Pătura de zăpadă și proprietățile ce stau la baza formării unei avalanșe

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Continuăm ABC-ul avalanșelor. Vom discuta în acest episod despre materia primă a unei avalanșe – zăpada. O să vedem că, departe de a fi o masă inertă, zăpada este o ființă aflată într-o continuă transformare și comunicare cu mediul, iar despre transformările suferite și despre condițiile care duc la ele este foarte bine să știm, pentru a înțelege mai bine spre ce mediu ne avântăm.

Pătura de zăpadă se formează prin acumularea straturilor succesive provenite în urma ninsorilor; ele descriu ”istoricul” schimbărilor de vreme întâmplate de-a lungul timpului, dar, la rândul lor, sunt supuse unor schimbări permanente sub influența factorilor naturali: vântul, temperatura, umiditatea (ploile). Straturile de zăpadă și legăturile dintre ele reprezintă un factor cheie în formarea avalanșelor: când coeziunea dintre straturi este mică, cel de deasupra poate aluneca pe cel de dedesubt, iar acesta este, în esență, fenomenul avalanșelor.

Cunoscătorii de engleză au aici mai multe detalii.

Din momentul în care un strat de zăpadă se așează (pe sol sau pe stratul existent deja), începe un proces de transformare continuă care durează până acel strat se topește.

Cel mai des întâlnit proces de transformare (şi cel benefic) este acela în care cristalele de gheață capătă forme care întăresc legătura dintre ele, sub forma unor lanţuri; toate acestea conduc spre o stabilizare a stratului de zăpadă. Specialiştii numesc acest gen de transformare într-un mod exotic: equilibrium metamorphism (schimbare într-o stare de echilibru). Metamorfoza spre starea de echilibru este un proces rapid în jurul punctului de îngheţ (0 grade Celsius), încetineşte dacă este ger şi aproape se oprește total cam pe la – 40°C.

Al doilea tip de transformare, de data acesta unul păgubos, este aşa numitul kinetic growth metamorphism (să îi spunem transformare in direcţia creşterii potenţialului de mişcare). Se întâmplă următoarele:

-          Din cauza schimbărilor rapide de temperatură (devine mai ridicată), apa trece sub formă de vapori dintr-o zonă a păturii de zăpadă în alta, adică difuzează;

-          Evident că îngheaţă din nou, însă sub forma unor cristale diferite de cele iniţiale, ale zăpezii, având legături foarte slabe între ele, ceea ce face ca stratul respectiv să aibă forma unor cristale de zăpadă. Cel mai des acest fenomen se întâmplă pe la începutul iernii, dar asta nu e o regulă.

Acest gen de transformare în stratul de zăpadă joacă un rol foarte important în formarea avalanşei: el slăbeşte legăturile în interiorul stratului şi dintre straturi, ceea ce creşte instabilitatea şi posibilitatea ca, la o încărcare suplimentară (un trekker sau schior etc.), avalanşa să „plece”. Pe măsură ce procesul de recristalizare avansează, zăpada nu doar că pierde din coeziunea internă, dar devine şi mai puţin elastică, adică scade posibilitatea ca presiunea suplimentară apărută să fie preluată de forţele elastice şi de deformare ale stratului; dimpotrivă, creşte probabilitatea să apară ruperi masive…

Zăpada şi Temperatura

Variaţiile de temperatură sunt principalele responsabile, alături de vânt, de schimbările şi transformările din pătura de zăpadă. Aceasta are câteva proprietăţi interesante, dintre care merită amintit că:

-          Este un foarte prost conductor al căldurii (mai slabă de 10 000 de ori decât cuprul, de exemplu)

-        În interiorul păturii de zăpadă este prezentă apa sub formă de vapori; aceştia sunt principalii agenţi responsabili de conducerea căldurii între straturi

Şi acum câteva lucruri deosebit de utile pentru cei care vor să înţeleagă ce e cu zăpada, pentru a deveni prieteni.

1. La contactul dintre zăpadă şi sol (care stochează căldură de-a lungul verii), de obicei temperatura este constant foarte aproape de punctul de topire, adică 0°C, mai ales daca stratul a fost unul gros, consistent (de aceea adăpostul din zăpadă poate fi un cort foarte călduros)
2. În schimb, la suprafaţa păturii de zăpadă, variaţiile de temperatură şi schimbul cu mediul sunt foarte mari. De departe, cel mai activ agent este vântul, dar ţin pasul aproape radiaţiile lungi şi scurte
3. Radiaţiile scurte, vizibile, ale soarelui, aduc căldură însemnată însă sunt respinse de zăpadă până la 90%. În schimb, se absorb foarte bine (dar se şi elimină uşor) radiaţiile lungi, infraroşii.
4. Foarte utile de ştiut sunt relaţiile dintre zăpadă şi caracteristicile cerului:

-          Pe cer senin, zăpada pierde căldură prin radiaţiile de unde lungi, proces influenţat de temperatura aerului, de umiditate şi de cantitatea de dioxit de carbon

-          Pe cer noros, zăpada se răceşte dacă norii au o temperatură mai scăzută; dimpotrivă, dacă norii sunt mai calzi, zăpada se încălzeşte, la rândul ei.

1. De obicei, efectele radiaţiilor asupra zăpezii se cumulează astfel:

-          Ziua zăpada se încălzeşte iar noaptea se răceşte

-          Uneori însă, la altitudini mai mari, are loc un fenomen ciudat, care e bine să fie cunoscut: pe cer senin, cantitatea de căldură pierdută de zăpadă prin radiaţiile de unde lungi este mi mare decât cea absorbită de la soare (care cade sub un unghi mic), astfel încât zăpada se răceşte chiar pe fond de cer însorit!

2. Cea mai rapidă încălzire a unei pături de zăpadă poate avea loc în timpul unei ploi: apa scursă prin toate straturile, poate încălzi până la 0°C întreaga pătură, în decurs de câteva ore.

Acum, că am descoperit mai multe dintre tainele materiei albe, să vorbim mai în cunoştinţă de cauză despre avalanşe.

read more

Bărbătescu, Axintele, Valea Măcrişului, Grindaşi – iarna grea, omătul mare

Posted by Florin Glinta in D'ale mele, Loisiruri | 1 comment

Ideea ne-a încolţit cam pe la a doua bere, mie şi lui John. La a treia, deja gândeam pachetele şi detaliile. Adică dacă tot suntem „tineri” şi în putere, şi avem chef de umblat prin zăpadă, şi avem echipamentul potrivit, de ce să nu facem ceva util pentru nişte oameni aflaţi în suferinţă?

În plină isterie mass media legată de viscolul care a izolat de restul lumii sate din zona Ialomiţa, Buzău, Vrancea, ne-am gândit că ar fi excelent dacă am găsi un sătuc mai amărât, în care nu au sosit încă televiziunile şi armatele de salvatori, în care să ducem ceva alimente, cumpărate din ceea ce reuşim să strângem de la prieteni şi apropiaţi.

Misiunea ne-a ieşit parţial, pentru că ne-am confruntat din plin cu haosul şi lipsa de informaţii de la nivelul local al mai multor localităţi, sau chiar de la nivelul judeţean: comandamente de iarna incomplet informate, primării în care telefoanele sună degeaba, consilii judeţene care aruncă pisica spre comandamentul de iarnă, şi tot aşa. Pontul a venit de la un coleg de-al lui John: mergem în Bărbătescu, un sat micuţ şi îmbătrânit din comuna Axintele, judeţul Ialomiţa.

Tot căutând informaţii, şi nu zvonuri, am trecut de la „sat izolat de lume”, la „sat în care au mai venit ajutoare”, aşa că am mai căutat din om în om şi altă ţintă, mai ales că strânsul de bani a mers nesperat de bine, datorită unor oameni deosebiţi care au avut bunăvoinţa să contribuie. Şi aşa a apărut satul Grindaşi, ca a doua destinaţie. Deşi venite de la faţa locului, informaţiile s-au dovedit şi în acest caz exagerate, dovedind că subiectivitatea umană şi capacitatea de a exagera sunt nelimitate (mi s-a spus de 6 m de zăpadă etc. etc., dar nu era cazul, cum aveam să vedem).

Cu aproape 3000 de Ron strânşi, am reuşit să încropim peste 100 de pachete cu aproape o jumătate de tonă de alimente gen ulei, orez, conserve, macaroane, halva şi, desigur, pâine.

Aşa că, sâmbătă, dis-de-dimineaţă, îmbarcaţi în maşina lui John şi în cea a Silviei, am pornit spre cele doua destinaţii, după ce ne-am suflat viguros în pumni, în parcarea de la Metro unde am făcut pachetele, pe un ger pătrunzător. Codul galben de ceaţă era exact ce ne mai lipsea, dar l-am depăşit şi pe el, ajungând în Bărbătescu cam pe vremea când lumea ieşea de la biserică; drumul, fără peripeţii, a trecut printre câţiva pereţi de zăpadă de circa 2.5 m, unde părea că se muncise, nu glumă.

Am privit cu gura căscată cum cele 50 de pachete (porţia locală) au dispărut în 3-4 minute în coada de copii şi băbuţe, care ne urau „sănătate maică, că v-aţi gândit la noi, şi să v-ajute Dumnezeu”. Parţial, nu era exact ce îmi imaginasem. Nu eram un TIR la care să se pună la coadă tot satul, dar eram mulţumiţi că acolo erau chiar oameni nevoiaşi, pentru care micul nostru pachet putea să însemne ceva.

Veniţi hotărâţi să spargem nămeţii spre case izolate, am găsit doar un sat sărac în care lucrurile intrau încet încet în normalitate, chiar şi pentru nea Onuţ, un bătrân a cărui casă aproape fusese îngropată în zăpadă, şi pe care îl căutaseră mai multe televiziuni şi ziare.

Am acceptat cu bucurie şi cu inima plină masa de pomenire dată de omul nostru de „legătură” din sat: femeia mi-a mers la inimă prin stilul cald, simplu, şi prin bucuria cu care dăruia, amintindu-mi de câţiva oameni dragi din satul meu, inclusiv de bunica mea şi de mama. Jos cu pălăria în faţa ei, sper să putem onora invitaţia de a reveni la Bărbătescu la primăvară, când locul se va umple de verde şi de flori, așa cum ne-a spus.

Am plecat împărţind pe drum câteva pachete pe la case pe care le-am văzut mai amărâte, în Axintele. Pe drum, un bătrânel cu păr alb muncea cu lopată la a face o pârtie spre o fântână de la marginea drumului; de-abia se vedea dintre nămeți, dar avea o privire liniştită, foarte hotărâtă, lua lucrurile aşa cum erau şi făcea ce era firesc să facă. S-a mirat tare când am coborât din maşină să îi dăm ceva pâine…

Spre Valea Măcrişului şi Grindaşi drumul a mers ceva mai greu: kilometri întregi pe o singură bandă, alternativ, printre pereţi şi îngrămădiri de zăpadă. Şi acolo s-a muncit din greu. Mă gândesc cum ar fi arătat dacă, în loc de Piatra Mare, cu o săptămâna mai înainte, aş fi fost pe acolo…probabil ca în filmele cu multă zăpadă…

La destinaţie, fără om de legătură, ne-am apropiat ceva mai mult de ideea iniţială, de a duce pachete pe ici pe acolo, numai unde ni se părea că oamenii sunt mai amărâţi. Am găsit un om inimos care a făcut pe ghidul local, şi ne-a condus la casele unde erau oamenii cu mai multe greutăţi. Şi Doamne, ce de mai erau…băbuţe sau moşi, singuri sau în cuplu, oameni cu copii sau fără, cu toate bolile pământului sau cu zeci de ani în cârcă, nu aveau nevoie de nicio altă calamitate ca să fie aduşi la limita subzistenţei.

Uneori am avut impresia că unii dintre ei, sau ghidul nostru, prea făceau paradă de greutăţile şi necazurile lor (oricum reale), alteori nimic nu mai era de zis în faţa dramelor mute ce se derulau în faţa ochilor. Cu gospodăria plină de zăpadă, adesea până sub streaşina casei, cu ochii stinşi şi zâmbetul aproape uitat, oamenii ăia păreau că se află într-un veşnic exerciţiu de supravieţuire, pentru un scop nici de ei ştiut; orice ajutor era binevenit. Am intrat în acea transă de evitare a poveştilor triste, pe care le lăsam să treacă pe lângă mine agăţându-mă de orice îmi cădea la îndemână, şi mai ales, de animăluţele care mai colorau peisajul alb şi făceau o grămadă de gălăgie.

Copiii, cu jocul lor, păreau din altă lume, dar aduceau aerul de normalitate atât de necesar; ochișorii unora se mai umbreau câteodată, când reluau contactul cu realitatea…

Am plecat din sat când apusul era pe cale să înceapă. Eu, unul, cu un amestec de bucurie că am reuşit să aducem un mic ajutor unor oameni amărâţi, dar şi de gânduri că nu am fost la cei mai năpăstuiţi oameni din perioada asta: am ezitat îndelung dacă să rămân în continuare în zonă şi să mă alătur grupului organizat pe Carpaţi.org (merită un sincer Bravo pentru ce au făcut), pentru că venisem pregătit să iau rucsacul în spinare şi să merg la case la care se putea ajunge numai cu pasul…însă …în final, am apucat cu toţii drumul Bucureştilor, însoţiţi de un apus Dumnezeiesc, care părea că vrea să răsplătească efortul nostru, atât de micuţ cât a fost..

Zăpada şi avalanşele – mic manual de bun simţ

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 0 comments

Suntem în plin sezon, ne-a nins şi ne geruieşte de ne merg fulgii.

Ca şi pe mine, cred că şi pe tine, (măcar pe unii dintre voi), te mănâncă…Te mănâncă pe talpă să mergi pe munte; şi sper, ca şi pe mine, te frământă întrebarea Oare cât o fi de periculos? Dacă nu te preocupă întrebarea asta, ori eşti extrem de ignorant, ori eşti extrem de nebun, ori nu ai mai fost pe munte iarna, şi ai face bine să începi să te informezi; pentru că oricum ar fi, dacă vrei să pleci pe munte iarna şi habar nu ai cât e de mortal El în anotimpul acesta, eşti în mare pericol.

Pentru că avem o ţară în care „cultura mersului pe munte iarna” este ceva extrem de ezoteric, adică e cunoscută doar pentru câţiva iniţiaţi, mi-am propus cu forţele mele micuţe să mai aduc un pic de lumină în domeniu, cu atenţie mare la fenomenul avalanşelor. Nu sunt primul, cu siguranţă nici cel mai bun în domeniu, aşa că, dacă ştiţi şi pe alţii care au scris / spus lucruri de calitate pe tema zăpezii şi avalanşelor, vă rog să îi semnalaţi, aşa încât, omul care va vrea să meargă pe munte sus în timp de iarnă, să poată avea la îndemână câteva surse de încredere pentru a se informa.

Din ce ştiu eu până acum, avem cam o sursă de încredere, şi anume buletinul nivometeorologic, care se poate consulta aici: e o operă profesionistă, pe care cu mare probabilitate te poţi baza, însă buba lui este că acoperă doar două zone din munţii noştri – e adevărat, intens umblate, e vorba de Făgăraş şi Bucegi. Evident, chiar şi referitor la aceste zone, testele de avalanşă sunt făcute izolat, şi doar cu aproximaţie pot fi extinse la tot masivul sau, mai important, exact la zona în care te gândeşti să mergi tu.

Mai avem o sursă, dar care depinde de informaţiile date de alţii, mai mult sau mai puţin profesionişti: este un blog numit Avalanşe în Carpaţi, o iniţiativă lăudabilă şi cu o grămadă de informaţie utilă, dar cu postări extrem de rare, pentru ca sunt puțini cei care vor sau au cu ce să contribuie.

Majoritatea surselor bune sunt în limba engleză; iată doar câteva:

- http://www.fsavalanche.org/encyclopedia/index.htm – un excelent glosar de termeni, cu poze foarte sugestive

- http://www.meted.ucar.edu/afwa/avalanche/index.htm – un site interesant, educativ in domeniul meteorologiei

- http://www.avalanche.ca/cac/training/online-course – un excelent training de avalanșă online, realizat de Canadian Avalanche Centre

Cu toate sursele de informaţie disponibile, pe fondul unei ţări cu lipsă sistem de monitorizare risc de avalanşă bine coordonat, cel mai bine e să ştii să înţelegi singur pericolul potenţial la care te expui pe o anumită porţiune de traseu în funcţie de configuraţia lui şi de modul în care a fost vremea în ultimele zile; numai așa poți să iei cu probabilitatea cea mai mare decizia cea mai bună. Atenţie, frumuseţea muntelui iarna implică şi faptul că nu poţi evita niciodată complet riscul, de aceea e bine să fii mereu precaut şi atent.

Înainte să prezint orice altceva, ar fi bine să vorbim aceeaşi limbă, deci o să încep cu câţiva termeni din lumea avalanşelor de zăpadă. Pentru că majoritatea surselor de informație bune sunt în limba engleză, voi încerca să dau și termenii originali, cu speranța că nu voi deveni prea obositor

Avalanşele au loc, în mod normal, din timp în timp cam prin acelaşi loc, numit calea avalanşei (avalanche path) – o suprafaţă înclinată, un versant de munte etc. unde s-a adunat zăpada. Zona de rupere (release sau starting zone), sau de declanşare, este zona aflată în vârful pantei, de unde avalanşa porneşte, de obicei. Culoarul (track) propriu zis este partea de mijloc unde are loc o accelerare (masa de zăpadă prinde viteză), iar la capătul lui este zona de depozitare (deposition zone), mai puţin înclinată, unde avalanşa încetineşte şi depune toată masa de zăpadă adunată pe drum.

Devine evidentă Regula nr 1. Pentru a te feri de avalanşă: stai departe de zona de rupere!!

Avalanşele pot fi foarte mici, de câţiva metri, fără pericol deosebit, sau foarte mari, de milioane de tone de materie care pot devasta un versant întreg sau pot îngropa o aşezare omenească; ele pot fi de suprafaţă, când antrenează doar un strat superficial de zăpadă, sau de adâncime, când pot implica întregul strat de zăpadă, până la pământ.

Sunt mai multe tipuri de avalanşe, dar cele mai des menţionate sunt:

1. Avalanşa de zăpadă proaspătă (loose snow avalanche): se declanșează de la un anumit punct, pe un strat de zăpadă proaspătă, care nu a apucat să devină coezivă. Se propagă în jos dislocând succesiv cantități tot mai mari de zăpadă, devenind, de obicei, mai lată pe măsură ce coboară. Se comportă ca nisipul uscat.
2. Avalanșă de placă (slab avalanche). Se declanșează pe o zonă de rupere mare, în condițiile existenței unui strat compact, coeziv, care însă nu este legat suficient de puternic de un alt strat, aflat dedesubt. Între ele se află ceea ce se numește, de obicei, o linie de fractură.
3. Avalanșa apoasă (wet avalanche). Antrenează cantități mai mari de apă aflate în și între straturile de zăpadă. De obicei se mișcă mai lent și urmează conturul terenului pe care se deplasează. Antrenează cantități mari de stânci, pământ sau alte materiale. Uneori o avalanșă pornită din zăpadă uscată, dar care călătorește mult și repede, datorită frecării poate deveni apoasă, pentru ca, apoi, să înghețe atunci când se depozitează, ceea ce o face extrem de periculoasă.
4. Avalanșă pudră sau praf (powder avalanche). Constă din particule mici de zăpadă foarte fină, care se mișcă rapid, uneori formând un nor care o precede cu viteză foarte mare, și poate provoca pagube însemnate. Foarte periculoasă pentru om, deoarece cristalele de zăpadă fină pot pătrunde în plămâni blocând respirația.
5. Avalanșa de gheață. Are loc mai ales în munții care conțin ghețari, atunci când se rup bucăți din acestea, dar adesea, vântul puternic, combinat cu soare și apoi cu îngheț, pot forma plăci de gheață care sunt antrenate în avalanșă. Deosebit de periculoasă, rupe și sfârtecă tot ce iese în cale.
6. Avalanșa de cornișă. Are loc atunci când cornișele formate pe marginea crestelor se rup și o iau la vale. Cornișele sunt un fenomen foarte înșelător pentru că, în lipsa unor cunoștințe temeinice ale configurației crestei pe timp de vară, este extrem de dificil să îți dai seama unde se termină pământul și unde te afli suspendat pe puntea de zăpadă construită de vânt.

Buuuun, acum înarmați cu cele câteva cunoștințe, să mergem mai departe în descifrarea mecanismelor care duc la formarea avalanșelor.

Mont Blanc – Doamna Albă ne-a lăsat din prima. Chapeau et merci bien!

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti | 5 comments

Ufff…avansez lent pe urma îngustă cât o placă de surf, cocoțat în vârful unei creste extrem de aeriene, pe la vreo 4800 m, şi bătut nemilos de un vânt turbat; poteca începe să se mai lăţească şi îmi permite să salt capu’ din pământ şi să merg în sfârşit mai normal, părăsind poziţia adunată în jurul pioletului. Sunt permanent gata să mă agăţ în mâini, colţari şi piolet de peretele foarte abrupt de zăpadă îngheţată, ca mâţa pe perdea, dacă m-ar lua vântul (coarda care mă unește de ceilalţi doi face toţi banii, e ca o poliţă scumpă care te asigură bine, te linişteşte, dar nu trebuie să îţi permită să te arunci cu capul în zid).

Acum deja poteca e relativ sigură, iar panta dispare şi devine de-a dreptul plată…aham… mai e şaua asta şi pe urmă e vârful…încă 8-10 paşi şi apar şi ceilalţi, îngrămădiţi, roind in slow motion unul în jurul celuilalt, în măsura în care mersul la altitudine le permite să ţopăie, iar printre răpăitul de mitralieră pe care gluga de la hard-shell mi-l trage pe cap, încep să aud chiote şi chirăieli. Un colţ al creierului meu se trezeşte din transa mersului, instalată de circa 4 ore deja, mâna merge automat spre aparatul foto şi încep să filmez ceea ce …ooooh daaaa….par să fie ultimii paşi spre a atinge cu mâna un vis. Privind peste ecranul camerei și împrejur îmi dau seama că mai sus nu se putea şi mă bucur mândru în sinea mea că încă mai aveam resurse şi mă aşteptam ca vârful să fie încă departe. Dar era acolo, la 5 pași, Mont Blancul, Doamna cea Albă, eram pe acoperişul Europei (de Vest), la 4810 m, cu o vizibilitate incredibilă şi un peisaj de-ţi tăia respiraţia (sau să fi fost vântul nebun…sau altitudinea…).

De după spinarea lu’ Man apare Flo, cu gura până la urechi, care îi trage o îmbrăţişare lui George, apoi vin eu la rând, ultimul din șirul de 9; în timp ce ne strângem la piept, ca alpiniştii , reuşesc să îi bălmăjesc cu buzele îngheţate o mulţumire, dar una foarte clară şi sinceră în capul meu: dincolo de faptul că eu mi-am cărat fizicul până acolo sus, şi că m-am antrenat şi am crescut ca putere mentală mai ales, Flo (Adventure) pur şi simplu a făcut acest vis posibil, crezând (şi) în mine şi făcând tot ceea ce trebuie să facă un ghid-prieten acolo sus: să ne conducă, să ne dea încredere, să ia decizii (şi pare să fi luat unele chiar foarte fericite şi inspirate), să ne crească orgoliul şi puterea prin a ne lăuda, felicita şi a se mândri cu noi prin zonă. Deci Chapeau şi pentru Florin Vancea şi a lui şcoală de alpinism şi supravieţuire, căreia îi strigăm numele cu voioşie şi cu sârg sus pe Mont Blanc, să acoperim şuieratul vântului.

Am lacrimi în ochi, dar îngheaţă repede şi dispar luate de vânt; poze, pupături, tricolorul, Iunia ridica mâinile în semn de victorie ca la fotbal, zâmbete largi, dar strâmbe şi îngheţate, apoi gata, nu e timp de plajă p’acolo, dacă vrem să mai rămânem cu nasurile întregi.

Veselia se estompează încet-încet, iar în minte îşi face loc ideea serioasă că suntem abia la jumătatea drumului. Aşa că o luăm din loc pe propriile urme, călcând apăsat, şi mă minunez de urcuşul parcă interminabil de greu pe care l-am făcut, iar drumul de întoarcere mi se pare fără de sfârşit.

Mă comut pe modulul de maraton, picioarele se mişcă automat, dar concentrarea trebuie să fie mult mai mare, pentru că pasul greșit acolo sus nu e simplă luxație de gleznă, ci poate avea consecințe tragice. Ajung târziu înapoi la cort, la Tête Rousse, circa 3200 m, (sau ora 2 noaptea o insemna devreme, …depinde cum privesti…) când nebunii deja pleacă din tabăra de bază spre vârf; dorm greu, apăsat, cu sentimentul de om care şi-a făcut treaba, cu zâmbetul pe buze.

Mă trezesc pe un soare superb, şi mă uit din obişnuinţa ultimelor 3 zile tot înspre în sus, spre Bionassay şi Dôme du Goûter, şi am aceeaşi senzaţie de Doamne, pare incredibil de departe şi de sus, dar imediat apare pe fundal gândul somnoros încă de da.. dar am fost deja acolo, mai sus decât tot… şi vine un orgolios bineînţeles că am fost acolo sus… normal că am fost acolo….

Dau năvală pe camera foto şi mă uit cu nesaţ la poze, parcă pentru a căuta probe. Flo ne vorbeşte serios despre ce treabă dificilă am făcut, pe fond de altitudine şi vânt constant de 50-60 km/h, cu rafale la 75 – 85 km/h, însoțite parșiv de așchii de gheață care mușcau cu poftă din zonele feței neacoperite de cagulă; îmi place să îl aud spunând asta, parcă am nevoie să ştiu exact ce am făcut, pentru că mi se pare că a trecut extrem de repede totul. Coborâm înapoi în Les Houches, ne rehidratăm vârtos cu beri, apoi, pe drumul interminabil spre casă, mă abat, cu Iunia şi Tătărel, până sus pe Aiguille du Midi; mă bântuie clar răul de altitudine, mi se pare extrem de sus şi de sălbatic, şi ştiu că e cu aproape 1000 de m mai jos ca Mont Blancul, unde fusesem cu mai puţin de 35 de ore în urmă şi mă simţisem în plină formă, ceea ce iar înseamnă ceva de bine…Îi văd pe alpiniștii mai adevărați cățărând traseul pe Aiguille du Midi, pe niște pereți amețitori, cu mâinile goale și pe un vânt ce se transformă când și când în viscol…și îmi dau seama că, oricât de grozav ar fi fost ce am făcut noi, era încă departe în urma a ce fac ei…

Ajung, vai, înapoi în Bucureşti, după două zile de condus istovitoare, mi-e greu să vorbesc, să mă laud, pentru că ştiu foarte puţini oameni care să înţeleagă cu adevărat, şi nici nu simt foarte tare nevoia, doar mă dedulcesc cu ea în sinea mea, mocnit şi mândru; ne întâlnim tot între noi, ca tembelii, să avem cu cine vorbi, iar sentimentul de vreau înapoi (nu neapărat acolo sus, cât acolo printre munţii ăia frumoşi), e extrem de apăsător în prima săptămână. Ritmul chinuitor al vieţii bucureştene, de corporatist hămălit ce se târăşte zilnic prin RATB-ul plin de mirosuri dulcege, mai întâi mă enervează îngrozitor, şi mă face des să mă întreb la ce bun, apoi revolta îmi mai trece şi reintru în rutină; totuşi nevoia de reamintire colcăie în interiorul meu, şi deschid des pozele şi vorbesc cu cei care pricep câte ceva din fenomen…începând încet-încet să înţeleg adevăratul gust a ce am făcut, ca aroma unui vin bun ce se ridică de undeva din fundul gâtului…

A fost al naibii de …altfel, de frumos, greu şi îndrăzneţ până la urmă, deşi, sub influenţa normală a legilor memoriei, îmi amintesc numai părţile „victorioase” şi plăcute. A fost un ceva la care acum un an abia de ştiam cum să visez, şi îi şopteam numele cu sfială. Încă nu m-am trezit, încă nu am înţeles totul, dar am priceput, într-o primă fază, că pot să îndrăznesc să visez la mai mult, că limitele sunt mai mult din cap decât în realitate, dar şi că visul fără realitate nu înseamnă nimic decât…vis…

Nesătul şi aproape nerecunoscător, drăcușorul cel orgolios din suflet se întinde, cască obraznic şi întreabă simplu, cu ochii lucind: ce facem la anu’, trecem și noi de un 5 miar?!

Mălăeşti – Hornu Mare – Vârful Omu – Valea Morarului, pe zăpadă adevărată!

Posted by Florin Glinta in Loisiruri, Munti, Uncategorized | 1 comment

Freelancer sau nu, am muncit mai mult decât pe vremea când eram angajat ca tot omu’. De fapt… Omu, de el vreau să vorbesc, pentru ca am avut o tură foarte faină acum deja trei săptămâni. Echipa, în afară de mine: Iunia, Lorenă, Lucică, Danutz, adică tot atâţia nebuni de la Flo Adventure Bucureşti. Traseul. Ziua I: Buşteni telecabina – Babele – Vf Omu pe traseul de iarnă – Hornu’ Mare – Mălăeşti. Ziua a II-a: eu cu Lucica – înapoi pe Horn – Vf. Omu – Valea Morarului – Gura Diham. Ceilalţi – Take Ionescu – Pichetul Roşu – Gura Diham.

Îmi amintesc de prima dată când am fost doar eu cu Lucică în acel noiembrie de care am mai povestit aici: am avut bocanci de 3 sezoane (cu indulgenţă) şi o bucată de cordelină cu care ne-am legat ca pe baloţii de paie. Ce diferenţă faţă de cum eram acum echipaţi cu toţii: tot tacâmu’, de la colţari la pioleţi şi lopată, inclusiv coardă, cu care am exersat mersul legaţi, ca pe gheţarii din Alpi.

Traseul e clasic, mega-cunoscut şi bătut cu piciorul. Iarna şi zăpada schimbă mult lucrurile însă. Am pornit la drum precauţi, după ce monitorizasem vremea toată săptămâna precedentă, interesându-ne, cum am învăţat, despre cât a nins, pe unde, dacă a fost sau nu vânt, care e prognoza, care e buletinul nivometeorologic (îl puteţi găsi mergând aici) etc., făcând ipoteze despre cât e de probabilă avalanşa şi pe unde. Si era o probabilitate nici mare, dar cu siguranţă nici mică.

Sâmbătă, cu toate precauţiile noastre, nu am luat în calcul un factor, care ne-a pus nişte probleme serioase, de unde am scos câteva învăţăminte excelente, părerea mea. E vorba de cucoana Ceaţa, care a fost din belşug, multă, deasă, lăptoasă, incredibil de periculoasă.

Am pus colţarii încă de la Floarea de Colţ a lu’ nea Ginel, care se ţine tot bine, chiar dacă vremea rea de acolo, de sus, începe să-i lase urme.

Am mers lejer pana la şaua de unde trebuia să se vadă Colţii Morarului (dar nu se vedea nimic), cu momente lunguţe de vizibilitate scurtă, care, în final, au dispărut aproape cu desăvârşire. Acolo am decis să ne legăm în coardă, să exersă şi mersul ca pe gheţar, chestie care s-a dovedit foarte utilă, reuşind să ne reglăm încet încet, după mai multe nesincronizări de ritm, rimă şi alte alea. Deja, pe urcuşul spre traseul de iarnă, ceaţa era o prezenţă tot mai apăsătoare, iar vizibilitatea rareori se ducea spre 200 de m. Momentele de „spargere” a materiei enervante au fost punctate cu chiote de „uite şi…” (chiar s-a văzut până la Omu şi apoi până la Coştila) şi sărbătorite prin poze.

Traversarea pe deasupra Cerdacului s-a făcut cu o tăcere solemna: se vedeau clar mai sus câteva cornişe ameninţătoare, iar mai jos erau rupturi de placă. N-ar fi fost foarte plăcut să plece atunci cu noi spre Cerdac în jos, aşa că am mers vârtos, scuipând în sân şi cu urechile ciulite, măcar să prindem trosnetul înfundat şi oribil care anunţă „plecarea”. Legarea în coardă dă o senzaţie de siguranţă, cu condiţia să te bazezi pe cei cu care eşti legat, altfel pericolul creşte exponenţial, şi mai bine mergi la liber. În final, totul a fost ok, am coborât în mica şa dinaintea vârfului Bucura (sau Ocolit, al doilea peste 2500 m din Bucegi), de unde am plecat în forţă după o scurt pauză de energizare. Nicio dificultate tehnică deosebită, însă mersul pe zăpadă e clar mai epuizant decât mersul pe uscăciune: inimile pompau de zor, aerul tare intra până în fundul plămânului. Am ocolit Bucura prin partea stângă, pe unde ducea poteca, privind cu teamă la faptul că „tăiam” o placă destul de pe jos, însă părea subţire şi relativ stabilă, iar Omu deja se mărea văzând cu ochii.

Peisajul e spectaculos iarna, mai ales pentru mine, care nu mai fusesem acolo pe o asemenea zăpadă. Satisfacţia e enormă, mi-am atins unul dintre obiectivele pentru care m-am străduit la şcoala de alpinism: să merg pe munte iarna, în condiţii de siguranţă (adică de conştientizare calmă a riscului). La Omu am păpat rapid una dintre cele mai gustoase improvizaţii de prânz, admirând contrastul dintre zăpadă şi usturoiul verde …pe care l-am…beut!! Între timp Ceaţa îşi făcea intrarea în scenă ca personaj malefic principal.

Am plecat relativ rapid, bătea si un vânt rece, normal acolo sus, şi ne-am dat seama cât e de complexă treaba când nu vezi nimic (alb în sus, în jos, la stânga şi la dreapta, uneori începeam să văd steluţe verzi şi tot felul de forme ciudate), chiar şi într-un loc pe care credeam că îl ştiu ca pe buzunarul meu. Am greşit drumul de vreo două ori: odată uşor şi odată era să ne-o furam grav.

Factori favorizanţi: ceaţa foarte deasă (estimez o vizibilitate sub 25 m, cu foooarte rare si fulgerătoare spargeri spre 60-70 m); vântul şi zgomotul continuu; marcajele rare si relativ prost făcute pentru anotimpul alb; indicatoare ilizibile sau lipsă; nu am avut nicio hartă (noi, şmecheri…cine ia hartă în Bucegi, când îi ştim aşa de bine!? Greşit total! Lucică a concluzionat scurt: niciodată fără hartă – când nu vezi nimic te poate ajuta să estimezi distanţele şi să completezi cu amintirile locului). Cel mai grav: un indicator GREŞIT ORIENTAT, care era să ne bage în cacao, …dar ajungem şi acolo.

Mai întâi am pornit spre Bucşoiu crezând că mergem spre Horn, dar aici ne-am prins relativ repede, şi mi-am amintit corect intersecţia. După o despărţire scurtă pentru recunoaşterea zonei, şi întors pe propriile urme, am reluat cursul corect.

Apoi, după o bucată de mers, am găsit un indicator pe care mi-l aminteam foarte bine cum arată şi ce trebuia să scrie pe el: Cabana Mălăeşti prin Hornul Mare bla bla. Vârful puncta corect spre dreapta, deci asta era. Dilemă însă, Lucică simţea că ceva nu e în regulă, iar eu simţeam doar că a venit suspect de rapid Hornul Mare, după nici 15 minute de la plecarea din Omu’. Aici eu am greşit estimarea, pentru că mi-am înăbuşit instinctul şi gândirea, şi m-am orientat ca o oaie după indicator. Locul era foarte asemănător cu cel corect: urma o urcare (o presupuneam pe cea spre Vf. Scara), iar în dreapta, într-un mic licăr de limpezire, se vedea un horn foarte asemănător, ca intrare, cu ce căutam noi, plus o pereche de urme care intrau. Deci.. asta trebuia să fie.

Dar nu era: Lucică mersese înainte, mânat de instinctul mai puternic, însă se oprise cu puţin înainte de a se dumiri definitiv, din cauză de ceaţă. S-a întors, l-am convins de prostia din capul meu, am refăcut echipa în coardă şi am început să păşim spre marginea cornişei care nu arăta deloc bine, cu inima îndoită, tot trăgând cu ochiul spre indicator, amăgiţi de Fata Morgana. În acel moment cineva sus ne-a iubit: un grup de 2-3 băieţi, conduşi de „Drobeta”, cum îşi spunea unul dintre ei, fost şi actual salvamontist în zonă, au apărut din senin (din ceaţă) şi ne-au spus foarte siguri pe ei că nu acela era locul, şi că indicatorul era luat de unde trebuia şi pus acolo GREŞIT. Stupoare, revoltă, mânie pe idiotul care făcuse aşa o tâmpenie, supărare pe mine însumi că mă lăsasem înşelat. Am îndoit săgeata de tablă în direcţia corectă, dar tot era o tâmpenie la cum arăta, şi am pornit glonţ spre horn cu ideea în cap să îi spunem lui Ion, salvamontistul de la Mălăeşti, să dea jos taraba periculoasă, ceea ce s-a şi făcut, a doua zi (sper, aşa a rămas vorba). Am fost la 3 minute de a o lua în jos pe traseul de vară, a cărui intrare fusese un pic modificată de cornişe şi viscol. Consecinţele puteau fi nasoale, însă cu siguranţă ne-am fi „prins” după primele 5 minute de mers şi am fi făcut cale întoarsă, dar… deh.

Lecţie: ascultă-ţi instinctul, dacă ai mai fost pe acolo, gândeşte logic şi, uneori, ignoră chiar şi un indicator idiot dacă toate calculele tale spun altceva. Cel mai bine, cară o hartă pe orice vreme şi în orice loc, pentru că iarna şi ceaţa transformă totul în ceva foarte ambiguu şi fără repere. Calculează distanţe, încearcă să îţi aminteşti repere mari din teren, de pe timp de vară, şi iarăşi, GÂNDEŞTE LOGIC.

Mai departe am intrat pe făgaşul normal, trecând de Hornul Oblic, cel Mic şi apoi mergând voioşi în jos pe Hornul Mare. De fapt voioşi în limita faptului că am mers permanent pe urme relativ proaspete de avalanşe, care curseseră deja pe acolo, una de-a dreptul măricică. Lucru atât îmbucurător, pentru că tensiunea principală fusese eliberată, cât şi îngrijorător, pentru că erau încă porţiuni cu potenţial. Din păcate vizibilitatea era în continuare foarte redusă. Am început să vedem ceva numai spre ultima treime din drum.

La cabană, pe terasă, era suficient de multă vizibilitate încât să nu încurcăm berile şi pioleţii, aşa că am sărbătorit rapid şi tot mai înfriguraţi, apoi am continuat moderat în sala de mese, cu satisfacţie maxima pentru ziua încheiată, şi tot discutând şi trăgând învăţăminte.

Ion şi Mălăeştiul nu mai au nevoie de reclamă. E bine de tot, mult peste standardele celorlalte cabane din masiv şi chiar din alţi munţi bătuţi de mine. Şi oamenii sunt parcă tot mai civilizaţi, sau pur şi simplu iarna face o selecţie mai riguroasă. Oricum, e absolut ca în poveşti.

A doua zi, un soare şi un senin absolut ameţitor ne-au umplut inimile de ciudă şi de poftă. După un proces de decizie în care am calculat multe variabile, am primit undă verde de la fete ca eu şi Luci să mergem înapoi la Omu şi apoi să coborâm pe Valea Morarului, încurajaţi şi de prezenţa lu’ Drobetă, om mai hârşiit în ale muntelui. Mulţumim şi acum lu’ fetile şi lu’ Danuţ că au fost generoşi, iar ei au mers pe Take Ionescu. A fost un adevărat tur de forţă, pe o vreme splendidă, într-un cadru de poveşti. Am putut să vedem pe unde rătăcisem cu o zi înainte, am putut să admirăm fără oprelişti peisajul de la Vârful Omu, şi jur împrejur, de la Leota până la Piatra Craiului, Iezer şi Făgăraşul.

Si inca…

Vf Omu, o alta perspectiva

Cornise, versanti inzapeziti la greu

Pe aici era sa ne rupem gaturile ieri!

Piatra Craiului, Iezer, putin Fagaras

Radu, de la Staţia Meteo, a fost un drăguţ şi ne-a făcut un ceai care a picat la marele fix. Am ţinut pumnii unor plăcari care au pornit de-a dreptul în jos, printre nişe cornişe, iar apoi am plecat şi noi, pe un alt traseu, cu inima uşor strânsă pentru că, în mod evident, pericolul de avalanşă era mai mare decât în ziua precedentă: soarele bătea cu putere, era deja spre ora 13.30 – 14.00, vântul bătuse ca nebunul şi continua să îşi facă de cap, zăpada avea locuri unde se înmuiase binişor şi se putea vedea cum se fac mici rupturi în placa de deasupra, ce-i drept nu prea groasă. Totuşi, căldarea Morarului nu e ceva ce poate fi ignorat, mai ales că de sus se uitau la noi, cu mare interes parcă, nişte cornişe cât un tren de marfă.

Am mers întins, rapid, distanţaţi mult, cu ochii-n patru şi urechile ciulite, până ce am ieşit din zona periculoasă. Apoi am început să ne facem de cap, mai relaxaţi, alunecând controlat ghidaţi de piolet, ca la o cursă de carturi, ceea ce ne-a adus mari câştiguri de timp şi economii de energie. Mai dureros a fost de la limita pădurii în jos, pentru că am început să ne scufundăm în zăpadă moale până unde nu se mai putea. Mergeam pe deasupra a metri mulţi de zăpadă, peste bolovani imenşi şi văgăuni umplute.

Am înţeles că luna mai e perfectă pentru a căţăra pe văile neumblate din Bucegi, care, într-adevăr, par pur şi simplu spectaculoase, dar nu sunt pentru inimile slabe.

La Gura Diham am ajuns cam in 2h si 30 de minute, din momentul plecării de la Omu, ceea ce ar fi fost foarte greu de realizat vara. Evident, joncţiunea cu gaşca, ciorba de fasole ritualică, drumul spre casă şi tot restul.

Concluzie: antrenamentul din iarna asta se vede clar, anul trecut aş fi fost absolut epuizat după ziua a doua a călătoriei, pe care, probabil, nici nu m-aş fi gândit să o încep. Muntele e superb iarna, însă pericolul e o realitate atât de prezentă, încât trebuie să fii terminat cu capu’ să zici că nu există. Ideea e doar să te obişnuieşti cu el, să îţi asumi riscuri bine calculate, şi să pleci la drum echipat nu doar cu scule bune (fără, nu se discută) ci şi cu tovarăşi de mare încredere.