Flo Adventure începe un nou ciclu de şcolarizare

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 1 comment

Ştirea sună sec şi la obiect: din 08 Aprilie reîncep, la Bucureşti, cursurile şcolii de Alpinism şi Supravieţuire Flo Adventure. Doritorii se pot informa pe www.extremromania.ro şi se pot înscrie  cu un mesaj   la contact.extremromania.ro@gmail.com.

Dar nu mă pot limita la o ştire ci vreau să povestesc un pic despre Flo Adventure şi despre motivele pentru care cineva din Bucureşti s-ar înscrie la o asemenea „şcoală” cu origini sănătoase, din Cluj.

Am luat contact prima oară cu fenomenul aproximativ acum un an. Am ajuns la prima întâlnire cu grupul şi cu Flo într-o stare de aşteptare curioasă, cu doza de scepticism specifică celui care a apucat deja să trăiască în Bucureşti, unde te asaltează cele mai variate oferte, care, pentru „numai” câţiva lei promit cerul cu stelele (n-a fost cazul cu Şcoala, face toţi banii).

Grupul, pestriţ ca preocupări, pregătiri şi sânge, s-a dovedit că avea o pasiune comună: să experimenteze diverse lucruri în legătură cu natura şi cu muntele. Unii vroiau să cunoască mai multe, alţii să aibă parte de ceva adrenalină şi extrem, alţii să întâlnească oameni noi, alţii să înveţe lucrurile de bază despre drumeţia în natură. Probabil că toate aceste obiective au fost atinse într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de aşteptările fiecăruia, de timpul şi de  resursele disponibile etc. Ceea ce e foarte clar este că cea mai optimistă aşteptare a fot depăşită într-o privinţă: am întâlnit oameni absolut deosebiţi, şi am rămas un grup de prieteni aşa de legaţi de parcă ne-am cunoaşte de o viaţă. Simţim nevoia să ne vedem periodic, să facem ture de munţi împreună, schimbăm informaţii valoroase şi fiecare contribuie cu câte ceva la „deşteptarea” tuturor. Un merit mare l-a avut Flo în a face treaba asta, dar un merit la fel de mare l-am avut noi şi l-a jucat „norocul” de a ne fi strâns aşa o adunătură faină de parcă ai fi zis că fiecare a trecut printr-un lung proces de preselecţie.

Deci, dacă ar fi să dau cel mai tare motiv pentru care aş recomanda Flo Adventure acesta ar fi: există şanse mari să intraţi într-o gaşcă absolut deosebită, în care interacţiunea înseamnă o combinaţie complexă de a învăţa tehnici noi, a trăi experienţe speciale îmbibate cu adrenalină atâta cât poţi duce, şi a-ţi face prieteni de nădejde. Noi ăştia mai „bătrânii”, avem deja experienţa integrării a încă unei generaţii, iar lucrurile au mers excelent, cu selecţia şi pierderile „pe drum” inevitabile, deşi chiar ne străduim pe bune să nu lăsăm pe nimeni în urmă. De la ajutat cu echipament şi informaţie, până la a face grătare în mijlocul pădurii şi în toiul nopţii, pe vară sau pe iarnă, fiecare interacţiune devin prilej de voie bună extraordinară şi de strângere a legăturilor.

Un altfel de grătar: mijlocul pădurii Băneasa, mijlocul nopţii, la lumina frontalei

Ce mai poţi face la Flo Adventure? Păi, fără a stabili o ordine anume, le înşir de-a valma:

-          Să înveţi pe bune tehnici de supravieţuire, iarna sau vara: procurare de hrană, apă, adăpost, orientare cu busola sau cu alte mijloace etc., căutarea victimelor avalanşei, totul sub o forma provocatoare intelectual, dar şi solicitantă fizic cât încape.

Orientare in pădurea Cernica	Căutarea victimei de avalanşă cu DVA şi sondă

-          Să îţi depăşeşti nişte limite fizice şi mai ales mentale; să capeţi mai multă încredere în forţele proprii, să înveţi să iei decizii, să planifici, să fii mai responsabil. Suna ca în programele de training corporatist, însă credeţi-mă, implicarea în practicile şi exerciţiile Flo Adventure, cât se poate de concrete şi autentice, e mai mult decât a învăţa dintr-un joculeţ, oricât de bine organizat ar fi. E o şcoală nu doar de tehnică alpină, ci şi condimentată cu lecţii de viaţă utile, în care coach poate deveni oricine are ceva bun de transmis

-          Să deprinzi lucruri de bază sau mai avansate despre căţărarea pe stâncă şi pe gheaţă, despre mersul pe munte în condiţii de iarnă şi despre diverse tipuri de echipament

Man si John in rapel la Sfanta Ana	“Cucerirea” Vf. Stanisoara – Retezat	Danutz cap de coarda pe Cascada Miresei	Echipa de căţărat pe gheaţa – Răchiţele

-          Să scapi de nebunia cotidiană, să gestionezi mai bine stresul acumulat dintr-o viaţă nebună. Asta vine pur şi simplu făcând parte din gaşcă, e sarea şi piperul. Pe de-o parte afli că prima regulă în supravieţuire este păstrarea calmului , şi găseşti ceva ocazii să o experimentezi; pe de altă parte, provocarea fizică e uneori aşa de intensă încât orice altă problemă dispare, şi totul se concentrează pe automotivarea şi utilizarea cât mai eficientă a energiei rămase

-          Să iei parte la ture montane adevărate, în ţară sau afară, lucruri de care am mai povestit cu ocazia episoadelor dedicate Grossglockner-ului; să faci exerciţii practice utile, să călătoreşti mult în zona Clujului şi Apusenilor, unde este cartierul general al „mişcării”, să te contaminezi de fain şi no bine

Echipa înainte de via ferrata – Grossglockner	Sus pe Grossglockner la 3798 m	Diploma de merit pentru cucerit uriaşul din ultimul  plan

Deja cei noi, care vin, vor beneficia de învăţămintele trase de pe urma a două generaţii. Nu vor găsi numai un singur instructor, pe Florin Vancea (Flo), ci şi alte câteva ajutoare de nădejde; cam toţi simţim, la un moment dat, nevoia de a împărtăşi celorlalţi din ceea ce am acumulat separat sau în urma experienţelor comune. Avem, părerea mea, o cultură de knowledge sharing care mi-e extrem de dragă, pentru că ne ajută să creştem şi ne sporeşte calitatea interacţiunilor dintre noi, ne face mai generoşi şi mai pregătiţi.

Flo e un tip fain, o să povestească el multe despre cine e, şi o să îl vedeţi în acţiune. Dacă era de aşteptat să fie un om de munte / căţărător / alpinist experimentat, surpriza plăcută a venit dinspre partea non-tehnică, mai soft: Flo e un speaker motivaţional priceput, care nu se remarcă prin discurs doct, academic, ci prin capacitatea de a crea emoţie şi energie, lucru esenţial pentru asemenea momente. E un observator atent care, de exemplu, m-a surprins spunându-mi despre mine lucruri extrem de pertinente şi adânci. E şi un bun făcător de atmosferă, dar aici e musai să aibă reacţie din partea echipei, altfel nu „iese”, iar noi se pare că am fost de multe ori total „în parametri”, cum ar zice Man.  Mie mi s-a părut şi destul de inspiraţional, capabil să insufle viziune şi energie, ceea ce nu e deloc puţin lucru. Într-un final, să nu mă apuc de făcut statui, Flo e om ca toţi oamenii, dar cu siguranţă că oricât de multe lucruri bune sau rele te-ai strădui să îi găseşti, e un om de la care ai lucruri de învăţat, nu doar despre cum să caţeri un perete de gheaţă, ci şi chestii de viaţă, în general.

Sunt unul dintre beneficiarii din plin ai plusului de viaţă pe care l-a adus Flo Adventure în rutina mea cotidiană. Venind spre grup, poţi obţine multe, de la simple mijloace de relaxare până chiar la a-ţi găsi un sens şi un scop în viaţă; nu sunt cuvinte fără acoperire, în grupul extins al Flo Adventure am văzut şi asemenea oameni!

Sub zăpadă poţi să mori rapid, sau poate să îţi fie cald şi bine

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 2 comments

Continui cronica promisă a Şcolii de Iarnă Flo Adventure – Genţiana, Retezat, ianuarie 2011, şi începută cu primul episod mai demultişor. Ninsoarea de afară m-a convins că postul e de actualitate încă.

Ziua I, mai mult decât celelalte zile, a fost dedicată zăpezii, mai exact „citirii” şi înţelegerii ei.

După un drum pitoresc spre Bordu Tomii, am oprit cam la un sfert din distanţă într-o poieniţă destul de largă şi cu zăpadă din belşug. Am început cu o discuţie despre tipurile de zăpadă şi de avalanşă. Foarte pe diagonală, lucrurile stau destul de complicat, şi există o grămadă de factori care trebuie luaţi în calcul pentru a prevedea, cu o probabilitate rezonabilă, dacă există sau nu risc de avalanşă. Nimic nu se compară cu experienţa şi cu „nasul” de montaniard care a văzut multe, însă sunt factori care, interpretaţi atent, îţi pot da indicii preţioase. Nu o să mă dau expert, pentru că pur şi simplu nu sunt. Sunt mulţi alţii care se pricep mai bine şi au scris, sau vor scrie. De exemplu, una dintre cele mai complete scrieri, în limba română, despre avalanşe, se găseşte aici. Cu ajutorul nepreţuitului Tătărel, aici aveţi un curs online bestial despre avalanşă. Nişte băieţi inimoşi au avut o idee grozavă, de a face un site dedicat special avalanşelor din Carpaţi, cu cartografieri şi mărturii autentice, plus informaţii cu adevărat bine documentate – citiţi aici.

Ceea ce vreau să subliniez musai este că iarna face ca un traseu (altfel banal pe timpul verii) să fie presărat cu diverse provocări şi primejdii care, fără mofturi şi ocolişuri, te pot pur şi simplu omorî.

Personajul principal este evident, zăpada, care poate exista în mai multe tipuri (stări):

- apoasă, când este grea şi „udă”, apare când bate soarele, când e cald, sau după o ninsoare amestecată cu lapoviţă

- firn, când este o zăpadă veche, întărită de geruri repetate, foarte aspră la pipăit, care îţi poate face adevărate tăieturi pe mâini

- pulver, e o zăpadă „prăfoasă”, ca o pudră mortal de periculoasă, mai uşoară, datorată gerului care nu a permis solidificarea stratului

- sub formă de mici „bile” de gheaţă (granule), extrem de instabile şi favorizante pentru alunecarea straturilor de deasupra

Pericolul apare când aceste straturi diferite se suprapun într-o structură instabilă, în urma unor factori precum: ninsorile repetate, gerul, viscolul, acţiunea soarelui, transformările fizice din interiorul straturilor etc. Avalanşa se produce, foarte simplist spus, când stratul de deasupra alunecă pe cele de dedesubt, pentru că a fost împins de diferiţi „agenţi declanşatori”: şocuri mecanice produse de oameni (sărituri, zgomote, tăierea neinspirată a pantelor şi încărcarea lor cu greutate, pentru că merg împreună la distanţe mici unii de ceilalţi etc.), vibraţii puternice şi alţi agenţi declanşatori. Atunci când ai de trecut o bucată foarte expusă avalanşelor, e bine să faci o secţiune transversală în stratul de zăpadă, să vezi suprapunerea diverselor tipuri de straturi şi aderenţa lor (evident, fă-o undeva alături, pe un loc sigur, nu în mijlocuzl culoarului de avalanşă…). Dacă lucrurile arată suspect (nu intru în detalii de citire a zăpezii, sunt multe „teste” ce trebuie făcute) e mai bine să renunţi, dacă nu e musai să treci pe acolo. De ce? Pentru că pur şi simplu, zăpada, acest element minunat de alb, bucuria copiilor şi a tuturor, te poate ucide fără mare „efort”, şi într-un mod cam neplăcut.

Doctoru’ face ‘tamai secţiunea în zăpadă	Flo arata formarea plăcilor de zăpadă	Alte lecţii despre citirea zăpezii

Îngropat sub zăpadă.

În acea zi am făcut un mic exerciţiu, pe cât de inofensiv, aparent, pe atât de solicitant pentru nervii şi inimile slăbite: într-o groapă de lungimea unui om, de lăţimea a doi – trei şi de adâncimea de vreo 40 – 50 de cm, ne aşezam cu faţa în jos, ghemuiţi ca un boxeur în gardă, cu un piolet sau un băţ de schi ţinut în mână (el devenea un nepreţuit mijloc de legătură cu lumea din afară), iar restul trupei dădea cu sârg la lopeţi până te acoperea complet şi compact cu un strat de zăpadă. Ca nişte mici perverşi, se mai urcau şi pe deasupra, să o bătătorească bine. Cel de dedesubt încerca să reziste cât mai mult, şi când simţea că nu mai poate (în medie după 30 – 40 de secunde) mişca de băţ. Evident, Flo zicea un „mai lasă-l un pic”, pe urmă ne repezeam toţi să îl scoatem afară, mai întâi capul, pe urma restul. Câteva exerciţii de prim ajutor, resuscitare etc., sub ochiul atent al doctorului, au fost bine venite şi ne-au arătat, din nou, nevoia esenţială a unei echipe de încredere cu care să te rişti în zona de avalanşe: practic ei sunt prima şi cea mai mare speranţă a ta, restul e vraja mării, nicio speranţă, decât la un noroc chior.

Deşi aparent o joacă, experienţa îngropării în zăpadă, cu bună ştiinţă, nu e deloc una plăcută.

Aşa se simte sonda care înţeapă victima	Secundele dinaintea îngropării în zăpadă	Avalanşa accentuează jena peste victime

Experienţa mea: am beneficiat de un „tratament” special – fără băţ de comunicare, îngropat alături de un timişorean, am avut pe mine un DVA (Dispozitiv pentru detectarea Victimelor din Avalanşă) pentru ca ceilalţi să simuleze o căutare reală. M-am aşezat în poziţia de „gardă” şi am început să simt cum ceilalţi aruncă voioşi zăpada.

Foarte rapid, zgomotul s-a îndepărtat, apoi am auzit numai sunete foarte slabe, parca de la 100 de m, apoi nimic, doar o linişte ca de mormânt. Până nu au bătătorit locul, am încercat să mă mişc, am reuşit foarte puţin, şi m-am oprit cu gândul că se poate, să nu trişez. Ştiam că toţi sunt acolo sus, la 40 de cm de mine, şi totuşi pulsul a început să accelereze incontrolabil. Mă străduiam să îmi reglez respiraţia, care era din ce în ce mai sacadată şi şuierătoare. Apoi am simţit clar greutatea celor care călcau pe mine, ceea ce a crescut mult disconfortul. Timişoreanul a urlat la 20 de cm de urechea mea: Mă auzi?. – Da, am urlat înapoi. – Cum îi? – E naşpa rău am răcnit, hai să nu mai vorbim… am zis, gândind că asta consuma mult oxigenul. Deja simţeam că stau acolo cam de multă vreme… Am încercat să mă mişc, să împing cu spatele şi cu omoplaţii în sus. Teroare, dar şi un fel de liniştire: nu puteam să clintesc nici un centimetru – zăpada, deşi iniţial pulver, era deja beton şi trebuia să aştept cât mai cuminte ca ceilalţi să mă scoată de acolo. Îmi repetam mereu că mai durează puţin, încercam să îmi reglez pulsul şi respiraţia, însă ambele o luau razna. Apoi o mare călcătură fix pe cap…dacă era la îndemâna mea cel care mă călcase, i-aş fi arătat cum se calcă pe cap şi deasupra zăpezii . Ultima urmă de confort dispăruse, deja joaca nu mai era joacă, VROIAM AFARĂ. Încă alte câteva secunde cam lungi în care mi-am adunat forţele să stau calm, cu inima bubuind in urechi şi respiraţia de parca trăgeam un tren după mine, apoi zgomote înfundate, presiunea scăzând treptat, îi aud pe cei de deasupra fojgăind, săpând, discutând … repede, capu’ mai întâi.. etc. Lumină, râsete, o mână care îmi îndepărtează zăpada de pe faţă, râsete iar, glume deşucheate, erau aceeaşi tembeli, uşurare, relaxare, OXIGEN…proba luase sfârşit. Am aflat cu stupoare că stătusem cam 4 minute, şi evident că i-am înjurat sănătos, deşi eram mândru în sinea mea. Am mai aflat că echipa de căutători cu DVA-ul aproape că ne rataseră, prinşi în înşelăciunea lui Flo, şi cam scurmau pe lângă noi, deja alarmaţi un pic că nu ne găseau (s-or fi gândit că am luat-o la fugă pe dedesupt? ).

Victimei i se scoate capu’ pentru o şedinţă foto	Din nou aer, după 4 minute sub zăpadă

Impresii de sub zăpadă. Disconfort la maxim: deşi pulver aparent uşor, abia puteam să mă mişc iniţial, apoi deloc, o senzaţie de neputinţă totală. Puls accelerat, respiraţie la fel; doctorul mi-a explicat că sunt procese fiziologice incontrolabile, date atât de spaimă (aici nu prea era cazul, ştiam că mă vor scoate de acolo) cât şi de „otrăvirea” cu propriul dioxid de carbon expirat într-un spaţiu închis şi foarte mic. Nu cred că aş mai fi rezistat 2-3 minute fără să leşin. Nasoleala e că poţi să mori pe bune, de frică şi de inimă rea (de fapt o descărcare chimică otrăvitoare pentru propriul corp), iar scopul exerciţiului tocmai acesta era: să vedem cum e, ca să ştim la ce ne putem aştepta, Doamne fereşte, într-o situaţie reală. Teoria spune că poţi supravieţui dedesubt, în medie, până la 11 – 15 minute. Dar, cu cât te apropii de limită, cu atât mai probabilă e nevoia ca cei ce te scot de acolo să îţi facă manevre de resuscitare.

Adevărata avalanşă e infinit mai nasoală, pentru că te prinde pe nepregătite, şi nu te lasă să te pui în gardă. Ca să ajungi aşa, trebuie să faci  un efort fizic şi mental incredibil, să te menţii înotând cât mai deasupra şi să îţi creezi o pungă de aer cât mai poţi să mişti. Treaba asta durează câteva secunde doar: în avalanşă, oricât ar suna de paradoxal, zăpada se încălzeşte oarecum, apoi se face beton armat, şi eşti absolut neajutorat, dacă ai norocul să nu fii strivit.

Morala: prevenţia face totul, şansele de supravieţuire în avalanşă sunt infime şi ţin de noroc, de echipieri, de dotarea tehnică, de cultura alpină a ţării etc. Dacă te aventurezi pe munte iarna: echipează-te (lopată, DVA, sondă), informează-te, testează zăpada, renunţă când semnele nu sunt bune, nu risca stupid, pentru că nu ai multe ocazii să greşeşti.

Dar, vestea bună e că zăpada te poate şi salva: de la îngheţ, de la hipotermie. Pe seară ne-am împrietenit din nou cu materia albă şi grea, construind un mare igloo (iglu), ca la carte, cu 3 ieşiri. Afară erau circa –8 grade, înăuntru, fără să fie închis, aveam deja 0 şi lucrurile puteau sta şi mai bine. În ultima seara, după ce l-am finisat şi închis bine, câţiva au dormit acolo şi le-a fost foarte bine. Ăsta e paradoxul frumos al naturii: dacă ştii ce şi când să faci, acelaşi element care altfel te poate ucide fără mare efort, îţi poate salva viaţa miraculos.

Mai întâi ieşirea nr. 1	Cele două echipe vor face joncţiunea	Se vede o luminiţă

Flo Adventure – Şcoala de alpinism şi supravieţuire – nivelul II

Posted by Florin Glinta in Loisiruri | 0 comments

Am reînceput şcoala lui Flo, deja s-a scurs prima lună, în care ne-am învârtit numai în jurul Bucureştiului. Pădurea Băneasa mi-a devenit foarte familiară şi am descoperit că, populată cu speciile potrivite, poate fi o mare sursă de fun. Iar specimene sunt cu duiumul la Flo Adventure. Deja gaşca a devenit foarte unită şi, mie cel puţin, mi-e foarte drag ori de câte ori ne strângem. Cu siguranţă suntem mai „altfel”, şi ne iese natural, fără să ne forţăm. În toamna asta am exersat şi tehnici de supravieţuire la atacul unui amestec de colesterol (produs de grătare cu slană şi alte porcării) şi bere. Soluţia: palinca în amestec cu usturoiul! Şi multă multă mişcare. Am făcut grătar la mijlocul nopţii, complet la lumină de frontală, şi a fost absolut incredibil. Pe la 2 noaptea am fost cu demâncare la unul de-ai noştri (Dorin – Unguru’), care muncea săracul, şi merita o mică ceafă friptă.

Am făcut altă dată grătar după 2 ore de mers prin ploaia rece de toamnă. Am exersat şi focul, şi e al naibii de greu să îl faci când absolut totul în jur e ud, e musai să ai lucruri uscate pe sub haine (coajă de mesteacăn sau alte alea). În schimb grătarul a ieşit minunat. Cel mai grozav e că, în asemenea condiţii, pădurea e absolut liberă de oameni, care, normali la cap, stau cuminţi la adăpost, iar asta e la marele fix. Rămân martore mute, pentru viermuiala obişnuită, gunoaiele, pe care ne străduim din răsputeri să nu le înmulţim.

La un grătar l-am corupt şi pe Flo, care, când e vorba de mitocăneală, cred că mai are multe de învăţat de la unii care „supravieţuiesc” zilnic într-un oraş plin de mitici. Vâzându-l cu ţepuşa plină de slană şi cârnăciori, alături de clădirea în construcţie, părea un Bear Grylls ce prezintă tehnicile de supravieţuire urbană.

În Băneasa am dat şi am luat examenul de absolvire pentru nivelul I, restanţa din vară. Un examen gândit destul de „pervers” de Flo: se formau echipe de doi, primeau un check-point (un punct in pădure), primul echipier trebuia să ducă un obiect la locul fixat, mergând cu busola sau cum o şti, după care se întorcea şi explica unde şi cum; celălalt trebuia apoi să meargă şi să recupereze obiectul. Ambii contra timp, deci fără loc de rătăceli şi alte alea; dublă presiune: timpul şi frica de a nu greşi, care ar fi dus la descalificarea ambilor. Al naibii Flo…

A fost apoi, week-end-ul trecut, şi pădurea Cernica, în care am văzut iarăşi, pe propria piele, ce uşor e să te „dezorientezi” într-un loc relativ simplu, atunci când trebuie să ajungi la punct fix. E foarte important să înveţi să ai încredere în tine atunci când faci un raţionament; să fii logic, să salţi nasul din hartă şi să te uiţi foarte atent în jurul tău, pentru a folosi raţional orice indiciu. E foarte important, când te orientezi, să iei decizii pe lucruri verificate şi clare, şi nu pe presupuneri neîntemeiate; să pleci de la realitatea înconjurătoare şi de la topografia locului, şi să găseşti pe hartă corespondentul perfect, nu să faci raţionamentul invers, adică să începi să vrei ca locul concret să se potrivească cu ceea ce crezi că vezi tu pe hartă. Etc. Etc. Etc. aş putea deveni filozof, dar nu e locul şi nici cazul.

Se strâng uşurel şi cei de la actualul nivel I, „bobocii”. Sper să ajungă cel puţin la fel de uniţi între ei ca şi noi, şi împreună cu noi; deocamdată îi văd mai reţinuţi, dar cred că aşa eram şi noi, până am apucat să avem ceva experienţe împreună, ceea ce a sudat grupul. E un prilej minunat să îţi faci prieteni pe viaţă, iar Flo Adventure e aproape ca experienţa din armată, doar că se face cu oameni mai deştepţi, când e vorba de instructori. Ne facem multe planuri, şi povestim, şi ne entuziasmăm (am vrea să facem la anul Mont Blanc-ul), dar mai ştim şi că e o grămadă de muncă până acolo…

Evident, şi nu în ultimul rând, rămâne frumuseţea toamnei în pădurea de foioase: plină de culoare, şi de foşnet, cu un veşmânt cu atât mai bine pus în valoare de soarele îndrăzneţ de sfârşit de octombrie.

Ştiţi ceva, cred că şcoala lui Flo e cel mai grozav lucru care mi s-a întâmplat de o vreme bună încoace, mai ales pentru oamenii pe care i-am întâlnit; privind înapoi, ar fi fost inadmisibil să o ratez, şi atunci zic un saru’mâna la Iunia, aka Papushenia, aka Kermit Za Mad Warrior!! Se ştieeee….

Primul meu melc

Posted by Florin Glinta in D'ale mele, Loisiruri | 0 comments

Vă avertizez că urmează texte şi imagini care ar putea să violenteze pe cei sensibiloşi. Femeile simandicoase, mamele cu copii în braţe sau în burtă, ori greţoşii sunt rugaţi cu toţii să navigheze departe de pagina aceasta.

Acum două zile am aprofundat de unul singur, ca temă suplimentară, una dintre lecţiile de supravieţuire de la Flo Adventure. Era după o mică ploaie, mă întorceam spre casă şi îmi tot făceam planuri despre ce o sa-mi gătesc în seara aia; găsisem o soluţie, parţială: paste… dar…cu ce…? Cum mergeam, am văzut, pe alee, vreo 5-6 melci ieşind voiniceşte din rond, la plimbare, şi în minte mi-a venit imaginea lui Flo care tot căuta un melc prin pădurea Cernica, doar doar o avea vreo ocazie să ne dovedească ce maestru bucătar e el. Doar nu vă gândiţi că mi-am făcut paste cu melci; Jesus, nici vorbăăăăăă, nu sunt aşa de distrus. Mărturisesc că m-am gândit un pic, dar eram destul de obosit, şi, când eu mă aplecam să culeg unul, melcul ..ţuşti, în tufiş…Am fraierit unul singur totuşi, care a pus botu’ la vrăjeala mea că vreau să îi arăt casa în care stau, şi l-am condus acasă, mai întâi în chiuvetă.

Ca să nu mai lungim vorba, după o şedinţă foto, am decis ca melcul va fi aperitivul din acea seară, nu înainte de a-mi face curaj cu o gură mare de palincă. Iata-l, un adevarat artist:

Tehnic vorbind, treaba stă cam aşa: după ce îl speli, îl laşi să se relaxeze, stai la o şuetă, ca să iasă din cochilie la maxim, şi gata cu prieteşugul, îl iei de guler să îl scoţi afară din bârlog: nu se poate păpa din cochilie; dacă îl tragi corect, melcul iese curat afară, adică maţul gros cu frunzele în curs de digerare iese din corp, care rămâne curat, numai bun de pus la frigare. Trebuie spălat mai mult, dar asta îţi poţi permite când eşti acasă şi ai apă curentă, dar dacă eşti în pădure, hmm… merge şi aşa. Cum arată? Well, cu toţii ne-am suflat nasul când şi când, aşa că putem trece peste detalii. Într-un final, din ditamai melcul, rămâne o bobiţă de carne bună, dar chiar bună şi gustoasă; e ca şi cum ai păpa fructe de mare, mai exact acea bucata de calamar, sau o scoică ceva mai uşoară. L-am gătit într-o tigaie, nu prea mă inspiră flacăra de aragaz pentru frigare, şi a ieşit chiar bun. Necazul cu melcul e că dacă insişti prea mult, dispare cu totul. Oricum, carnea e clar bună de păpat, nu e chiar gustoasă ca porcul, şi nici prea hrănitoare, însă, hotărât lucru, melcul e o variantă deloc rea, chiar şi în mijlocul civilizaţiei, cu atât mai mult dacă te prinde foametea prin locuri izolate

…şi da, ca să fiu complet onest, după melc au mers nişte paste cu ciuperci, sos de roşii, usturoi şi vin alb. Halal supravieţuire, dar.. ce să îi faci, la toţi ni-i greu!!

P.S.: daca apar in vizită şi aveţi tot felul de animăluţe pe acasă, şi încep să mă uit mai cu poftă, e cazul să îmi puneţi pe masă o friptură zdravănă, că nu se ştie…

Şcoala de Alpinism şi Supravieţuire Flo Adventure – practica în Pădurea Cernica

Posted by Florin Glinta in Loisiruri | 3 comments

Cred că v-am mai spus, şi dacă nu v-am spus, vă repet…, m-am înscris în această primăvară la o „şcoală” mai altfel, Flo Adventure, pentru a mai ieşi din rutina tembelă serviciu – acasă – plătit_taxe_şi_impozite;  şi pentru că, evident, îmi place să fiu în aer liber şi să fac lucruri mai puţin comune. Îmi place tare mult ceea ce se întâmplă sub „îndrumarea” lui Florin Vancea, clujeanul inimos care a avut o şcoală asemănătoare în Noua Zeelandă.

Răspund cu acest post unei parafraze a întrebării pe care au lansat-o pe Facebook cei la de la Life After Work: Ce poţi face într-un week-end în Bucureşti?

Păi, vineri seara poţi învăţa chestiuni cum ar fi: cum să faci rost de apă de băut din nămol sau improvizând tot felul de device-uri pentru a recupera umezeala din sol / frunze de copaci; ce poţi să papi dacă ai rămas departe de civilizaţie fără mâncare (ce plante sunt comestibile, cu ce poţi să te intoxici, ce viermi sunt buni de mâncat, cum poţi să te foloseşti de diferite animăluţe pentru a-ţi astâmpăra foamea etc.); cum să îţi faci rucsacul de drumeţie în natură şi ce ar trebui să conţină pentru a face faţă unor împrejurări diverse…şi tot felul de astfel de chestiuni total nefolositoare în mijlocul Bucureştiului. Parcă parcă am o altă perspectivă asupra câinilor vagabonzi, dar parcă totuşi nu m’aş risca…

Iar apoi, sâmbătă, ei bine, poţi să mergi într-o pădure din preajma Bucureştiului, cu o altă abordare decât cea clasic manelistă, cu mici şi bere: să încerci să cartografiezi un anumit perimetru; să te foloseşti de o hartă Google Earth pentru a încerca să faci orientare pe bază de busolă, ajungi la punct fix; să „guşti”, la propriu, diferite sortimente de muguri, plante şi scoarţă de copaci pentru a înţelege la faţa locului „deliciile” pădurii; să exersezi făcutul focului fără hârtie şi doar cu două – trei beţe de chibrit; şi, nu în cele din urmă, să exersezi construirea unui adăpost pentru dormit în natură folosindu-te doar de oferta pădurii şi de un briceag.

Trebuie să ai o anumită structură să guşti o astfel de distracţie; rezultatul, în cazul meu, a fost o oarecare febră musculară, un miros de pădure în haine, un plus de cunoştinţe foarte utile şi multe multe zgârieturi de parcă m-aş fi bătut cu 3 mâţe. Si distracţia adevărată abia începe…

Poftiţi câteva poze

Stabilirea de check pointuri	Sfat de taina – aici o fi locul?	Încruntarea neuronului rătăcit in pădure	Punct ochit, punct lovit

Si inca…

Rugăciuni la zeul focului			Frumuseţe de foc la al treilea băţ

Locuinţa mea de vară	Bârlog omenesc