Soare, în sfârşit!!

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

De vreo 3-4 zile mă bucur şi eu alături de suflarea românească de primul soare de primăvară adevărată. Mărturisesc cu mâna pe inimă, acum vreo 5 zile, când a fost ultima ninsoare în Bucureşti, nu aţi fi vrut să fiţi lângă mine când am văzut stratul proaspăt aşternut pe maşini. Ce carne, ce morţi şi răniţi, ce disperare; cum am mai zis, iarna asta m-a disperat. Ei bine, am sărbătorit cum am putut mai bine weekendul ăsta de soare şi mi-am dat seama, cel puţin până la vară, că sunt mai prieten cu soarele decât cu zăpada. M-am decis să-i dedic acest post, şi o să-l rog anticipat să îmi ierte înjurăturile înrăite şi pline de năduf pe care o să i le trag la vară, ca orice locuitor distrus al Bucureştiului (căldură+trafic+nespălaţi+lipsă de vegetaţie+praf=LOVE).

Până atunci însă…mică odă închinată Soarelui. Deci, fie că vă interesează, fie că nu…sâmbătă am fost în pădure, la Băneasa. Nuuuu… nu mici cu bere şi manele, nici vorbă: am făcut orientare cu hartă şi busolă, cu grupul de colegi faini de la şcoala de alpinism şi supravieţuire Flo Adventure; ne-am „rătăcit” temeinic, ne-am „reorientat”, am învăţat să facem foc fără hârtie sau frunze (l-am stins, staţi liniştiţi), am făcut adăposturi pentru înnoptat în pădure (maneliştii care vor găsi nişte chestii ciudate p’acolo să stea liniştiţi, nici un grup de guerilă nu s-a stabilit în pădure, am fost doar noi!!). Duminică am alergat în Titan, să moară duşmanii că iar o să intru în formă maximă băăăăă….. scuzaţi, m-a luat valu’, de la primăvară…

M-au bucurat nespus puzderia de flori de toate culorile, şi colţul ierbii care a izbucnit cu tupeu de sub covorul gros de frunze plus gunoaie. Si evident, gândul meu cel recunoscător a zburat spre soare. O sa vă arăt că nu sunt degeaba încântat de astrul de ziuă, avem o îndelungată şi fructuoasă colaborare, din care au ieşit nişte chestii faine, cum o să vedeţi mai jos. Singurul regret e că nu am un DSLR serios, mă descurc cu un fel de bridge bunicel, un Fuji S 5700 primit cadou, care, o să vedeţi, face minuni, pentru că sunt şi eu priceput al naibii, iar minunăţiile pe care le văd uneori vorbesc singure. Dacă aveţi o inimă bună, aşa cum cred eu, şi vreţi să vedeţi poze şi mai faine, vă pot oferi un cont unde puteţi să donaţi, vă asigur că nu o să îi beau…

Soarele face minunăţii când răsare, şi minunăţii când apune. Sunt momentele vânate de toţi fotografii din lume. După părerea mea, apusul e cum e, îl cam prinzi, dar răsăritul e criminal, trebuie să te smulgi din somnul cel mai dulce; face toţi banii, vă asigur, pentru că, pe munte, de obicei e mai limpede decât apusul.

Apusul e criminal pe oriunde îl prinzi, e o vrajă pe care Soarele o face şi transformă orice peisaj în ceva de vis: În Bucureşti, la Nerva, la Bârcaciu, la nea Petre, când dormi în polul frigului din Făgăraş, la Călţun, şi admiri Lăiţelul obraznic scăldat în Apus; pe ruta Iaşi-Bucureşti, face ca o călătorie cu jalnicul CFR să pară de-a dreptul mitică pentru câteva minute; sau pur şi simplu transformă un muritor de rând obosit ca dracu într-o apariţie cu aură de zeitate (ăsta eram eu, tot la Barcaciu).

Nerva Traian	Bârcaciu – Făgăraş	Lăiţel – Făgăraş	Iaşi – Bucureşti, CFR	Eu, la Bârcaciu

Răsăritul, deja e next level, dar merită să-ţi strici somnul; cel mai frumos pe care l-am prins eu,  a fost tot la Vf. Omu: într-o dimineaţă de august, un răsărit absolut fabulos, în care m-am furişat afară îmbrăcat cam subţirel, iar cea mai mare provocare a fost să reduc efectul tremuratului care mă zgâlţâia total. Pentru comparaţie am pus şi două din deşertul Tunisian, în care soarele a transformat o băltoacă de sare înr-un adevărat lac din poveşti…evident şi cu ajutorul povestitorului

Maria Sa trebuie să apară	Momentul T Zero	Răsărit pe Omu	Răsărit pe Sahel 1	răsărit pe Sahel 2

Soarele face ca un peisaj aparent banal să capete mister şi să arate „altfel”; transformă un brad cu zăpadă pe el într-un pom de Crăciun (poya de la madaras), şi face ca un nor să arate ca Batman ori ca in Războiul Lumilor.

Herăstrăul	Brad pe Mădăraş	Nor la Piscul Negru

Chiar şi în toiul iernii, dacă ai soare, lucrurile nu mai arată aşa dramatic, ba chiar capătă nuanţe foarte optimiste:

Spre Iezer şi Piatra Craiului	Spre Cota 2000	Bau pe după zăpadă

Evident, Soarele e responsabil pentru toate minunăţiile de flori de pe pământ; n’are rost să devin prea siropos, dar, ghiciţi care e treaba, Soarele are el însuşi Floarea lui!! Mii şi mii, evident, îşi permite…

Ca să nu mai lungim povestea; vestea bună e că a apărut Soarele, în sfârşit, împreună cu un întreg alai de oferte. Şi îmi place al naibii treaba asta; chiar dacă, peste numai vreo 3-4 luni o să mă uit în sus cu mânie dorindu-mi fie şi măcar un mic nor care să mă scape de al-naibii-de-dogoritor-soare. Că aşa suntem noi, oamenii, veşnic nemulţumiţi.

O singură alinare am: orice ar fi, aştept cu nerăbdare să ajung din nou la mare şi să admir perspectiva cu picioarele în apa răcoroasă: chestia asta chiar că te relaxează şi îţi oferă răspunsul la o grămadă de întrebări…

read more

Buşteni – mi-e dor de primăvara din Bucegi…

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Sper că aţi observat hainele cele noi pe care mi le-am tras pe blog, se pare că mai profi; oricum, le-am dobândit cu ajutor profi, de la pretinul Manu. Plata a fost grea (ceva bere plus o găteală la tavă) dar s-a meritat cu vârf şi îndesat. Am decis sa fiu mai organizat şi să încerc să scriu mai des, însă fără să promit, că nu se ştie niciodată.

Sunt foarte mândru de widgetul cu „vremea”, de la Accuweather, iar el nu trimite degeaba către Buşteni: este un loc foarte de suflet al meu, o staţiune din care înţeleg mai multe doar montaniarzii adevăraţi, o adevărată Meca a turiştilor de week-end şi nu numai. Vara trenurile şi maşinile varsă mii de turişti, dar, dintre toate prezenţele pestriţe şi pantofare de pe acolo, se detaşează încet-încet două – trei şuvoaie care se remarcă prin ceva: bagajul greu, călcătura apăsată şi o privire ceva mai hotărâtă, ce pare că soarbe cu nesaţ culmile incredibil de aproape peste acest orăşel. Iar şuvoaiele se îndreaptă în trei direcţii mari, după ce înţelepţii trec pe la panoul de informare Salvamont din gară:

Suvoiul mai mare spre Hotel Silva, ocolind cu dispreţ coada de la telecabină şi făcând dreapta la indicatorul care arată mult frecventatul mini-traseu spre Cabana Urlătoarea; ăştia vor da piept cu un traseu greu, de anduranţă şi de forţă, deşi relativ scurt (3-4 ore pentru „normali”): Jepii Mici, traseu care te scoate la Cabana Caraiman şi apoi la Babele.

Al doilea şuvoi, mai mic, o apucă spre strada Valea Albă, şi apoi se abate spre Căminul Alpin, de unde intră în pădure pentru a se avânta pe traseele lungi spre Vârful Omu ori chiar pe minunăţia de Vale Albă, cel mai scurt drum „pe jos” până în creasta Bucegilor. Aici aveţi mari şanse să îi întâlniţi pe „adevăraţii” care se mai încumetă la traseele de alpinism şi escaladă de pe pereţii ameţitori ai Văii Albe, cu Fisura Albastră dominând „folclorul” de la focurile de tabără.

Al treilea şuvoi o apucă pe drumul prăfuit spre Gura Diham: pantofarii şi grataragii vor eşua printre poienile de-a lungul drumului, unde vor mânca mici cu praf şi manele şi vin şi bere şi mitzi pitzi cu tocuri cui care vor povesti cum au fost ele şi cu ei „la munte” şi ce mişto a fost, evident lăsând în urmă mormane greţoase de gunoaie. Printre ei, câţiva masochişti care îşi vor ţine răsuflarea până la Gura Diham, de fapt, până pe la Pichetul Roşu, unde vor întâlni pe câţiva din al doilea şuvoi şi îşi vor continua drumul prin nişte peisaje de vis pe Take Ionescu spre Mălăieşti sau (ăştia nebuni de tot) vor lua de piept Bucşoiu Mare, pentru a ajunge direct la Omu (un tur de forţă pe care o să îl fac numai când voi fi foarte antrenat, şi doar ca să îmi depăşesc unele limite sau să râd de vreunul care se dă zmeu).

Mi-e drag Buşteniul pentru oamenii ăştia câţiva, dar destul de mulţi, care ajung acolo pentru a face traseele cu bătaie lungă; mi-e drag şi pentru aerul său curat şi sănătos care m-a repus pe picioare într-un moment foarte dificil al vieţii mele. Şi pentru „băştinaşii” de treabă pe care i-am cunoscut, oameni care se dedică intens turismului şi, deşi pe unii îi mai muşcă microbul antreprenoriatului şi al şmenului, rămân, în medie, oameni de la munte cu o mare doză de bun simţ. Zic în medie, pentru că trebuie să „echilibreze” cineva impresia extraordinară pe care mi-au lăsat-o câţiva cu care abia aştept să mai beau din nou o ţuică de Comarnic sau de „import” de prin Ardeal, ori să merg după ghebe în pădure.

Despre Bucegi, pe larg, cu trasee şi poze o să scriu în timp: e prea frumos să nu fie văzut, deşi a devenit foarte comercial şi plin de lume care nu prea are de-a face cu spiritul munţilor; dar ştiţi ce, munţii, cu frumuseţea lor, sun tot acolo, şi merită văzuţi, chiar dacă în poză mai apare câte un neavenit!

Mă rog în fiecare zi de widgetul meu să îmi prezinte vreme bună, m-am săturat de iarnă…

Reiau cu …o poveste de iarnă si doi nebuni: VF. Omu pe zăpadă, fără colţari şi piolet!

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Nu am mai scris de multa vreme. Nu are rost să intru in detalii de ce. Chestii grele… şi nici acum nu scriu cu inima uşoară sau pentru ca am ceva extraordinar să spun; o fac ca pe un exerciţiu de (re)intrare in normalitate, ca si cum începi sa iţi antrenezi muşchii unui braţ mult timp paralizat, cu mişcări uşoare, mirat ca mai poţi sa mişti.

Lucrurile întâmplate în ultima vreme m-au reîntors cu inima spre munte: vreau să câştig cât de mult pot din lunile de iarnă, şi să văd ce e acolo sus şi când natura e atât de potrivnică, adică pe zăpadă. Nu pentru ca vreau adernalină (am avut din belşug în ultimele două luni, dar din aia rea) şi nici pentru că m-am dilit şi aş vrea să mor p’acolo, pe sus. Pur si simplu, pentru că muntele iarna este deosebit de frumos; si evident, de periculos  şi dificil. De aceea m-am gândit sa îmi iau colţari si piolet. Iar gândurile mi-au fugit înapoi la un 1-2 noiembrie 2008 deosebit de spectaculos, când, împreuna cu Luci, prietenul meu oltean la fel de tembel ca şi mine, am decis să mergem la Omu, deşi ninsese.

Traseul e destul de simplu în condiţii normale: dacă vii cu maşina, o laşi la Gura Diham, şi de acolo o iei la pas spre Poiana Izvoarelor, Pichetul Roşu, Take Ionescu şi Mălăieşti. Un traseu super cunoscut, chiar şi de mulţi „pantofari” (care continuă să se rişte pe el, fără echipament şi un minim de pregătire, deşi are porţiuni oarecum dificile, mai ales pe vreme rea). La Mălăieşti, de câţiva ani, te aşteaptă o nouă cabana, reconstruită pe ruinele celei vechi de un salvamontist inimos, Ion. Prin grija lui şi a altor câţiva, cred că Mălăieştiul este de departe cea mai primitoare cabana din Bucegi; nu mai pun la socoteală frumuseţea locului, absolut nepământeană, foarte asemănătoare cu maiestuozitatea Făgăraşilor.

De acolo până pe Omu mai sunt doar câţiva paşi, grei, ce-i drept, dar numai 2-3 ore, în condiţii normale. La acel 1 Noiembrie, zăpada era acolo deja de câteva zile bune; un fenomen tare ciudat: noaptea bătea un vânt destul de cald, foarte agresiv totuşi, inclusiv cu zăpada, pe care fie a topit-o, fie a nivelat-o şi a făcut-o un adevărat derdeluş dur (amănunt deloc de neglijat, aveam să aflăm a doua zi, pe drum).

La plecarea din Bucureşti, deşi nemărturisit şi neplanificat, am avut dramul de minte, amândoi, să luam bocanci de iarnă; treaba a fost absolut salvatoare, de fapt, fără ei, nu am fi mers mai departe de Mălăieşti. Deci, dacă vreţi pe munte, când e zăpadă, fără bocanci de iarnă lăsaţi-o moartă din prima: se poate muri rapid şi sigur. Însă, ca să fiţi oameni întregi la minte, puneţi peste bocanci, colţarii de ture de iarnă, altfel vă riscaţi nasol de tot. Ideal e să aveţi şi un piolet, pe care e bine să ştiţi să îl folosiţi fără să cădeţi în el să vă tăiaţi. Noi nu am avut nici una, nici alta, doar o bucată de cordelină (mai mult un factor psihologic, dar, totuşi, mai mult decât nimic).

Am urcat cu mare dificultate pe Hornul Mare. E singurul loc pe unde se poate urca pe Omu, din acea direcţie, când e zăpadă. Traseul de Vară, lăsaţi-l pentru vara, chiar daca un Ion (salvamontist deci, nu ca voi) vă spune că „se poate şi pe ăla de vară, binişor. Cu atenţie”; nu se poate!!. Voi aveţi şanse foarte mari să muriţi acolo, pentru că nu sunteţi salvamontişti. Decent este să vă evaluaţi singuri puterile şi, mai decent, când vedeţi că e groasă treaba, să vă întoarceţi din drum, nu e nici o ruşine.

A fost cea mai grea şi periculoasă urcare, pe un traseu cvasi banal. Am săpat sute de trepte cu călcâiul in zăpada întărită, şi am strâns din popo de nu mai trecea nici acul. O singura concluzie s-a impus sus: nu puteam să ne întoarcem tot pe acolo. Dar… mai întâi, răsplata efortului: sus, la ieşirea din Hornul Mare, un soare superb, un senin incredibil, si doar noi doi plus o pisică pe tot Vf. Omu (da, da, locul acela absolut plin de lume vara…).  Senzaţia e colosală, face toţi banii; cei care s-au săturat de sutele de manelişti, de gălăgie şi nesimţire, ar trebui să se antreneze şi să îşi cumpere scule pentru ture in extrasezoane, altfel nu se mai poate…

Coborârea a fost.. deh…ceva mai grea decât urcarea. Am avut de ales intre mai multe variante proaste: pe Brâna Caprelor, ar fi fost curata sinucidere, am văzut asta mai târziu, când am schimbat unghiul de evaluare, şi am văzut că surpriza nasoală era undeva mai jos, cât să te taie la lingurică de la atâta efort irosit…pe Horn înapoi, decisesem ca NU. La sugestia lu’ Ion, dar cu acordul părţilor, am abordat coborârea pe culmea Tigăneşti; acolo am avut un moment de mare cumpănă, la o trecere scurta dar foarte expusă, pe o buză de gheaţă. Am luat în calcul inclusiv varianta să mergem în Bran, dar nici într-acolo nu se vedea prea uşoară treaba. Trecerea aia, deşi scurtă (vreo 20 – 25 m) ne-a ridicat inima în gât şi adrenalina la maxim; după ce am reuşit-o, s-a lăsat cu chiote, iar la cabană am lins un vin în cinstea noastră. Ne simţeam foarte buni, şi foarte tâmpiţi, în acelaşi timp.

Lucrurile ar fi fost extrem de uşoare dacă am fi avut colţari, deci recomandăm cu cea mai mare căldură să vă luaţi scule adecvate, dacă vreţi să vedeţi lucrurile frumoase din anotimpul cu frig şi gheaţă.

…evident, orice întoarcere de pe munte e însoţită de bucurii si ceva dezamăgiri, sau lucruri care arată, să zicem, diferit faţă de cum arătau acolo sus; bucurii: pădurea superbă de toamnă târzie; dezamăgiri: atitudinea şi atmosfera de la Cabana Diham, ceaiul ca din cârpe stoarse etc., total diferite, în rău, faţă de ospitalitatea, lucrurile de calitate şi aerul de munte adevărat de la Mălăieşti.

Dar, important e să rămâi în suflet cu lucrurile frumoase, restul.. nici nu merită să le mai bagi în seamă!