul, că aproape nu îţi vine să crezi cum asemenea făpturi reuşesc să ducă în cârcă un astfel de efort!

Una peste alta, a fost ceva special cu totul, şi, dacă pe timpul cursei am spus de mai multe ori că a doua oară nu mai calc la o asemenea provocare, acum, ca mi-au mai trecut toate cele, nu ştiu cum voi reacţiona când va veni o nouă ediţie.

Mi-a plăcut organizarea, chiar dacă a fost departe de perfecţiune. Dar asta e normalitatea, e omeneşte, la o asemenea anvergură. Cred că am o singură sugestie pentru ediţiile viitoare: mi-ar plăcea tare mult ca în traseu să fie inclusă, într-un fel sau altul, cabana Mălăeşti, care mie îmi pare cel mai fain loc din Bucegi. Poate cu un pic de gândeală iese combinaţia…

Până atunci, glorie învingătorilor, felicitări tuturor celor care au avut curajul să încerce, cu plusul de lauri pentru cei ce au şi reuşit să o scoată la capăt.

Moieciu trail running de la primăvară la iarnă

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 5 comments

6:59:45,8 (6 ore, 59 de minute…) este timpul in care am parcurs 42 de km de poteca montana, cu o diferenţă de nivel totala de 2300 m, sâmbăta, pe 7 mai, la Eco-Marathon Moieciu 2011. Am plecat pe primăvară, am sosit pe o vreme de toamnă câinoasă, după ce, pe urcuşul repezit de pe Guţanu, m-a nins cu fulgi mari ca în poveşti, contrastând absolut încântător cu verdele crud al pomilor şi ierbii.

Sunt foarte mândru de „performanţa” mea, deşi nu total mulţumit, însă, fiind primul maraton montan, sigur e loc de mai bine. Datele care urmează nu par să vină în sprijinul mândriei mele, la prima vedere. La a doua însă, îmi dau seama că am pornit într-o cursă în care m-am măsurat cu super atleţi şi cu oameni dotaţi genetic să alerge aşa de bine.

Întâi câteva date, pe urmă povestea pe larg:

- cel mai bun timp: 3:58:15,3!! Doi băieţi au trecut simultan, umăr lângă umăr, din prietenie şi respect

- cea mai bine clasata femeie la general: locul 35, cu timpul 5:06:37,3!!

- imediat după mine, la circa 4 minute, a trecut o doamnă de la categoria 50-59 ani, pe care am depăşit-o cu greu pe ultimii 2 km, printr-un efort imens de voinţă + orgoliu şi pentru că genunchii ei au rezistat ceva mai puţin decât ai mei (iar eu am coborât cu vaiete şi dureri serioase). Fiul doamnei, Florin, a avut al 6-lea timp, la un sfert de oră de câştigători. Asta da moştenire genetică. Saru’mâna şi jos cu pălăria, Cornelia!!

- cel mai „slab” timp a fost de 9:10:41,3. Nici un chicot să nu aud, merită toate felicitările, a petrecut 2 ore în plus pe o lapoviţă din ce în ce mai rece

- prietenul Lucică, autorul moral al poveştii mele de la Moieciu, deja „veteran” de maratoane, şi-a îmbunătăţit timpul cu peste o oră, şi promite să se transforme din pufoşenie în panteră de munte

- Iunia a alergat crosul de 14 Km ca un om mare, atât de repede încât l-a surprins nepregătit pe cameramanul oficial al grupului vesel, pe Man, care apoi şi-a luat revanşa cu nişte cadre bine trase. Va fi promovată cel puţin la grupa semi-maraton.

- Lorena a tras de ea şi a terminat maratonul înainte de cele 9 ore limită. Bravoo, la mai mare.

- Galerie frumoasă şi răbdătoare, suporteri drăguţi, se ştieeee…

Si acum povestea…

Cartierul general: Cabana Ta, din satul Ciocanu, cu Viorel gazdă la fel de primitoare cum îl ştiam, cu un peisaj de poveste, între Bucegi şi Crai, cu flori în pomi şi iarbă verde vineri seara, apoi circa 6-7 cm de zăpadă viscolită sâmbătă seara.

Vineri seara, înainte de cursă: am ajuns cu capul bubuind de la sinuzită şi o voce venită parcă din canal, cu o stare de spirit proastă (atâta antrenament pierdut pe degeaba…) şi cu îndoieli mari că voi putea termina sau chiar începe cursa. Mobilizat de echipă şi revigorat de aerul tare, am plecat cu toţii spre şedinţa tehnică din Moieciu. Am găsit staţiunea cea cochetă trepidând de muşchi şi chiote de revedere ale celor care se ştiu deja de ceva vreme pe la astfel de evenimente. Am preluat tricoul, unul foarte fain şi chiar de calitate, am văzut pe scurt povestea traseului (brrr… lung al naibii, şi cu atâtea urcuşuri…), am cumpărat rapid ceva energizante, un gel, un activator (o chestie pe care ţi-o torni pe gât când simţi că te lasă puterile, şi îşi mai dă un impuls consistent pentru câţiva kilometri) şi am plecat înapoi zgribuliţi de cele 2-3 grade de afară. Papa uşoară, o inhalaţie cu ceai, doar-doar o slăbi durerea, şi apoi somn adânc dar cam scurt şi emoţionat de aşteptare.

Dimineaţa cursei: păpat la repezeală, mânaţi tare din urmă de imboldurile răcnite ale olteanului („hai tatăăăă…că întârzieeeem…”), apoi goană şi mai tare cu maşina până aproape de linia de start, unde, cu 15 minute înainte erau deja câteva sute de oameni fremătând, muzici, talăngi, încurajări, mişcări de încălzire …tot tacâmu’. Nu-i vedeam pe primii, era prea multă lume. Nici nu am apucat sa îi mai văd, decât la sfârşit şi din poze, pentru că s-a dat START-ul.

Iar Startul a însemnat ceva ce vezi la cursele de 200 sau 400 de m. Au rupt-o pur şi simplu la fugă, de parcă erau la o cursă de viteză. Durerea e că au fost câţiva care au tot ţinut-o într-un ritm absolut neomenesc, reuşind o medie de mai bine de 10 km/h timp de 4 ore!!

M-am turat încet, pe o alergare de circa 1.5 – 2 km de asfalt si drum forestier uşor înclinat. Am mers pe strategia de trag cât mă ţin sinusurile, iar atunci când cedează măcar să fiu cât mai departe de pornire. Şi am avut noroc, sau zeul maratonului a ţinut cu mine: m-am eliberat încet pe parcurs, şi iată-mă urcând în plină formă pe poteca îngustă şi şerpuită, e adevărat, cu nasul deseori trecut prin batistă. S-a mers tare în grupul compact în care eram, dar s-a mers infernal în grupul din faţă, de care nici nu mai eram conştient că face parte din cursă, aşa de departe s-au dus rapid.

Mă uit cum mă depăşesc tinerei pe urcare, zic că deh… asta e, privesc cum trec pe lângă mine fete hotărâte, cu pasul uşor, şi îmi cam sare boala şi orgoliul de mascul rănit, apoi înţeleg rapid că există diferenţe măricele de valoare în favoarea lor, şi încerc să mă consolez trăgând cu îndârjire de mine. Urmează coborârile, şi aici mi se vede piciorul de montaniard antrenat pe pietre instabile: alerg de rup la vale, ţopăind de uneori mă întreb şi eu pe ce am călcat, depăşind frenetic câte 3-4 odată, ahaaaa… şi pe fete…dar, urmează iarăşi urcuşuri…

Prima buclă, crosul, aproape că nu o simt. Nici nu am băut apă, am luat doar o felie de portocală de la ultimul punct de alimentare. Trec prima oară de poarta de Sosire (mai am de două ori) şi îmi acord 3 minute de răgaz la masa cu Sponsere, ceaiuri si fructe energizante. Gata, la drum, iar ultima îmbucătură de măr mi se opreşte în gât: urmează brusc şi aprig urcuşul din a doua buclă.

Urc în ritm alert, deja concurenţii au trecut printr-o primă selecţie. Peisajul e absolut superb, cu Bucegii înzăpeziţi uitându-se semeţi, dar parcă şi cu ceva respect, la efortul furnicilor harnice care străbat potecile de la poalele lor.

Urmează o coborâre solicitantă spre Cheile Grădiştei, un punct de alimentare in care ceaiul călduţ şi energizant mi se pare licoarea zeilor, şi apoi vine un adevărat chin pentru majoritatea alergătorilor: drumul forestier de circa 6 km care urcă lung şi monoton până la complexul turistic de la Fundata. Mă disperă fiecare noua curbă, faptul ca nu pot să îi văd capătul, zecile de maşini care trec pe lângă noi şi ne umplu de praf. Merg cât pot de alert, încerc chiar să alerg 40-50 m din când în când, însă alergatul la deal, după deja circa 20 de km de drum, începe să fie un lucru dificil. Mă mai revigorează norul extrem de ameninţător ce apare dinspre Bucegi, împreună cu o ceaţă rece care se strecoară printre dealuri; măcar e ceva nou în peisaj… Admir în treacăt complexul turistic (pare realmente de nivel european, într-un cadru natural absolut superb). Ajung, într-un final, la punctul de alimentare unde zăbovesc cel mai mult de pe tot parcursul: îmi acord circa 5 minute de ceaiuri, „sponsere”, felii de portocale, de caşcaval şi de banane. Arunc un ochi înapoi sperând să apară şi Lucică, apoi calculez că e deja cam la 15 minute în spate, şi nu mai pot să aştept; plec de-a dreptul ghiftuit, însă deja după primele sute de metri burta dispare ca prin minune şi motorul începe din nou să duduie. Urmează o coborâre lungă în care accelerez şi reuşesc să depăşesc chiar câteva persoane, motivat în plus de frumuseţea potecii de munte, o adevărată binecuvântare faţă de drumul forestier care îmi încercase din greu nervii (n-aş putea să fac maraton pe asfalt, mi se pare incredibil de dificil din punct de vedere mental). În pădure mă intersectez cu un grup de „suporteri” care cântă în stil de galerie de fotbal, inconfundabil, şi mă îmbie cu o gură bere „care o să mă ţină încă 10 km”.

Trecem deja printre case, sub câţiva stropi de ploaie, iar câte o gospodină ne încurajează cu simpatie şi căldură de mamă. După încă vreo 2-3 curbe începe să se audă „vocea” oficială a maratonului, prezentatoarea cea simpatică şi plină de vorbe de duh (îmi spune pe urmă „stafful tehnic”). Ajung iarăşi în zona de Start / Sosire care marchează sfârşitul buclei a doua. Mă revigorez cu ceaiuri şi ceva fructe uscate, apoi, simţind genunchii cam solicitaţi după coborârea lungă, îmi aplic un masaj cu Bengay, preventiv, ceea ce mă face să pierd pe moment vreo 4-5 minute, dar cred că mă face să câştig vreo 15 ulterior, când durerile vor  fi început să fie deja al naibii de intense.

Sinuzita e ca şi uitată, iar decizia e scurtă, nici nu încape vorbă: mă lansez în Bucla a treia, hrănindu-mă şi din încurajările publicului.

Starea de bine durează câteva sute de metri, pe urmă vine un urcuş abrupt tare, care ne taie gazu’ tuturora. E ciudat, mă simt în putere şi urc în forţă, depăşind la deal pe câţiva. Întreb de sănătate un coleg de suferinţă întins în iarbă şi cuprins de ameţeli; mă asigură că „e bine”, şi chiar mă conving mai târziu când mă depăşeşte pe o coborâre unde nişte bătături apărute crud mă chinuie ca într-o tortură medievală. Admir Bucegii care se apropie din ce în ce mai mult în această Buclă, respir peisajul incredibil, mă hrănesc din frumuseţea care mă înconjoară şi mă face să uit de durerile care încep să devină persistente. O prind din urmă şi o depăşesc pentru prima dată pe Cornelia; un pic mai sus, o bătrânică tare dulce şi simpatică ne serveşte, în vârful unui deal, cu apă rece (pe care o refuz politicos, pentru că îmi mai îngheţaseră o dată dinţii) şi îmi spune că mai avem 12 km şi îmi arată hăăăăt, departe, vârful unei culmi împădurite pe unde ar trebui să trecem. Mă frec la ochi şi îmi pare că glumeşte, plec rapid oarecum îngândurat dar convins că greşeşte, cel puţin în ceea ce priveşte distanţa rămasă. Nu greşeşte cu culmea împădurită: e Guţanu, cireaşa de pe tortul Maratonului de la Moieciu, după cum aveam să văd pe propria piele.

La ultimul punct de alimentare începe o ploaie foarte deasă, şi grea, rece la limita lapoviţei, ca să fie treaba bună. Pe interior simt un val de căldură la un deget şi apoi o usturime ascuţită; ştiu senzaţia – tocmai mi se spărsese o mare bătătură, şi e un detaliu cu care nu e de glumit. Mă retrag la adăpostul unui brad, mă descalţ şi pun plasturi cu o grabă febrilă, pentru că îi văd pe vreo 8-10 concurenţi trecând pe lângă mine. Spre satisfacţia mea, deşi am pierdut cam 5 minute, i-am depăşit ulterior aproape pe toţi, cu excepţia unei fete care părea inepuizabilă pe acel urcuş.

Guţanu se dovedeşte al naibii de abrupt. E timpul pentru activatorul păstrat pentru momentele dificile: gust nasol, dar efect rapid. Îmi golesc în sânge şi ultimele rezerve de voinţă, şi urc susţinut, mă şi mir de unde mai pot. Un kilometru sau doi mai departe, deja spre 1400 m, începe să ningă cu fulgi mari şi deşi, incredibil de frumos, făcând un peisaj de basm. Termin urcuşul şi aproape că dau nas în nas cu culmea Ţigăneştilor, nefiresc de aproape, respirând ger cu versantul ei plin de zăpadă. Un grup de Salvamontişti îndrumă concurenţii spre ultima bucată: urma o coborâre lungă – 6 km – şi extrem de frumoasă, care parcă invita la alergătură. Trag de mine realmente deja, coborârile repetate mi-au uzat genunchii iar inserţiile de ligamente ţiuie dureros; când alternez de la urcuş la coborâş distracţia e maximă, nu apuc să mă obişnuiesc cu un fel de durere că urmează celălalt, şi tot aşa. M-aş da cu Bengay din nou, însă nu mă mai rabdă inima să opresc nici măcar o secundă, pentru că simt răsuflarea câtorva concurenţi în ceafă. Cornelia găseşte, nu ştiu de unde, resursele să mă depăşească şi ţopăie enervant vreo 15 minute în faţa mea, făcându-mă să vorbesc singur „…cum dracu frate.. de unde mai poate… ia uite cine mă face, sa-mi fie ruşine…”. E cel mai bun şi eficient „iepure” pe care l-am avut vreodată, şi îi mulţumesc pentru cum m-a motivat, fără să o ştie.

Alerg deja mecanic, pe o pantă destul de dulce în jos, şi reuşesc să depăşesc destul de mulţi, fiara concurentă din mine ieşind la suprafaţă. Cu regret, cu respect, dar şi cu un rânjet orgolios reuşesc în sfârşit să o las în urmă pe Cornelia, pe care o chinuie genunchii mai tare decât pe mine. Mă apropii de „omul cu steagurile” (Ilie Roşu cel celebru, pe care se pare că l-am depăşit cu câteva secunde pe final, sau pur şi simplu sistemul de înregistrare a timpului s-a înşelat, eu fiind sigur că am ajuns un pic după el); deja începe ultima coborâre, abruptă şi rea, pe ploaie şi iarbă udă, lunecoasă. Genunchii protestează în gura mare, cobor ca un schior, cu ambele picioare odată şi sprijinit din greu în beţele de trekking, care se dovedesc o adevărată mană cerească. Se vede satul, se aude vocea de la microfon care îi felicită pe cei ce au ajuns deja, iar acest lucru îmi varsă în sânge ultimii stropi de adrenalină şi voinţă. Ştiu deja că voi fi şi eu acolo, pieptul mi se umflă de mândrie, apoi îmi muşc buzele de durere pentru că am îndrăznit un pas cam mare pentru picioarele mele slăbite.

Ajung în sfârşit pe teren plat, şi sunt gata să dau buzna prin pârăul rapid; cu lapoviţa de pe mine nu mai conta să mă ud la picioare, dar aleg totuşi să trec pe podeţul suspendat şi cam instabil, pe care îl trec atent, cu felicitările şi încurajările celor de pe margine: sunt la 50 de m de drumul asfaltat, şi la vreo 200 de m de final. Ies pe asfalt, fac câteva mişcări de „alergat cu genunchii sus şi cu călcâiele la spate”, pentru a îmi relaxa ligamentele, şi o rup la fugă de-a dreptul sprinten spre Finish. Îmi aduc aminte de emoţiile lui Lucică, povestite de la finalul din Piatra Craiului, şi simt aceleaşi lacrimi în colţul ochilor când îi vad pe oameni de pe margine aplaudând, încurajând şi cu zâmbete admirative. Sunt departe de performanţa câştigătorilor, care au terminat deja de 3 ore, însă e o categorie la care nu voi putea concura şi îmi admit cuminte limitele.

În schimb sunt foarte mulţumit de mine, mă strecor printre puştii încruntaţi care aşteaptă startul la maratonul copiilor şi două mâini apar de undeva din mulţime punându-mi medalia la gât. E gata, sunt 7 ore în cap de la plecare, sunt foarte obosit, dar nu epuizat, îmi dau seama că mai aveam resurse, însă uzura picioarelor m-a împiedicat să le scot din mine.

Apar prietenii, Man, Iunia, Silvia, plouă ca la balamuc, a belşug, aproape că nu îmi dau seama ce e cu mine; felicitări, poze, apoi chestiuni practice – trebuie să mă schimb, pentru că se lasă un frig pătrunzător. Până una alta, termină şi Lucică, cu dureri intense şi cârcei ca-n filme, care-l fac să scoată adevărate răcnete, încât o băbuţă îşi face cruce cu mâna la gură.

E nebunie? Suntem nebuni? Poate, dar îmi place de noi, şi de toţi ceilalţi nebuni care s-au strâns la Eco-maratonul Moieciu. E o ediţie care îmi va rămâne în minte, pentru că e prima mea încercare de genul acesta, pentru incredibila diferenţă de vreme dintre plecare şi sosire şi pentru că mi-a plăcut al naibii experienţa. Este un exerciţiu total de voinţă, forţă şi antrenament, de glezne flexibile şi genunchi tari. Nu sunt un începător în ale mersului pe munte, chiar nu consider acest maraton cea mai dificilă încercare montană a mea (cele 16 ore de marş forţat de pe Grossglockner au însemnat un efort de voinţă şi fizic mult mai mare). Însă o astfel de cursă te sleieşte prin distanţă şi prin lupta contra cronometru, iar performanţa celor ce îl termina între 4 şi 5 ore este absolut impresionantă. Câtă vreme ignor acest lucru şi mă ţin în lumea normală, pot să numesc cele 7 ore ale mele ca fiind o performanţă, dar ideea de bază rămâne că alerg să fiu sănătos şi să îmi depăşesc condiţia, oricât ar fi ea de micuţă şi mizerabilă.

Toţi ar trebui să încercăm asta, fiecare la nivelul lui.

Şcoala de iarna Flo Adventure: experienţă unică şi oameni deosebiţi!

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 3 comments

De 3 zile de când am revenit în Bucureşti, după o lungă vacanţă, nu prea îmi găsesc locul. Vinovatul principal este participarea mea la Şcoala de Iarnă Flo Adventure, la cabana Genţiana din masivul Retezat: 6 zile de umblat prin zăpadă şi gheaţă m-au scos în mod fericit din ritmul de bucureştean leneş şi din aerul îmbâcsit şi cenuşiu al „capitalei”. Revenirea însă m-a readus brutal în cotidianul care îmi place din ce în ce mai puţin. Deja, după 3 zile, mă trezesc greu, cred că am luat deja forma scaunului de birou şi simt o greutate în picioare, deşi, din punct de vedere fizic, dorm mult mai mult şi fac efort de 10 ori mai puţin.

Şi mi-e dor de oamenii cu care am împărţit acelaşi dormitor, de situaţii, de munţi, de turele lungi (unele friguroase de-a dreptul), de bucătăria rece şi aburită de 20 de răsuflări, de mesele condimentate la greu cu supă la plic, slană, palincă şi muuultă voie bună.

A fost o experienţă completă, în care, pe lângă grupul din Bucureşti, de care mă simt din ce în ce mai legat, am cunoscut alţi oameni faini şi am învăţat o groază de lucruri. Mi-e greu să îmi amintesc o altă perioadă din viaţa mea atât de plină de învăţături practice, puse imediat la lucru în mod concret. Poate ceva prin armata, dar acolo era o grămadă de prostie amestecată, care strica tot cheful. Aici a fost altfel: nu doar situaţiile foarte interesante, ci şi oameni deosebiţi, cu simţul umorului şi sclipire în ochi, cu bun simţ, personalitate şi capacitate de a depăşi elegant situaţii uneori dificile şi tensionate.

Ce am făcut la Şcoala de iarna? Pe scurt şi pe diagonală (voi reveni cu un fel de jurnal mai pe larg): am învăţat multe despre zăpadă – că îţi poate lua viaţa rapid, pur şi simplu, dar ti-o şi poate proteja, dacă ştii cum să o „citeşti”, să te foloseşti de ea, şi dacă înveţi să îi respecţi puterea (ideea este a Iuniei, poate fi folosită oricând ca moto pentru orice scriere despre zăpadă); am învăţat să caut victime în avalanşă, cu sonde şi DVA; am construit iglu, foarte încăpător şi călduros; am mers pe potecă de gheaţă, dar am şi căţărat pe cascadă de gheaţă, şi e o experienţă dată naibii, am înţeles că e accesată doar de extrem de puţini dintre cei care se numesc şi sunt montaniarzi, în lumea întreagă; am văzut ce înseamnă să încerci să dai primul ajutor şi să salvezi „victime” ale unor accidente ce se pot întâmpla oricui, partenerului tău de exemplu, şi am înţeles, dincolo de comoditatea şi de lipsa proverbială de echipament sau de condiţii, cât de grea este misiunea de salvamontist; am mers pe un vârf de aproape 2300 m, absolut banal vara, plin de mici capcane şi provocări, iarna; am dobândit o grămadă de cunoştinţe „para-medicale” despre cum să intervii în situaţii de urgenţă, primite de la un om care se vedea că nu vorbeşte deloc din cărţi, ci din propria experienţă, lucru extrem de valoros; şi am mai experimentat situaţii de criză indusă, artificială, în care se văd dificultăţile unui grup neexperimentat în a le gestiona, dar şi capacitatea oamenilor de a învăţa din propriile greşeli şi de a deveni mai buni, ceea ce e cheia oricărui progres.

Cum am spus, voi reveni cu detalii. Dincolo de povestiri şi amintiri, a rămas parcă un gust special, bun, savuros, de „am fost acolo şi am făcut toate alea, şi am învăţat atâtea”. Oamenii au făcut mereu savoarea, şi, ca la o mică ceremonie de Oscar, îmi vine foarte natural să le mulţumesc tuturor pentru că mi-au oferit, ne-am oferit, câteva zile de neuitat. Jos cu pălăria pentru Flo, pentru cum a gândit-o şi pentru cum i-a ieşit (inclusiv mâncarea la tuci ţigănesc – n’o să suflu o vorbă despre reţetă); şi pentru ideea extrem de fericită de a-l aduce pe Dan (Doctoru’) care ne-a pompat pur şi simplu giga de informaţie practică utilă; aplauze la scena deschisă şi un mic Oscar din cristale de gheaţă pentru interpretare în rolul de Victimă, pentru Man, se ştie el care…şi pentru Lucică, mare maestru internaţional în teatru radiofonic şi în cărat victime grele. Şi pentru fotografii ad-hoc care şi-au suflat în pumni şi au şters obiectivele de aburi sau de cristale de gheaţă pentru a imortaliza scene delicioase.

Hai că am fost o gaşcă absolut bestială, să mai facem din astea, pentru că altfel uităm naibii pentru ce trăim pe lumea asta.

Braduţ ca-n poveşti	Bucura 2 pe apus de iarnă	Iarna in Retezat	Jacuzzi îngheţat în Retezat

Si altele…

Trusa de căţărător iarna	Dejun hipercaloric contra gerului	Iarna nu se fotografiază ca vara	Răsplată caldă în tuci ţigănesc

Buşteni – mi-e dor de primăvara din Bucegi…

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Sper că aţi observat hainele cele noi pe care mi le-am tras pe blog, se pare că mai profi; oricum, le-am dobândit cu ajutor profi, de la pretinul Manu. Plata a fost grea (ceva bere plus o găteală la tavă) dar s-a meritat cu vârf şi îndesat. Am decis sa fiu mai organizat şi să încerc să scriu mai des, însă fără să promit, că nu se ştie niciodată.

Sunt foarte mândru de widgetul cu „vremea”, de la Accuweather, iar el nu trimite degeaba către Buşteni: este un loc foarte de suflet al meu, o staţiune din care înţeleg mai multe doar montaniarzii adevăraţi, o adevărată Meca a turiştilor de week-end şi nu numai. Vara trenurile şi maşinile varsă mii de turişti, dar, dintre toate prezenţele pestriţe şi pantofare de pe acolo, se detaşează încet-încet două – trei şuvoaie care se remarcă prin ceva: bagajul greu, călcătura apăsată şi o privire ceva mai hotărâtă, ce pare că soarbe cu nesaţ culmile incredibil de aproape peste acest orăşel. Iar şuvoaiele se îndreaptă în trei direcţii mari, după ce înţelepţii trec pe la panoul de informare Salvamont din gară:

Suvoiul mai mare spre Hotel Silva, ocolind cu dispreţ coada de la telecabină şi făcând dreapta la indicatorul care arată mult frecventatul mini-traseu spre Cabana Urlătoarea; ăştia vor da piept cu un traseu greu, de anduranţă şi de forţă, deşi relativ scurt (3-4 ore pentru „normali”): Jepii Mici, traseu care te scoate la Cabana Caraiman şi apoi la Babele.

Al doilea şuvoi, mai mic, o apucă spre strada Valea Albă, şi apoi se abate spre Căminul Alpin, de unde intră în pădure pentru a se avânta pe traseele lungi spre Vârful Omu ori chiar pe minunăţia de Vale Albă, cel mai scurt drum „pe jos” până în creasta Bucegilor. Aici aveţi mari şanse să îi întâlniţi pe „adevăraţii” care se mai încumetă la traseele de alpinism şi escaladă de pe pereţii ameţitori ai Văii Albe, cu Fisura Albastră dominând „folclorul” de la focurile de tabără.

Al treilea şuvoi o apucă pe drumul prăfuit spre Gura Diham: pantofarii şi grataragii vor eşua printre poienile de-a lungul drumului, unde vor mânca mici cu praf şi manele şi vin şi bere şi mitzi pitzi cu tocuri cui care vor povesti cum au fost ele şi cu ei „la munte” şi ce mişto a fost, evident lăsând în urmă mormane greţoase de gunoaie. Printre ei, câţiva masochişti care îşi vor ţine răsuflarea până la Gura Diham, de fapt, până pe la Pichetul Roşu, unde vor întâlni pe câţiva din al doilea şuvoi şi îşi vor continua drumul prin nişte peisaje de vis pe Take Ionescu spre Mălăieşti sau (ăştia nebuni de tot) vor lua de piept Bucşoiu Mare, pentru a ajunge direct la Omu (un tur de forţă pe care o să îl fac numai când voi fi foarte antrenat, şi doar ca să îmi depăşesc unele limite sau să râd de vreunul care se dă zmeu).

Mi-e drag Buşteniul pentru oamenii ăştia câţiva, dar destul de mulţi, care ajung acolo pentru a face traseele cu bătaie lungă; mi-e drag şi pentru aerul său curat şi sănătos care m-a repus pe picioare într-un moment foarte dificil al vieţii mele. Şi pentru „băştinaşii” de treabă pe care i-am cunoscut, oameni care se dedică intens turismului şi, deşi pe unii îi mai muşcă microbul antreprenoriatului şi al şmenului, rămân, în medie, oameni de la munte cu o mare doză de bun simţ. Zic în medie, pentru că trebuie să „echilibreze” cineva impresia extraordinară pe care mi-au lăsat-o câţiva cu care abia aştept să mai beau din nou o ţuică de Comarnic sau de „import” de prin Ardeal, ori să merg după ghebe în pădure.

Despre Bucegi, pe larg, cu trasee şi poze o să scriu în timp: e prea frumos să nu fie văzut, deşi a devenit foarte comercial şi plin de lume care nu prea are de-a face cu spiritul munţilor; dar ştiţi ce, munţii, cu frumuseţea lor, sun tot acolo, şi merită văzuţi, chiar dacă în poză mai apare câte un neavenit!

Mă rog în fiecare zi de widgetul meu să îmi prezinte vreme bună, m-am săturat de iarnă…

Reiau cu …o poveste de iarnă si doi nebuni: VF. Omu pe zăpadă, fără colţari şi piolet!

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Nu am mai scris de multa vreme. Nu are rost să intru in detalii de ce. Chestii grele… şi nici acum nu scriu cu inima uşoară sau pentru ca am ceva extraordinar să spun; o fac ca pe un exerciţiu de (re)intrare in normalitate, ca si cum începi sa iţi antrenezi muşchii unui braţ mult timp paralizat, cu mişcări uşoare, mirat ca mai poţi sa mişti.

Lucrurile întâmplate în ultima vreme m-au reîntors cu inima spre munte: vreau să câştig cât de mult pot din lunile de iarnă, şi să văd ce e acolo sus şi când natura e atât de potrivnică, adică pe zăpadă. Nu pentru ca vreau adernalină (am avut din belşug în ultimele două luni, dar din aia rea) şi nici pentru că m-am dilit şi aş vrea să mor p’acolo, pe sus. Pur si simplu, pentru că muntele iarna este deosebit de frumos; si evident, de periculos  şi dificil. De aceea m-am gândit sa îmi iau colţari si piolet. Iar gândurile mi-au fugit înapoi la un 1-2 noiembrie 2008 deosebit de spectaculos, când, împreuna cu Luci, prietenul meu oltean la fel de tembel ca şi mine, am decis să mergem la Omu, deşi ninsese.

Traseul e destul de simplu în condiţii normale: dacă vii cu maşina, o laşi la Gura Diham, şi de acolo o iei la pas spre Poiana Izvoarelor, Pichetul Roşu, Take Ionescu şi Mălăieşti. Un traseu super cunoscut, chiar şi de mulţi „pantofari” (care continuă să se rişte pe el, fără echipament şi un minim de pregătire, deşi are porţiuni oarecum dificile, mai ales pe vreme rea). La Mălăieşti, de câţiva ani, te aşteaptă o nouă cabana, reconstruită pe ruinele celei vechi de un salvamontist inimos, Ion. Prin grija lui şi a altor câţiva, cred că Mălăieştiul este de departe cea mai primitoare cabana din Bucegi; nu mai pun la socoteală frumuseţea locului, absolut nepământeană, foarte asemănătoare cu maiestuozitatea Făgăraşilor.

De acolo până pe Omu mai sunt doar câţiva paşi, grei, ce-i drept, dar numai 2-3 ore, în condiţii normale. La acel 1 Noiembrie, zăpada era acolo deja de câteva zile bune; un fenomen tare ciudat: noaptea bătea un vânt destul de cald, foarte agresiv totuşi, inclusiv cu zăpada, pe care fie a topit-o, fie a nivelat-o şi a făcut-o un adevărat derdeluş dur (amănunt deloc de neglijat, aveam să aflăm a doua zi, pe drum).

La plecarea din Bucureşti, deşi nemărturisit şi neplanificat, am avut dramul de minte, amândoi, să luam bocanci de iarnă; treaba a fost absolut salvatoare, de fapt, fără ei, nu am fi mers mai departe de Mălăieşti. Deci, dacă vreţi pe munte, când e zăpadă, fără bocanci de iarnă lăsaţi-o moartă din prima: se poate muri rapid şi sigur. Însă, ca să fiţi oameni întregi la minte, puneţi peste bocanci, colţarii de ture de iarnă, altfel vă riscaţi nasol de tot. Ideal e să aveţi şi un piolet, pe care e bine să ştiţi să îl folosiţi fără să cădeţi în el să vă tăiaţi. Noi nu am avut nici una, nici alta, doar o bucată de cordelină (mai mult un factor psihologic, dar, totuşi, mai mult decât nimic).

Am urcat cu mare dificultate pe Hornul Mare. E singurul loc pe unde se poate urca pe Omu, din acea direcţie, când e zăpadă. Traseul de Vară, lăsaţi-l pentru vara, chiar daca un Ion (salvamontist deci, nu ca voi) vă spune că „se poate şi pe ăla de vară, binişor. Cu atenţie”; nu se poate!!. Voi aveţi şanse foarte mari să muriţi acolo, pentru că nu sunteţi salvamontişti. Decent este să vă evaluaţi singuri puterile şi, mai decent, când vedeţi că e groasă treaba, să vă întoarceţi din drum, nu e nici o ruşine.

A fost cea mai grea şi periculoasă urcare, pe un traseu cvasi banal. Am săpat sute de trepte cu călcâiul in zăpada întărită, şi am strâns din popo de nu mai trecea nici acul. O singura concluzie s-a impus sus: nu puteam să ne întoarcem tot pe acolo. Dar… mai întâi, răsplata efortului: sus, la ieşirea din Hornul Mare, un soare superb, un senin incredibil, si doar noi doi plus o pisică pe tot Vf. Omu (da, da, locul acela absolut plin de lume vara…).  Senzaţia e colosală, face toţi banii; cei care s-au săturat de sutele de manelişti, de gălăgie şi nesimţire, ar trebui să se antreneze şi să îşi cumpere scule pentru ture in extrasezoane, altfel nu se mai poate…

Coborârea a fost.. deh…ceva mai grea decât urcarea. Am avut de ales intre mai multe variante proaste: pe Brâna Caprelor, ar fi fost curata sinucidere, am văzut asta mai târziu, când am schimbat unghiul de evaluare, şi am văzut că surpriza nasoală era undeva mai jos, cât să te taie la lingurică de la atâta efort irosit…pe Horn înapoi, decisesem ca NU. La sugestia lu’ Ion, dar cu acordul părţilor, am abordat coborârea pe culmea Tigăneşti; acolo am avut un moment de mare cumpănă, la o trecere scurta dar foarte expusă, pe o buză de gheaţă. Am luat în calcul inclusiv varianta să mergem în Bran, dar nici într-acolo nu se vedea prea uşoară treaba. Trecerea aia, deşi scurtă (vreo 20 – 25 m) ne-a ridicat inima în gât şi adrenalina la maxim; după ce am reuşit-o, s-a lăsat cu chiote, iar la cabană am lins un vin în cinstea noastră. Ne simţeam foarte buni, şi foarte tâmpiţi, în acelaşi timp.

Lucrurile ar fi fost extrem de uşoare dacă am fi avut colţari, deci recomandăm cu cea mai mare căldură să vă luaţi scule adecvate, dacă vreţi să vedeţi lucrurile frumoase din anotimpul cu frig şi gheaţă.

…evident, orice întoarcere de pe munte e însoţită de bucurii si ceva dezamăgiri, sau lucruri care arată, să zicem, diferit faţă de cum arătau acolo sus; bucurii: pădurea superbă de toamnă târzie; dezamăgiri: atitudinea şi atmosfera de la Cabana Diham, ceaiul ca din cârpe stoarse etc., total diferite, în rău, faţă de ospitalitatea, lucrurile de calitate şi aerul de munte adevărat de la Mălăieşti.

Dar, important e să rămâi în suflet cu lucrurile frumoase, restul.. nici nu merită să le mai bagi în seamă!